Soptite sau strigate, cuvintele în care îmbracam sentimentele si le dam glas, sunt rostite în multe feluri. De multe ori însa, dincolo de retorica, ramâne senzatia ca nu ai reusit sa transmiti ceea ce simteai cu adevarat. Asa ne închidem în taceri pe care le consideram graitoare. Nu sunt niciodata. Sau asternem pe hârtie cuvinte care în fond spun acelasi lucru. "asculta-ma, cu dorul si cu visele, asculta-ma.."
Si daca strigatul asta ricoseaza în armura unui suflet, ne închidem din nou în tacere. Rareori ne hazardam în proteste, mai mereu experimentam un alt fel de a muri cu fiecare zi care trece. Invatam singuratatea numarându-ne clipele în picaturi de tacere. Asteptam..
Când ne cautam locul în sufletul si gândul celuilalt, când masuram câta caldura e în îmbratisarea de acum, sau cât adevar e în fiecare cuvânt, nu facem decât sa simtim mai puternic tristetea singuratatii. Când reusesti sa daruiesti si zâmbet si iubire, liniste si speranta, fara asteptari, fara conditii, atunci de abia, începi sa inveti iubirea.
Incerc, si azi, sa-mi umplu gandul de lumina, ma apropii de voi cu farama asta de bucurie in palma. Si sper. Sa nu trec prin viata cu privirea lasata in pamant. Nici cu nadejdea uitata sub fruntea ingandurata. Imi mai amintesc cand v-ati mutat in sufletul meu. Si prima lectie mi-o amintesc, aceea de a nu-mi mai rani coate si genunchi, cautand prea aproape de tarana linistea. Acum va simt zambetul.
Poate nu ne-am nascut cu un trifoi cu patru foi in leagan, dar ne-a îngaduit Dumnezeu, câte un soare, pe fiecare cer de suflet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu