luni, 31 ianuarie 2011

Si-au trait fericiti, pana la adanci batraneti..

        De cateva zile pleaca si revine cu insistenta aceeasi senzatie pe care o aveam in copilarie cand povestea citita de bunicul se apropia de final. Stiam ca va inchide copertile cartii, vedeam deja si gestul cu care isi cobora surazand ochelarii de pe nas, imi amintesc si incercarea mea de a prelungi finalul cate unei povesti punand intrebari la care  le stiam raspunsul, doar sa nu aud cuvintele cu care in general, se terminau povestile: "si-au trait fericiti, pana la adanci batraneti".

        Ramaneam mereu dezamagita in urma acestor cuvinte, pentru ca eu vroiam sa inteleg cum au trait ei fericiti. Stiam eu ca povestea putea continua, asa ca o continuam in imaginatie. In spatele pleoapelor inchise, imi imaginam detaliile vietii perfecte pe care Alba ca Zapada o traia cu printul. Sau Cenusareasa. N-am stiut insa niciodata sa-mi imaginez viata mea perfecta. Poate pentru ca in copilarie, traiam deja viata perfecta. Nimic nu as fi schimbat, nici o zi, nici un anotimp. Mai tarziu, de cate ori ma surprindeam visand cu ochii deschisi la o altfel de viata, ma inghionteau remuscarile si gandul ca altii si-ar dori oricand o viata ca a mea. Ca fac parte dintre cei fericiti, chiar daca..
        E mult mai bine sa trag aer in piept, sa-mi ingadui sa fiu. Sa exist, pur si simplu. Chiar si cand o gramada de sentimente si senzatii se joaca cu sufletul meu si-mi vine sa plang, sa nu mai fiu, apoi sa rad cand un gand caraghios imi trece prin cap amintindu-mi cum ma intreba puiul meu cand ma lasam prada cate unei suparari: "esti nervioasa?"

        Mi-am promis sa ma las purtata de valuri chiar daca sunt mai mari decat mine. Sa merg inainte desi mi-e frica de necunoscut, sau de lipsa luminii, intr-atat incat noaptea nu inchid niciodata obloanele. Sclipirea stinsa a stelelor imi da senzatia de siguranta, faptul ca disting in penumbra contururi familiare, ma ajuta sa adorm linistita. Vreau sa vad, sa simt, vreau sa traiesc, si asta nu o pot face in intuneric. Asadar feliile de viata pe care nu le lumineaza nici o geana de lumina, le strabat cu pas grabit, cu gatul intins inainte, cautand dupa fiecare colt, o raza de soare.
         Deocamdata invat sa-mi domolesc nevoia de-a avea ordine in jurul meu si-n mine. Ma transformasem intr-un mic tiran care bombanea si arata cu degetul catre lucrurile care nu erau la locul lor. Incercam sa ma pun mereu in "pielea celuilalt" ca sa inteleg de ce-ul cate unui gest care ma ranea sau pur si simplu rezonam cu starea celorlalti intr-atat incat ziua mi-era conditionata pe deplin de starea altora. Colega mea avea o zi gri? Ma grabeam sa pun putin gri si-n ziua mea, sa inteleg ce simte, sa-i pot fi astfel, mai aproape. De ceva vreme am ascunsa in buzunar o pereche de ochelari cu lentile roz, o conving ca-i vin bestial si i le dau sa le poarte. In clipa in care imi zambeste, dispare si griul din jurul nostru. Imi fuge bezmetica iubirea catre cei care poate nu stiu ce sa faca cu ea? Adaug iubirii, ganduri bune si multe zambete, si o cresc de trei ori mai inalta. Din toate astea, cu siguranta ceva le va atinge sufletul. Si nu-mi mai e frica sa-mi arunc inima departe, stiu ca ei, cei ce-mi sunt dragi, vor avea grija de ea.
        "Si-au trait fericiti, pana la adanci batraneti.." Exista viata perfecta, ca o poveste? Nu stiu. Ma concentrez asupra partii cu "au trait fericiti".

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu