sâmbătă, 20 februarie 2010

Film - Persona (Ingmar Bergman)



    "Persona" e unul din acele filme care exploreaza psihicul, emotivitatea, deschide usile acelor incaperi ale sufletului in care avem curajul sa fim noi insine. Filmul exploreaza psihicul a doua femei diferite, si totusi foarte asemanatoare.
    O actrita (care pe neasteptate cade in mutenie in timpul unei reprezentatii teatrale) foloseste cuvinte si masti pentru a interpreta cat mai convingator pe scena, cealalta, Alma, asistenta locvace, visand la o familie, la copii, dorind sa ajute, dar nefiind sigura ca va reusi sa o faca si in cazul actritei.
    Elisabet desi se inchide in tacere, analizeaza, diseca fara mila reactiile si emotiile celeilalte femei care se dezvaluie si prin cuvinte, nu doar prin gesturi. Atractie si respingere, dualitatea dintre bine si rau, zambet si lacrimi, iubire si ura.
    Regizorul foloseste prim planuri marite in asa fel incat ceea ce e frumos devine urat si viceversa, sunt imagini fragmentate, aparent fara legatura ca o succesiune de fotografii.. O mana uitata pe obraz, un cap lasat pe un umar, nevoia de apropiere inconstienta, mirata. Amintiri care isi fac loc in prezent, intrebari pe care Alma si le pune ca si cum raspunsul mut al celeilalte femei ar fi tot ceea ce ii lipseste pentru a intelege...
    Tacerea confortabila de la inceput, se transforma la un moment dat in apasare, sunt gesturi repezite (usa trantita, discutia despre intoarcerea la oras) toate menite sa smulga o reactie din partea celeilalte femei.
    Incercarea timida de a afla daca si cat conteaza fericirea ei pentru cealalta, "Would you like to make me really happy?" o intrebare directa, care pretinde un raspuns pe masura. Disperata, Alma recurge la confruntarea directa, in nevoia de a smulge un cuvant, fie el si de durere din partea celeilate femei, o va lovi, durerea fizica si teama vor aduce primele cuvinte pe buzele lui Elisabet...
    Sentimentele sunt traite pana la paroxism, ard si consuma, nu mai exista mandrie, nu mai exista notiunea de "eu". Mai tarziu resentimentele se dizolva in lacrimi si in dorinta Almei de a fi iertata ca sa se poata ierta la randul ei..
    Sentimentele Almei fata de Elisabet vor iesi la suprafata intr-o secventa in care o priveste dormind, e ea deosebita, demna de invidiat, de iubit? Privind-o adormita, cauta imperfectiunile, acolo un rid, buzele care acum nu mai par la fel de frumoase, dar.. "You smell of sleep and tears.." ii va spune la un moment dat.
Amandoua femeile, au aceeasi tema obsesiva, copilul. Actrita care nu reuseste sa isi iubeasca fiul, asistenta, care avortase unul. Imaginea copilului de la inceputul filmului, singur, intr-o camera goala, incercand sa atinga chipul de pe ecran, e simbolica, e imaginea dorintei de a iubi, de a fi iubit, care se loveste de raceala si de refuzul celor doua femei de a se lasa imbratisate.
    Intalnirea in mijlocul noptii cu El , acel el, care incearca sa-si inteleaga sotia, sa-i acorde spatiul necesar pentru a se simti in siguranta, intrebandu-se ce sa faca cu toata tandretea pe care o simte pentru ea, raspunsul ei "I live from your tenderness.." Asistenta ajunge sa se confunde la un moment dat cu Elisabet, ca si cum ar vrea sa puna viata, sentimente, in existenta lipsita de emotii a celeilalte.
    In final chipurile celor doua femei se contopesc ca cele doua jumatati ale unui intreg, desi Alma incearca inca sa-si pastreze individualitatea, sensibilitatea, iubirea de viata... "l'm not Elisabet Vogler. You are Elisabet Vogler. l would like to have... I love... l haven't..." frazele raman suspendate la jumatate, fara sa mai poata defini ce iubeste, ce are si ce e...
    Monologul Almei din finalul filmului, reluat de doua ori, o data cu prim plan pe chipul Almei, apoi pe cel al lui Elisabet, adanceste senzatia de regret si frustrare facandu-ma sa ma intreb cati dintre noi, privindu-ne in oglinda suntem Alma, apoi privind cu coada ochiului realizam ca semanam cu Elisabet.
    Tacerea nu minte, mana copilului care-si cauta mama, singuratatea din atingerea unui sot, in toate astea libertatea de a fi fara masca, de a privi in acele incaperi din suflet unde ascundem cele mai puternice sentimente. Avem curajul sa fim asa, doar cand intalnim "Persona" celalalt suflet capabil sa treaca dincolo de imaginea rece a unei oglinzi, in fata careia uitam sa ne mai intrebam ce e mai important, sa iubim, sau sa fim iubiti.

2 comentarii:

  1. splendid comentariu baroc - care aproape umanizeaza filmul - la operatia pe psihic deschis a maestrului Bergman. O privire usor tarkovskiana inspre universul rational al suedezului genial.

    Trebuie sa recunosc ceva. Exista o secventa in film, povestita desigur, pe care o cataloghez cea mai tare scena erotica nefilmata aflata in vreun film pe asta planeta. Faimoasa reamintire de pe plaja.

    RăspundețiȘtergere
  2. Iubesc acest film pentru ca-mi vorbeste cu cuvinte potrivite despre fenomenologia psihicului, imi vorbeste despre mine, ca individ.Glasul a fost dur ,atingerea aspra, dar nu m-a durut, nu m-am simtit agresata.
    Filmul m-a invitat la o disectie empatica in psihism.Nu mi-a ridicat intrebari, acolo, pe pelicula erau doar raspunsuri, mie revenindu-mi rol de spectator.Pe masura ce patrundeam in acel labirint , cu o pluritate de interpretari ,spectacolul capata nuante de magie.Agonia dintre cele doua femei a avut ceva electrizant si m-a tinut cu sufletul la gura.
    Doua femei? Eu am vazut doar una, o femeie cu doua componente diferite ale personalitatii .Aceasta idée mi-a fost intarita de repetitia fetei , alcatuita din jumatatea fetei fiecarei femei si acel ‘’eu nu sunt Elisabeth Vogler.’’
    Si totusi,cum filmul nu presupune un stil reductionist, am cochetat si cu alta idée:prezenta psihanalistului ,debutul si finalul filmului, descarcarile emotionale de afecte reprimate ,succesiunea rolurilor, elemente ce tin de insigh-ul cognitiv, toata aceasta simptomatologie mi-a indus prezenta trabucului lui Freud.Si pot spune ca am asistat la o sedinta de psihanaliza in care are loc un transfer de anxietate. Elisabeth , femeia care intoarce spatele lumii si se retrage in tacere consider ca nu mai poarta nicio masca.In schimb, sora Alma care are menirea sa o trateze ,devine pacient.Fiecare, succesiv, devine spectatoarea celeilalte.
    Tu Simo, suflet de poet si ochi de pictor m-ai obisnuit cu rafinamentul observatiilor tale, de aceea nu revin si eu asupra scenariului si a punctele esentiale. Sunt insa cateva imagini care mi s-au imprimat in sange, scene pe care le-am trait cu paroxismul meu specific,iar cea la loc de cinste, e cea care abunda in erotism.
    Ma intreb daca Bergman s-a identificat cu Elisabeth…

    RăspundețiȘtergere