Am trait suficient pana azi ca sa inteleg ca Saptamana Patimilor e insasi viata omului, de la nasterea sa pana la moarte, derulata in pilda crestina a alegerii. Odata cu miracolul invierii lui Lazar, Duminica Floriilor cu primirea triumfala a lui Iisus pe sub ramuri de finic in Ierusalim ca un Imparat , a invataturilor primite prin pilda maslinului neroditor , a celor zece fecioare si a talantilor, pilda femeii pacatoase, apoi Cina cea de taina , cand impartind paine si vin ucenicilor, Iisus le-a incredintat cea mai mare porunca: "Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii", prin aceasta El insusi acceptand umilintele si chinurile mortii ce aveau sa vie.
Mantuirea , este telul spre care toti, constinent sau inconstient, tindem. Unii tind sa caute mantuirea din frica , altii din intelepciune. Fara Divinitate viata noastra nu ar avea un sens, vorba lui Tutea, “am veni de nicaieri si ne-am duce niciunde”. Ne urcam fiecare, generatie dupa generatie, Golgota. Mantuirea este viziunea neirosirii in trecerea spre nefiinta. Patimile lui Hristos sunt pilda ca tocmai credinta te poate inalta de la rangul de accident al naturii la cel de aspirant intru dumnezeire. E ceva rau in asta? Cred ca toate invataturile lasate de Biblie, mijlocite si prin traditii, nu pot fi lasate la voia intamplarii, tocmai pentru ca ne tin cu picioarele pe pamant, echilibrandu-ne si punandu-ne in acord, direct, cu rezolvarea neputintei omenesti. A vedea mai mult decat drumul catre job sau mall ca target absolut al existentei noastre, de a gandi ca noi facem parte din lume si nu eu alcatuiesc lumea, de a intrupa in faptele noastre aceea jertfa aducatoare de sens si nu de a risipi prin vorbe creatia divina, iata cum putem creea punti intre noi-cei fizici si noi-cei metafizici.
Trecand de dialectica profanatoare a doctrinismului economic prin care generatii de regizori au cutezat sa intrupeze Hristosul dand chip suferintei si umilintei prin care Mantuitorul a trebuit sa urce pana pe ecranul cinematografului ca niste bieti amarati sa rada mancand popcorn, este greu sa–ti asumi partea de mijlocitor intre Divinitate si lume. Imbracand ritmuri de rock si apucaturi de sef de banda ca in Jesus Christ Superstar, sau ca pe o drama biblica impecabil realizata cinematografic si dinamizata de muzica lui Maurice Jarre de catre Franco Zeffirelli ajungand pana la controversata viziune a lui Mel Gibson in Patimile lui Hristos care, privita pro sau contra, te aduce sa-ti formulezi intrebari despre tine si responsabilitatile tale, noi suntem pe rand , de fapt, si clasicul si vedeta si filozoful vietilor noastre.
Saptamana Mare nu se traieste doar o data pe an, ritualic, pentru a da masura credintei noastre, ea exista zilnic facand parte din universul nostru interior, format din intrebari, raspunsuri, alegere si acceptare. Viata, insasi, pare cea mai buna garantie data de catre Divinitate , de a ingadui, prin bune si rele, incercarea sinelui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu