suflet fara chei

Film: Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring (Kim Ki-Duk - 2003)

2012-01-26T17:22:00.001+01:00

"Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring" in regia lui Kim Ki Duk, este un adevarat poem despre viata, despre alegeri, despre destin. Impartit in segmente, fiecare segment avand numele unui anotimp, este ca o plimbare pe carari batatorite, dar mereu in schimbare in functie de anotimp, pe care vei gasi mereu ceva frumos de vazut, de simtit, de invatat.

Spring, e ca un basm frumos, povestit in imagini de-o frumusete coplesitoare. Este despre lumea copilariei cu descoperirile ei, cu lectii despre viata, cu prima greutate atarnata de suflet in urma primei greseli care nu mai poate fi reparata.

Vara povesteste despre iubire, despre pierderea si regasirea de sine, despre sufletul care atunci cand isi gaseste pacea, intareste si trupul: "When she finds peace in her soul, her body will return to health."

Daca Primavara curge frumos, calm, intr-o insiruire de metafore vizuale care incanta in egala masura ochiul si sufletul, Toamna si Iarna, se consuma intr-un ritm alert, apartin unui timp care lasa, totusi, omului matur, ragazul sa-si ispaseasca greselile, sa-si afle linistea. Toamna si Iarna povestesc despre patima, despre renuntare, despre intelepciunea de-a deosebi ceea ce te poate otravi, de ceea ce te poate vindeca, despre tot ce e zadarnicie sau adevar.

Un film care te transpune intr-un spatiu in care timpul curge in tacere, peste cei care lucreaza asupra echilibrului launtric, a celor care au inteles ca desavarsirea interioara nu e posibila fara grija fata de ceilalti, fara blandete si fara curajul de a-i lasa pe altii sa-si lase propriile urme in sufletul lor.

Dorin Tudoran - redivivus

2011-12-30T09:32:00.001+01:00

Maestrul scrie din nou. Pe blog. Punand capat unei taceri internetiene de 3 luni.

Pamflet politic, cultura, parabola. In peisajul unei normalitati ... dorite, Dorin Tudoran tine aprinsa flacara sperantelor, laolalta cu un Liviu Ioan Stoiciu, Liviu Antonesei si alti cativa.

Si o talmacire inspirata datorata scriitorului Serban Foarţa:

Rainer Maria Rilke

Naşterea Domnului

Fără smerenie,-i cu putinţă, oare
să vezi asa lumină-n noapte? Cine
dacă nu El, tunând peste popoare,
se face blând si naste-se prin tine?

Mai mare-l credeai tu, si plin de sine?

Ce-i marele? E ceea ce străpunge,
ca o săgeată, tot ce-i stă în cale!
Nici chiar o stea din ceruri nu ajunge
s-o facă. ~ Dinaintea ieslei tale

se-nchină craii; mari îs ei si ale

lor daruri li se par cele mai scumpe,
când ţi le-asează-n sfânta poală… Însă,
te uită cum pălesc si li se rumpe
întreagă vraja,-n preasăraca pânză

a scutecului tău, ~ cum smirna strânsă

cu greu, tămâia fumegând la curte
si aurul adus cu-atâta zel
de peste mări si ţări, au zile scurte
si,-apoi, te si-amărăsc, ~ pe lângă cel

ce are-ntreaga bucurie-n El.

Film: Sacrificiul (Andrei Tarkovsky -1986)

2011-12-16T15:24:00.001+01:00

Profund, tulburator, "Sacrificiul", cel de-al saptelea si ultimul film regizat de genialul Tarkovsky, castigator a numeroase premii, poate fi considerat un film-testament. Un film care pune transant intrebarea "Care e relatia ta cu Divinitatea?", lasand spectatorului libertatea de a interpreta in propria maniera, mesajul filmului. Tarkovsky nu da raspunsuri la intrebari, cel mult pune intrebarea intr-o forma clara, care sa nu permita spectatorului eludarea unui raspuns.

Alexander, personajul principal, fost actor si dramaturg, se retrage impreuna cu familia pe micuta insula Faro. Locul care pentru el reprezinta un adevarat rai terestru, pentru sotia sa care admira mai mult talentul artistului, nu omul, pare a fi mai degraba un loc de detentie unde nimic notabil nu se intampla, exceptie facand vizitele medicului de familie, cel mai bun prieten al sotului ei, de care, pare a fi indragostita in secret.

Multe din scene au ca decor o atmosfera dezolanta. Balti de apa, atmosfera umeda, rece, in care protagonistii se misca de cele mai multe ori destul de sumar imbracati, noroi in care picioarele se afunda facand inaintarea dificila, toate ca imagini ale unui sfarsit apocaliptic, care si-a facut simtita prezenta. A crutat totusi omenirea, dar ca un memento pentru omenire, si-a lasat amprenta asupra naturii. E frig intr-o lume in care ne-am pierdut credinta, e noroi pe drumurile pe care le parcurgem pierzandu-ne pe noi insine, cu spiritul terorizat la gandul unei justitii divine care ne osandeste fara clementa pacatele, in suflet cu tristetea vietuirii intr-o lume lipsita de sens, intr-o sfasietoare singuratate impreuna.

Cadrele filmate in interiorul casei sunt majoritatea in penumbra, incaperile sunt decorate minimalist, privirea este captata de postura protagonistilor, de mimica, de gesturile cand fluide, cand intr-un ritm alert, intr-un vartej naucitor al privirii si simturilor. Muzica de flaut, eterica, e ca un balsam pe o rana care arde, momentele tensionate sunt insa punctate de acordurile muzicii lui Bach, care reinvie si amplifica durerea.

Alexander crede in puterea cuvantului, ii recunoaste caracterul sacral. Intr-una din plimbarile cu fiul sau, acesta ii explica conceptia biblica conform careia "La inceput a fost cuvantul". Toata lucrarea lui Dumnezeu prin cuvant s-a facut, lucrarea mantuirii personale tot prin cuvant se va face. In fata amenintarii unui dezastru nuclear care-ar sterge de pe fata pamantului tot ceea ce Alexander iubeste, fiinta acestuia isi cauta refugiul intr-o rugaciune poticnita adresata unei Divinitati de la care simte instinctiv ca va veni salvarea si alinarea. In cuvinte pe care pare sa le caute mai degraba in suflet decat in minte, isi articuleaza disperarea, ingrijorarea pentru viitorul omenirii si implicit al celor pe care-i iubeste: fiu, sotie, prieteni. Pentru ei si pentru toti ceilalti Alexander e gata sa-si sacrifice propriul rai, indelung si minutios construit.

Un film tulburator care-si lasa amprenta in sufletul spectatorului, al celor care simt si stiu ca tot ce e zadarnicie si prea lumesc, toate angoasele si neimplinirile dispar, acolo unde este credinta. Pentru ca atunci cand palmele sunt impreunate in rugaciune, intre ele si suflet, nu mai ramane loc decat pentru Dumnezeu.

Carte: Pentru nimic în lume - Friedgard Thoma

2011-12-13T22:26:00.003+01:00

"O iubire a lui Cioran" rosteste un subtitlu ...

S-a scris mult, s-au dat interviuri, Gabriel Liiceanu s-a rigidizat inutil denumind-o pe autoare "capra metafizica", Nora Iuga e si ea critica (dupa prea mulţi ani - considera ea - s-a îndepartat prea critic si prea banal de iubirea trecuta ...). Francezii au refuzat sa publice cartea, au invocat fel de fel de chiţibusuri de drept de autor extins, au interzis ca unele scrisori sa fie reproduse. Pudibonderie sclerozata ...

Cioran si Friedgard

Sunt doar amintirile iubirii târzii cioraniene. Amintirile nemţoaicei care ne ajuta sa vedem o alta faţa a filozofului negarii, scepticismului galopant. El avea 70 de ani, ea doar 35. Ea s-a daruit fascinaţiei, el a plonjat într-un erotism târziu. Indraznesc sa cred ca - pentru el, scepticul dur - a fost o dulce, târzie, inconstienţa. La rândul lui a fost fascinat de frumoasa Friedgard, a suferit, a fost gelos, a fost tânar din nou ...

Cartea nu intra în detalii. Eventual se pot face supoziţii cât de departe a înaintat relaţia lor. Mai târziu, într-un interviu, Friedgard va clarifica:

"Ruptura a survenit cînd am făcut cunostintă cu Simone Boué, partenera sa de viată. Ne-am simpatizat din prima clipă si deodată era clar că nu voi mai putea scrie epistole confidentiale si secrete, că episodul prim al relatiei mele cu Cioran apartinea deja trecutului. Nu am dorit de altfel să ridic la un nivel sexual relatia noastră dar dacă totusi, aceasta s-a întîmplat, a fost si fiindcă Cioran căzuse de la început pradă unei asemenea obsesii încît eu am crezut că trebuie să-i vin în întîmpinare. Dar în scrisorile mele l-am lăsat să înteleagă fără echivoc că nu-l mai pretuiam din această pricină; dimpotrivă eram chiar furioasă că m-a pus în situatia de a converti erotismul în sexualitate, ceea ce nu dorisem să se întîmple... Asa încît a fost minunat că am putut-o cunoaste pe Simone si că fără a-l jigni pe Cioran, puteam avea si un motiv de a nu mai continua nici într-un caz să actionez în spatele ei."

Friedgard, Simone, Cioran

Trec primii ani, tensiunea erotica scade inevitabil, ramâne fascinaţia intelectuala, prietenia, lungile convorbiri telefonice se reduc si ele. Binomul se largeste, Simone Boué devine si ea prietena lui Friedgard.

Interesante mai-mereu scrisorile dintre cei doi, deloc banale, deseori surprinzatoare, pline de referinţe de lectura, de observaţii fine, de spade încrucisate elegant ...

Anii se scurg, Cioran se pregateste de "marea trecere", între cele doua ultime iubiri ale sale. Mari iubiri. Sau mari pe masura supra-omului Cioran ? Omul care, neconvorbind natural cu Divinul, aproape negându-l, a re-creat supra-omul ca o cale de re-apropiere de Dumnezeu ... cum ne spunea alt înţelept român (Petre Ţuţea).

Daca nu ar fi existat Friedgard, ar fi trebuit inventata. Fie si numai de a-l simţi pe Cioran mai aproape, în dimensiunea unui Om supus si el iubirii, de ce nu ... erosului, suferinţelor.

Film: Mutluluk - Fericire (2007 - Abdullah Oguz)

2011-12-12T22:35:00.000+01:00

Mutluluk, Fericire, viata, puritate, cruzime, tradiţii.

Un film complet, o drama, o felie de viata. Turcia marilor discrepanţe; satele prizoniere vechilor obiceiuri, dar si vitalitatea unui popor tânar cu ochii spre viitor.

O fata frumoasa este violata. Legea dura a satelor o condamna. Incepe asa o poveste aspra despre tradiţie, despre lume, iubire, prietenie ...

Tânarul desemnat sa o pedepseasca îi va deveni ocrotitor. Isi cauta locul între modern si arhaic, între legea satului si înţelepciunea vieţii, între prietenie si mânie.

Al treilea personaj este profesorul care nu se mai regaseste într-o lume fara valori. Obosit de ipocrizie si falsitate. In cautarea simplitaţii, puritatii sufletului. Si care le va deschide ochii celor doi spre esenţial, spre iubire, spre iertare.

Nu, nu este vorba de religie, de ideologie. Sau de o lupta între alb si negru, între bine si rau. Este viaţa, sunt infinitele nuanţe ale lui "a fi".

Film: As it is in heaven (Kay Pollak - 2004)

2011-12-02T13:49:00.000+01:00

O mica asezare in nordul Suediei, o mana de oameni obisnuiti sa traiasca intr-o ordine sociala conventionala, lipsiti insa de inaltimea zborului. Un dirijor de renume mondial, interpretat magistral de catre Michael Nyqvist, care se intoarce in singurul "acasa" pe care-l cunoaste. Fusese "baiatul cu vioara", multi ani in urma. Batut si batjocorit de unii dintre colegi.

Intr-un decor minimalist, cu personaje sclipitoare, astfel a fost conceput "As it is in heaven" in regia lui Kay Pollak. Personaje vibrant creionate, imagini aspre, dure pe alocuri, contrabalansate de secvente pline de candoare si de gingasie. Cautarea propriei voci, unice, definitorii, urmata de apropierea unii fata de ceilalti, descoperirea propriului eu.

Fiecare dintre personajele principale trece prin propriul iad. Fie ca trebuie sa-si infrunte trecutul, fie ca invata sa-si imblanzeasca orgoliul sau lasa in urma o viata de abuzuri, isi descopera in final propria voce, isi accepta fragilitatea umana si prin cantec, isi lumineaza privirile si sufletul.

Nu as fi crezut vreodata ca simplele vocalize, pot emotiona in asa mare masura. Pofta de viata, fericirea in starea cea mai pura, izbucneste in fiecare sunet, intr-o muzica care nu are nevoie de cuvinte. Vibreaza si ingenuncheaza cu uimire si recunostinta sufletul.

Centrat pe sentimente, pe emotii, regizorul isi poarta personajele pe un drum aproape initiatic. Printre asteptari, dezamagiri, gesturi simple, secvente obisnuite de viata se transforma in momente de-o frumusete rascolitoare, dand nastere acelui echilibru si acelei armonii fara de care nici muzica, nici fericirea nu sunt posibile.

Muzica are nevoie de suflet la fel de mult pe cat sufletul are nevoie de muzica. Ea imblanzeste orgolii, apropie oamenii si-i face atata de buni inca reusesc sa-si vada unii altora aripile.
"-Crezi in ingeri?
-Cand ma uit cu coada ochiului, le vad uneori aripile. Am vazut aripi la Olga si la Arne… la ultimul cantec. Le-am vazut si la Tore. Si le-am vazut si la tine. Esti pregatit cand le vezi la toata lumea."

Da, acesta e filmul care ocupa primul loc in topul personal. Am inchis cu totul in suflet si cantecul Gabriellei, si rasul frumos al Lenei, si dorul de viata al Ingai, si frumusetea sufletului si a trairilor lui Daniel, greu de descris in cuvinte, undeva intre sfasiere sufleteasca si cer. Cu bratele aruncate in aer, dansand cu fulgii de zapada si simtind sub picioarele goale pamantul rece. La marginea cerului, la marginea lumii, asa-si traieste fericirea.

Pe tot parcursul filmului, am simtit acel flux de energie, de emotie, care te absoarbe si te poarta cu el, si tu esti fericit ca exista asa ceva si convins, foarte convins, ca alaturi de cei care ne iubesc si-i iubim, pe pamant, poate fi "Precum in cer".

"-Ti-ai implinit visul dintotdeauna?
-Da, asa cred.
-Dar cum? De ce cu oamenii acestia?
-Ma iubesc. Si eu ii iubesc pe ei..."

La târgul de carte Gaudeamus: scriitorul Vasile Andru

2011-11-29T21:21:00.002+01:00

Redau aici o parte din articolul scriitorului Liviu Ioan Stoiciu, secvenţa dedicata scriitorului Vasile Andru.

fragment:

Aseară, la ora 18, am venit la standul Editurii Dacia XXI, unde Vasile Andru si-a lansat două cărţi (apărute peste noapte, mi-a mărturisit, în Colecţia de autor; a aflat că Ion Vădan vrea să-i republice întreaga operă): „Opt chipuri ale singurătăţii” (povestiri), cu un cuvânt înainte de Marian Popa, si „Veacul meu, fiara mea”, un fel de roman în cinci părţi. L-am ascultat pe Vasile Andru (care a subliniat la un moment dat că la acest Târg de carte Gaudeamus sunt programate 650 de lansări!):

am scris eseu sapienţial, n-am apărut demult cu proză, acum cinci ani mi-au apărut „Grădinile ascunse”. Acum public romanul vieţii lui Vasile Andru, vieţii sentimentale si metafizice, dar nu e în cheie autobiografică, e o carte neficţională. Anteriorul meu roman era utopic. Singurătatea e o bogăţie, dar trebuie să-i descoperi această bogăţie. Există o boală ontică, insatisfacţia de a trăi, inexplicabilă. Monahismul încearcă să o repare. Omul a primit viaţa ca pe un dar. În carte găsiţi alinare prin meditaţie si psihoterapie, repet, e o mare sansă să fii singur. E multă empatie (să te doară ce-i dor pe alţii). Am selectat opt chipuri din cele care-ţi ordonă reusita sau esecul în viaţă – fiindcă sunt porunci ancestrale, sunt comenzi dinlăuntru care ne conduc în viaţă. Dar sufletele pot fi restaurate… Pagina care rămâne din această carte e aceea, cred, din „Rosu de Basarabia”. Am aflat că pe lumea asta există un dublu al meu. Acest dublu al fiecăruia dintre noi, dacă-l vezi, îţi prevesteste moartea. Eu m-am ferit să-l văd, desi cred că el m-a văzut si m-a salvat din situaţii fără iesire, poate acest dublu e un înger păzitor în plus, dar eu nu vreau să dau ochii cu el încă …

Vasile Andru e născut în 1942 în Bucovina de Nord (mi-a fost coleg la Viaţa Românească până s-a pensionat). În 1990 a întemeiat Centrul de Practică Isihastă la Bucuresti, ţine conferinţe si stagii sapienţiale în întreaga lume. A publicat peste 30 de cărţi (în principal romane; dar si cărţi sapienţiale – de genul „Viaţă si semn”, „Terapia destinului”, „Întâlniri cu maestri si vizionari”, „Isihasmul sau mestesugul linistirii”). Criticul Gh. Grigurcu observa: „Vasile Andru năzuieste la o reconstituire armonioasă a fiinţei”…

Film: Pina (Wim Wenders - 2011)

2011-11-29T19:16:00.000+01:00

Pus în categoria documentarelor, realizat de maestrul Wim Wenders.

"Pina" este mult mai mult. Construit ca un omagiu adus coregrafei germane Pina Bausch, trece dincolo de simpla enumerare a unor momente speciale din cariera eroinei.

Avem de a face cu fuziunea perfecta a doua arte: dansul si filmul. Wenders reuseste sa aduca în prim-plan atmosfera magica a aproape iniţierii în arta dansului. Un film-imagine, un film-tacere, un film al starilor, al marii familii din jurul Pinei.

Scena teatrala este aproape miraculos redata în spaţiul cinematografic, povestea se rosteste singura în fiecare dintre noi, la final ne-am construit o lume numai a noastra. Chipul Pinei revine când si când, zâmbetul sau parca din alta lume, secvenţe vechi se scurg dinspre trecut spre prezent.

Dansul este adevaratul personaj. Coregrafii ameţitoare, idei uluitoare si totusi atât de firesc transpuse în realitatea pasilor, unduirilor, salturilor, costumelor, tacerilor ...

Greu de povestit. Meditaţia, contemplarea se rostesc înspre înlauntrul nostru, acolo unde si arta se întâlneste cu sufletul ...

Film: Hævnen - Intr-o lume mai buna (2010 - Susanne Bier)

2011-10-12T20:23:00.002+02:00

Avem de a face cu o regizoare speciala. Din deja afirmata scoala scandinava. A unor regizori care vad lumea, aceeasi lume, altfel. Sa fie doar "vina" colosului Ingmar Bergman ? In filmele lor observi inobservabilul. Te "obliga" pe tine spectator sa iesi din hainele strâmte, rigide, ale unei educaţii conformiste. Sa gândesti, sa suferi, sa simţi, sa înţelegi dureros legile moralei, ale spiritului.

"Hævnen" (In a better world) ne istoriseste povestea unor oameni obisnuiţi. In prim-plan doua familii, o mica asezare. Familia X: tata, mama, fiu. In prag de divorţ, tatal doctor chirurg voiajeaza des în Africa. Copilul: sensibil, usor nesigur, ţinta predilecta a unui grup de elevi pusi pe harţa. Familia Y: mama de abia decedata, tata, fiu. Inca sub impresia dispariţiei mamei. Copilul: trauma pierderii mamei, refuzul de a accepta compromisul, relaţie încordata cu tatal.

Intâmplarile, aparent banale, conduc la interogaţii fundamentale. Razbunare /justiţie sau iertare ? Iertarea este posibila la modul absolut sau trebuie sa fie condiţionata de "îndreptarea pacatosului" ?

Doctorul chirurg, în Africa, în mijlocul durerii, saraciei, crimelor, sângelui. In ţara sa, sub privirile fiului si a celuilalt copil, a primit palme de la o bruta. Nu a reacţionat, a cerut explicaţii si a fost din nou agresat. In Africa va salva liderul unei grupari criminale, îsi va face datoria de medic. Si totusi, în final, primind o altfel de palma de la criminal, îl va lasa în mâinile victimelor sale.

Cei doi copii vor învaţa direct limitele iertarii, razbunarii. Poate nu vor învaţa lecţia absoluta. Poate nici noi, spectatorii. Susanne Bier ne lasa dificila sarcina de a gândi, de a contempla posibilele soluţii morale. Si ne-a daruit si o imagine de film splendida.

Filmul a primit Oscar-ul pentru cel mai bun film strain al anului 2010, Globul de aur, alte premii. Meritat.

Film: Black Swan (2010 - Darren Aronofsky)

2011-10-08T19:51:00.000+02:00

Lebada neagra. O femeie întruchipeaza lebada. O faptura fragila, sensibila. Lacul lebedelor. Lebada alba, lebada neagra. Alb si negru, bine si rau, lumina si întuneric.

Creatorul încearca sa rezolve problema: o balerina care sa faca saltul mortal (psihic) de la înger la demon. Natalie Portman reuseste un paradox care transcende aproape intenţia regizorala. Sau poate este doar falimentul ei. Imprumuta sensibilitate, graţie, tristeţe ambelor personaje. Feţe ale aceleiasi fiinţe. Si totusi, dincolo de intenţiile regizorale, demonul ramâne în umbra. Ca o victorie a ... binelui ?

In final cele doua ipostaze se confunda. Balerina plonjeaza cu propria viaţa în rol. In dublu rol. Isi anuleaza de fapt propriile trairi. Ca sa faca loc sfâsierii celor doua lebede. Sciziune mentala, prag de nebunie.

Vincent Cassel, în rolul Creatorului, cel ce da viaţa si moarte aleselor sale, îsi pune perfect în valoare carisma de necontestat. El pretinde. Pretinde TOT. Tragedia anularii balerinelor ca persoane. Totul sau nimic. Succes sau nebunie. Culme sau disperare.

Regizorul Darren Aronofsky. Conduce profesionist, gradat, evenimentele. Exagereaza nepermis în secvenţele usor horror prin care ar vrea sa indice spectatorului zbuciumul Balerinei în a deveni demon.

Intre o bataie de inima, si-o clipa de liniste

2011-10-07T21:43:00.001+02:00

Doar in oglinda copilariei, am reusit sa ating umbra unui vis care fuge.

"Nu-i adevarata povestea ca oamenii au descoperit focul

lovind doua pietre.

Focul a aparut altfel...

cand un om s-a gandit sa prefaca ranile lui in speranta,

sa-si lumineze mainile..." (O. Paler)

Micutul meu caine batran: o bataie de inima la picioarele mele. (E. Wharton)

Tot ce avem poate fi trecut pe o samanta de floare, atata viata avem, dar cat de frumoasa pare. (M. Fulger)

"De-ai cadea intr-adevar

In momentul marii frangeri

As veni la tine-n cer

Sa te recompun din ingeri." (A. Paunescu)

Dorin Tudoran - la desparţirea de blog

2011-10-01T14:18:00.000+02:00

..Sau marea lehamite. Neperechele Dorin Tudoran abandoneaza blogosfera si ne lasa un ultim poem. Restul, în viitoarele-i carţi. Se spera.

O A M E N I I A C E I A

ajunsesem prea târziu – oamenii nu mai aveau aripi

cât era ziua de lungă
îi căram în spinare: îngeri schilodiţi

seara îi îngropam la marginea mării

peste noapte îngheţam de spaima
că iar se face dimineaţă

si se făcea

Decupaje autumnale

2011-09-21T14:03:00.000+02:00

Am plecat să-mi duc aripile

la vecernia cu parfum de lumină. (I. Bolba)

Mi se face dor să ning

prin cerul de lumi

strivind aerul care ne desparte

de orizont. (I. Serban)

Sunt tot aici,

nu ştiai?

tocmai îmi caut urma prin catacomba

îngerilor purtaţi de lumină. (I. Bolba)

Jurnalul lui Mihail Sebastian

2011-09-13T21:58:00.002+02:00

Mai întâi au fost cuvintele. Despre Jurnal. Mai apoi a ajuns la mine.

Jurnalul scriitorului evreu se întinde pe 10 ani (1935 - 1944). Perioada densa, culminând cu relatarile aproape în priza directa despre ecourile de pe multiplele fronturi ale celui de al Doilea Razboi Mondial.

As numi Jurnalul lui Sebastian o forma mai elevata de bârfa. Despre o vreme fascinanta pentru cei de astazi, cu personaje aproape de mit (mari actori, scriitori), cu momente politice tragice, între ideologii extreme (nazism - comunism), dar si cu ceva din parfumul unei Românii vechi, unor idealuri destinate dispariţiei.

Jurnalul devine pe alocuri oglinda moravurilor celor de atunci. Iubirile scriitorului sunt iubiri "usoare" ceea ce nu-l împiedica sa sufere "intens", sa-si creeze poate atmosfera si inspiraţia necesara scrierilor sale. Evadeaza la munte, la mare - la Balcicul de odinioara, se simte mai liber de a crea în astfel de retrageri.

Moralitate & cinism. Femeile par obiecte pentru Sebastian. Coreligionari de-ai sai care-l împrumuta cu sume consistente de bani (Zissu) sunt vrednici de dispreţ.

Suntem în anii negri ai antisemitismului ca sistem de stat. Anii razboiului, ai fricii animalice a evreilor de a fi exterminaţi. Se reevalueaza prietenii. Mircea Eliade se îndeparteaza de Sebastian. Sunt la antipozi. Profesorul Nae Ionescu - ideolog al dreptei dure, are si idei împrumutate (dupa Sebastian) pe care le prezinta ca fiind proprii; îi place a fi considerat aproape de puternicii zilei, creator de evenimente.

Dincolo de personajele implicate, de cronica zilelor unui scriitor, de evenimentele politice, Jurnalul nu are adâncime. Sebastian ramâne la suprafaţa lucrurilor. Mai mult: repetat se deda unor prelungi lamentaţii. Nu e bun de nimic, a îmbatrânit, nu are bani, etc. Mi-aduce aminte de prima parte a jurnalului lui M. Cartarescu, unde densitatea anxiosului devine aproape sufocant-psihiatrica. Totusi Cartarescu cobora / investiga si în subteranele constiinţei (în linie directa cu "Travesti" si "Orbitor").

Sfârsitul razboiului se apropie. 23 august a fost o cotitura pentru România. Sebastian îi vede ca pe niste eroi pe soldaţii rusi. Si vede justificata o pedepsire a României. Cine l-ar putea condamna dupa toţi anii traiţi sub ameninţarea dispariţiei fizice? Fatalitatea vrea sa moara strivit de un camion rusesc în 1945 la doar 38 de ani.

Jurnalul ramâne o fresca a acelui timp, ne aduce mai aproape situaţii, oameni, mit. O gaura a cheii prin care putem privi în voie la un spectacol peste care a cazut cortina Istoriei.

Autumn scenes

2011-09-12T22:59:00.000+02:00

Nu pot sa trec nimanui

Desaga asta cu stele

Care mi-au ciuruit toate geamurile (M. Sorescu)

In oglinda baltii, toamna si-a risipit culorile.

Lumina zilei catre apus

ca o frunza tremura-n vant.

Am prea multe de spus

si – nici un cuvant. (N. Dabija)

The scent of faraway childhood

Ofteaza frunza sub pasul toamnei.

Suflete, ia-o tu inainte... (M. Sorescu)

Jurnal de vacanta - Thassos (Grecia)

2011-09-05T13:03:00.001+02:00

Calatoria a pornit sub semnul scepticismului. Cautasem sa ma documentez pe net despre Thassos, admirasem imaginile, fara sa cad in extaz totusi. "Un alt colt frumos de lume", mi-am zis. Si ce? Vazusem destule. Nicio imagine, niciun travel review nu ma pregatise insa pentru insula aceasta relativ mica (in jur de 400 km patrati), supranumita, pe buna dreptate, Insula de Smarald.

Ne-au intampinat pescarusii la malul marii, tot ei ne-au petrecut in tipete si falfait de aripi pe toata durata calatoriei cu vaporul din portul Kavala, pana pe insula Thassos.

Am ajuns la ceea ce avea sa ne fie casa pentru o saptamana, pe inserate. La o ora dupa ce trecuseram peste formalitatile de cazare, atingeam cu talpile un nisip fin, fara scoici rupte care sa te raneasca, fara sa trebuiasca sa faci slalom printre pet-uri si cearceafuri. Acolo, cu degetele picioarelor mangaiate de apa calda, in lumina galben-portocalie, cu mirosul acela nedefinit de apa sarata in nari, am stiut ca incep sa ma indragostesc de locul acesta.

Foamea insa, ne impingea de la spate, asadar am pornit in cautarea unui restaurant. Era in jurul orei 10. Majoritatea restaurantelor sunt pe faleza, tot acolo, mai spre marginea Potos-ului, unde eram cazati, incep si barurile de noapte. Un oras cochet, cu o multime de flori si garduri vii. Greu de ales intre multimea de restaurante cu meniuri sofisticate, sau taverne cu mancare traditionala greceasca. In prima seara am ales la intamplare un restaurant care mai avea cateva mese libere.

Mai tarziu am aflat ca fiecare restaurant sau taverna are cel putin o pisica care face turul meselor. Te privesc cu un mieunat slab sau chiar se intind cu labutele in sus, gata de joaca. Fac deliciul copiilor care greu mai pot fi stapaniti si reasezati pe scaune. :)

Indiferent unde alegi sa iei masa, esti primit cu zambetul pe buze si servit cu profesionalism. Portiile sunt uriase de-a dreptul, timpii in asteptarea meniului sunt scurti si de regula trec si mai repede deoarece chelnerii sau chiar patronii tavernelor si restaurantelor se opresc langa masa sa te intrebe de unde esti, intr-o engleza aproximativa iti dau indicatii despre cele mai bune plaje, cele mai cautate mancaruri traditionale, sau mijloacele de transport care pot fi utilizate pentru deplasarea pe insula.

D-nul Kostas, patronul restaurantului, unde ne opriseram sa mancam, intampina pe toate lumea chiar de la intrare. Cu gesturi largi, te invita la prima masa libera. Multime de feluri traditionale grecesti, suvlaki, tzatziki, mousaka, gyros sunt doar unele dintre ele. Masa traditionala a grecilor incepe invariabil cu o salata. Tzatziki este un aperitiv care contine pe langa iaurt si usturoi, castraveti si fel de fel de condimente. A devenit aperitivul meu preferat. Deliciosul tzatziki e servit mereu alaturi de un vin alb, cu un parfum si gust deosebit, numit Robolla. Urmeaza apoi felurile de mancare bazate pe carnea de vita, porc, peste sau fructe de mare. Ca desert ai de ales dintr-o mare varietate de sortimente, de la celebra baclava la cataif sau prajituri cu miere sau branza.

Incerc sa-i explic D-lui Kostas ca nu sunt in stare sa mai mananc si desertul (pe care de altfel nu il comandasem dar ne fusese adus "din partea casei"). Sortul albastru falfaie periculos in timp ce cu gesturi largi si intr-o engleza aproximativa imi spune ca nu se poate! mi se va face foame la noapte la cat de putin am mancat si el are noaptea restaurantul inchis . :)) Cum sa rezisti? :)

Oboseala si-a spus cuvantul in jurul orei 12 cand de-abia incepea cu adevarat viata de noapte a insulei. Intorsi in camere, am avut parte de un adevarat spectacol. Muzica si dans traditional grecesc in curtea unei case de batrani la cativa pasi de terasa noastra. M-a impresionat pofta de viata a acestor batrani, am urmarit, batand din palme, la fel ca alti turisti, dansul lor cu miscari vioaie si batai energice din picior. Am aflat ca dansul care mie mi se parea a avea o coregrafie foarte complicata, se numeste "hasapiko", dansat deopotriva de femei si barbati. Fiecare miscare capteaza atentia, pasii sunt de-o fluiditate fascinanta.

De abia in jurul orei 2, s-a lasat linistea peste insula. Am dormit un somn adanc, cu geamurile larg deschise si fara teama tantarilor, care sunt practic inexistenti pe insula, la fel ca si mustele.

Urmatoarele zile au fost toate cu temperaturi peste 32 de grade, cu bai in apa incredibil de curata si de calda a Marii Egee si plimbari de seara pe malul marii sau printre multimea de magazine si de tarabe care impanzesc strazile din apropierea plajei. In mijlocul strazii se vand suveniruri, se face slalom printre mesele chioscurilor de inghetata sau se pot cumpara delicioase clatite facute sub ochiul musteriului si umplute cu fel de fel de dulceturi si creme. Oameni deschisi si veseli, grecii stiu sa faca haz de necaz. Alaturi de harta insulei cu obiectivele ei turistice, patronul unui magazin cu accesorii pentru plaja, asezase propria-i versiune despre Grecia, "No job, no money, no worries. This is Greece!"

La aproximativ 15 km de Potos, se gaseste Manastirea Archangelou, cu hramul Arhanghelului Mihail. Situata in unul dintre punctele cele mai inalte ale insulei, manastirea pastreaza o parte din Sfantul Cui, folosit la crucificarea lui Iisus Hristos. Am decis sa caut un mijloc de transport spre manastirea din secolul al XVIII-lea, despre care legenda spune ca ar fi fost construita de un sfant pe nume Luca in cinstea Sfantului Apostol Ioan Teologul. Arhanghelul Mihail i s-a aratat intr-o seara lui Luca, cerandu-i sa construiasca o biserica in acel loc. Pentru a fi sigur ca aparitia nu e doar o inchipuire, Luca i-a cerut Arhanghelului sa faca o minune. Acesta a lovit cu toiagul in stanca, de unde a inceput sa izvorasca apa limpede si sfanta despre care se spune ca ar avea puteri vindecatoare. "Lacul de aghiazma" cum este numit, se gaseste chiar sub manastire, in interiorul unei pesteri.

Am cautat cel mai apropiat "periptero", chiosc de ziare unde se vindeau si bilete pentru autobuzul care mergea spre manastire si la prima ora, eram deja in statie. Desi exista un orar, niciunul din cele 2 sau 3 autobuze de pe insula nu il respecta. Nu exista aparate de compostat biletele, nici soferului nu-i pasa daca esti sau nu in posesia unuia. Ca sa fiu sigura ca nu ratez statia unde trebuia sa cobor pentru a ajunge la manastire, m-am asezat foarte aproape de scaunul soferului. Proasta decizie :D Muzica greceasca care curgea din difuzoarele autobuzului, era aproape in intregime acoperita de vocea soferului care canta cat il tineau plamanii si batea tactul pe volanul de care (am facut ochii mari cand am vazut) avea lipit un ursulet. De altfel, tot bordul autobuzului era intesat de tot felul de jucarii de plus, mai mari sau mai mici, pe care soferul nostru le rearanja la cate o curba mai stransa, facandu-ma sa ma uit cu groaza la haul care se casca la cativa metri de sosea.

Ajunsa in fata manastirii, am fost intampinata de catre un batranel care punea la dispozitia vizitatorilor fuste pentru femei sau pantaloni lungi pentru barbati, accesul in manastire nefiind posibil imbracat cu pantaloni scurti sau bluze decoltate.

Dincolo de zidurile manastirii, m-a intampinat o atmosfera aproape ireala. M-am pierdut in linistea si seninul acestei manastiri in varful stancilor. La intrarea in bisericuta, esti servit cu rahat de trandafiri facut de maicute si apa rece de izvor.

Miros de lemn imbatranit, de iarba arsa de soare, de fum de lumanare impletit cu lumina. Si prezenta persistenta a ceva. Am simtit in jurul meu oameni venind, oameni plecand. Ochii mi se obisnuisera cu semiintunericul. Nici nu mai incercam sa deslusesc icoanele din jur. Mi-era destul sa fiu. Acolo.

Inainte de a parasi Grecia, am facut o ultima escala in Kavala, supranumit "Orasul amfiteatru", unul dintre cele mai mari si mai frumoase orase-port ale Greciei. Cu strazile sale inguste, cu casele cu fatadele viu colorate, este un oras care imbina modernul cu vestigii ale trecutului. Aici a facut popas Apostolul Pavel, in prima calatorie in Europa, si tot aici pot fi admirate ramasitele unui apeduct roman, Kamares, restaurat de Soliman Magnificul in secolul al XVI-lea. La malul marii, se gasesc si zidurile de incinta ale cetatii la doi pasi de vechiul port.

Zilele s-au scurs cu repeziciune, am salutat ultimul apus de soare cu regret si hotarata sa ma reintorc in insula aceasta unde timpul curge altfel, unde in mijlocul lui august, mieii zburda prin livezile de maslini si salcamii infloresc ca-n mijlocul primaverii.

Selectie de poze, Thassos

Rãsfoind cãrţi: Progresia Diana (Vasile Andru)

2011-08-21T16:42:00.002+02:00

Fragment-poem din romanul "Progresia Diana" al scriitorului şi cautatorului sapienţial Vasile Andru:

muntele era pustiu pe acolo nu trecea nimeni
ei: primii oameni
curaţi ca la începutul lumii
goi pe muntele gol
dragoste iarbã si afine

ei nu au nici un trecut nici o istorie
nu au nici o povarã socialã eticã geticã

Diana e sãlbaticã: blîndã si primordialã
lîngã dînsa el devenea primitiv: sauvage
ei nu au vîrstã: au instincte si ritm
nu li se vede faţa nu li se vede trecutul
doar spatele lui doar mişcarea
capete strîns adunate pãrul şaten pãrul gãlbui
pielea ei albã
barba lui arãmie

Diana
Dianaaa
sãlbatica Dianaaaaaaa

Creatorul Enigma, Michael Creţu - interviu

2011-08-11T12:04:00.002+02:00

Unicul interviu în româneste al creatorului proiectului Enigma, Michael Creţu. Un muzician modest, plasat in afara marketingului nemilos din muzica contemporana, un om cu valori, un om mai mult decat interesant.

Muzica sa se adreseaza celor care apreciaza puritatea, calitatea sunetelor, meditativilor ...

Interviul, aici.

Film: Never let me go (2010 - Mark Romanek)

2011-07-30T13:27:00.007+02:00

Punct de plecare: un roman semnat Kazuo Ishiguro. Scriere cu aroma sci-fi.

Undeva în Anglia un grup de tineri liceeni. Stiu deja ca au un singur scop pe lume: sa-si doneze cât mai multe organe. Sunt clone, cei care le-au decis viaţa îi vad ca pe niste banale piese de schimb.

Filmul intra în profunzimea sentimentelor umane, al întrebarilor nascute în spectator. Spectator care asista cutremurat. Destine decise de alţii. Tinerii au sentimente. Iubesc. Se nasc prietenii strânse. Vor sa ajute, da, dar nu constrânsi.

Trei dintre ei îsi vor împleti vieţile. Prietenie, iubire. Isi masoara vieţile în clipele dintre doua transplanturi. Emoţie, speranţa, întrebari fundamentale. Viaţã. Mai ales viaţa intensa în proximitatea calculata a morţii.

Vor sa-si cunoasca "parinţii". Dupa care au fost clonaţi. In scoala li se cere sa creeze: sa lase o urma a trecerii lor. O pictura, o sculptura. Mai târziu vor afla: "nu ţineam galeria ca sa ne uitam în sufletele voastre ci ca sa vedem daca aveţi vreun pic de suflet".

A trai stiind ca te-ai nascut spre a muri. Accelerat. Liberul arbitru anulat. Asisti pasiv la o moarte programata. Propria-ţi moarte. Li se spune cu cinism "stiinţific": "poor creatures ... as vrea sa va fi putut ajuta".

"Îmi spun mereu cât de norocoasă am fost
că am petrecut chiar şi timpul ăla cu el.

Dar nu m-am putut lămuri

dacă erau vieţile noastre chiar atât
de diferite de vieţile oamenilor salvaţi.

Noi ne sfârşim cu toţii.

Dar poate niciunul dintre noi nu înţelege
drama existenţei proprii.

Şi nici nu simte că a trăit destul."

Film - Seraphine - 2008

2011-07-16T23:40:00.000+02:00

Povestea, trista, a celei cunoscute drept Seraphine de Senlis.

O viaţa umila - servitoare, munci umile. Iesea din diurn pictând. Noaptea la lumina lumânarilor. Aranjamente florale, culori puternice, exprimând parca tumultul unui suflet îndelung încercat, prizonier sorţii. Folosea culori numai de ea stiute, nedivulgate nimanui.

Avea 48 de ani când din întâmplare a fost descoperita de un colecţionar german. Seraphine deschide ochii spre alte posibilitaţi. Intrevede altceva. Speranţa îi este rapid sugrumata: primul razboi mondial este inevitabil. Colecţionarul este nevoit sa paraseasca rapid Franţa. Seraphine este nevoita sa-si reia viaţa mizera.

Trec 15 ani. Domnul Uhde revine în Franţa si are ocazia sa vada câteva lucrari ale Seraphinei într-o expoziţie locala. Se reîntâlnesc, Uhde remarca schimbarile survenite în arta ei, picteaza acum canvasuri mari, gigante, culorile erup în aceleasi aranjamente florale la dimensiuni enorme. Lucrurile se precipita. Uhde îi asigura o suma lunara, lucrarile se vând, Seraphine are acum o locuinţa încapatoare, vrea si mai mult (o alta locuinţa, chiar o masina "va trebui sa am una când voi fi celebra"). Vorbeste în continuare cu copacii, cu iarba, cu Fecioara ... cu îngerii ...

Continua sa picteze. Are promisiunea unei expoziţii la Paris. Noua viaţa nu dureaza mult. Criza mondiala declansata în 1929 loveste cumplit. Susţinatorul neamţ nu face faţa. Incepe caderea ireversibila. Seraphine se închide în lumea ei, va fi internata într-un asezamânt psihiatric. Uhde o viziteaza, nu mai este nimic de facut. Ii poate doar asigura o rezerva mai civilizata, o iesire într-un spaţiu verde, copaci ... "pictura a disparut în noapte".

Se stinge în 1942. Interesant este ca Uhde a organizat diferite expoziţii cu lucrarile Seraphinei prin mari muzee ale lumii, fara ca ea sa stie sau sa poata înţelege.

Extraordinara interpretarea personajului Seraphine: actriţa Yolande Moreau.

Alte informaţii pe Wikipedia.

Film: The City of Your Final Destination (James Ivory - 2009)

2011-06-14T20:20:00.001+02:00

Am ezitat sa-l vad. Pus eventual în categoria filmelor amânate, de rezerva.

A fost o surpriza. James Ivory a conceput un film care aminteste de arta maestrilor cinematografiei ruse: Nikita Mihalkov în special (Câteva zile din viaţa lui Oblomov, Piesa neterminata pentru pianina mecanica).

Atmosfera este tipica acelor spaţii unde timpul nu mai are valoarea strict fizica. Si ce spaţiu poate întruchipa mai bine dezideratul unei fiinţari aproape diluate, pierdute între vise, magie si exotic ? America de Sud, precum odata (înainte de cataclismul comunist) Rusia imperiala, Rusia paradoxala a filozofilor ori exaltarilor mistice.

Pretextul este obţinerea autorizaţiei scrierii unei biografii a unui oarecare scriitor uruguaian, din partea familiei. Tânarul profesor pleaca în Uruguay. Lasa acasa iubita-decisa, femeia-puternica. Si se sufunda în alta lume, în alt timp. Unde poate dori liber, unde este El, unde traieste. Si iubeste.

Personaje complexe, o saga care curge linistit, într-un timp dilatat, joc actoricesc de excepţie. Anthony Hopkins, Charlotte Gainsbourg, Omar Metwally. Un film ce merita a fi vazut, un film care nu îsi cauta spectatori grabiţi, un film despre visare, spaţiu, timp ... dragoste. O încântare.

Film: Pas în doi (1986 - Dan Piţa)

2011-06-06T21:18:00.001+02:00

Revad cu placere "Pas în doi". Dupa 25 de ani de la premiera, filmul si-a pastrat prospeţimea, chiar daca a fost realizat în fostul regim apus (doar cu numele în parte).

Regizorul Dan Piţa, autor al unor filme remarcabile în epoca (Concurs, Faleze de nisip), a creat o serie de personaje extrem de vii, a stiut sa împleteasca emoţia cu başcalia, iubirea cu umorul, ritmul alert cu scenele lungi deloc plictisitoare.

Un grup de tineri, cu probleme si iubirile lor, dincolo de sistemul în care fara voia lor traiau, îsi cautau destinul, normalitatea, viaţa. Personaje splendid întruchipate de actori de prima marime: Claudiu Bleonţ, Ecaterina Nazare, Anda Onesa sau excelentul Petre Nicolae. In alta cinematografie si alte timpuri, poate ar fi fost cu adevarat celebri.

De menţionat coloana sonora, absolut superba, marca Adrian Enescu, care ajuta plasarea filmului într-o zona a realismului magic.

Filmul îmi aminteste ca încarcatura satirica - în anumite momente - de "Croaziera" lui Daneliuc. In Croaziera satira era în prim-plan, în schimb Dan Piţa o mânuieste pentru a-si refuza melodrama, excesul emoţional.
Pe undeva îmi aminteste de alt film celebru în epoca: "Moscova, nu crede în lacrimi" (Oscar pentru film strain în 1981). Relaţii, tineri, sistemul de abia zarit .. care nu putea sa se interpuna direct în destine.

"Pas în doi" a primit o menţiune de onoare la Berlin în 1985 în secţiunea Ursul de argint.

Film: Mr. Nobody (Domnul Nimeni - 2009 - Jaco Van Dormael)

2011-06-05T19:41:00.000+02:00

Undeva în viitor, ultimul om muritor îsi asteapta sfârsitul. Nu se stie nimic despre el, este o curiozitate.
Va fi supus hipnozei, spre aflarea detaliilor unei lungi vieţi. Si începe asa o lunga calatorie, în universul destinului Omului.

Ce s-ar fi întâmplat daca as fi ales varianta 1 sau 2, cum s-ar fi desfasurat viaţa, consecinţele alegerilor, magia întâlnirilor cu femeia prefigurata din copilarie ... Vieţi paralele, dorinţe, reluarea aceluiasi fir de dinaintea rupturii.

Un mozaic fascinant, care satisface nevoia de complexitate si enigma, actori excelenţi (în prim plan Jared Leto). Emoţia cedeaza totusi scena raţiunii puse în slujba descâlcirii planurilor suprapuse. Si desigur tentaţiei cautarilor filozofice: predestinarea vieţii, liberul arbitru, imposibilitatea navigarii în timp.

Si daca sub hipnoza s-au împletit real cu imaginar, viaţa proprie cu cea imaginata aievea ?

Film: Gagma napiri (The other bank - 2009 - George Ovashvili)

2011-06-05T19:12:00.001+02:00

Este vorba de un film georgian, bine construit, cu o profunzime care aminteste scoala de film rusa.

Regizorul George Ovashvili povesteste o parte din tragedia zonei: conflictul din enclava Abhazia, urmarile razboiului fratricid ce au urmat dezmembrarii imperiului comunist sovietic. O familie georgiana - mama si fiu, fuge din enclava de teroarea razboiului ajunge pe pamânt georgian, la Tbilisi. Tatal ramâne în Abhazia. Viaţa nu este usoara, mama face compromisuri, iar baiatul se decide sa îsi caute tatal.

Incepe astfel o calatorie înspre origini, spre orasul din Abhazia. Ura si amintirile razboiului sunt peste tot, folosirea limbii georgiene este pacat capital. Speranţele baiatului de a-si regasi tatal sunt umbrite când afla ca la rându-i si-a întemeiat o alta familie, alţi copii ...

Filmul pastreaza un bun echilibru, îsi refuza tentaţia dramatizarii în exces. Este o oglinda a realitaţii crude prin ochii unui copil maturizat cu repeziciune dar care-si pastreaza intacte puritatea si speranţele.

Familie virtuala

2011-05-23T21:55:00.000+02:00

Film: Balanţa (Le Chêne, 1992, Lucian Pintilie)

2011-05-22T16:32:00.000+02:00

La 19 ani de la premiera, Balanţa lui Pintilie ramâne acelasi film de geniu.

Ingredientele.
Se iau câţiva actori extraordinari (Maia Morgenstern, Razvan Vasilescu, Victor Rebengiuc, Dan Condurache ...). Scenariul conteaza si el. Ion Baiesu dimpreuna cu acelasi Pintilie. Apoi apare marele maestru. Pe post de regizor.

Amesteca ingredientele. Cu geniu. Cu umor. Cu tragic. Recreaza o lume. O transforma în arta. Placere pura. Uiţi aproape ca ai fost contemporan acelei lumi. Ca acea lume a existat aievea, închisoarea viselor tale, dar si nascatoare de speranţa.

Un regizor prost or prost-inspirat poate distruge o opera literara densa, de substanţa. Cum a ratat Stere Gulea în Vulpe-vânator. Dupa Herta Muller.
Pintilie nu si-a permis acest lux. Intr-unul dintre cele mai puternice filme ale sale.

Nu ai timp sa respiri. Ritm bogat, personaje puternice, imagine dur-ironica. Maia Morgenstern ne ofera un regal, Razvan Vasilescu este cuceritor, Rebengiuc - ca de obicei - clasa maxima.

Film de vazut si revazut.

Versuri nemuritoare - William Blake

2011-05-20T20:34:00.000+02:00

William Blake (1757 - 1827) poet si pictor englez, aproape necunoscut în timpul vieţii. A fost "recuperat" mai târziu, fiind considerat acum o figura importanta a poeziei si artelor vizuale din epoca romantica.

din poezia "Auguries of Innocence"

"To see a world
in a grain of sand
and a heaven
in a wild flower..."
"Hold infinity in
the palm of your hand..."
"and eternity in an hour."

"Să vezi o lume într-un grăunte
de nisip
şi raiul într-o
floare sălbatică..."
"Să ţii infinitul în palmă..."
"şi eternitatea într-o oră."

William Blake - House of death

Linii esenţiale

2011-05-18T21:59:00.000+02:00

Film: Zboara cocorii (Mikhail Kalatozov - 1957)

2011-05-18T20:20:00.000+02:00

    "Zboara cocorii", in regia lui Mikhail Kalatozov, nominalizat de 2 ori la Premiile BAFTA si castigator a 3 premii de aur la Cannes, este povestea Veronikai si a lui Boris, doi tineri ale caror destine sunt despartite de invazia germana asupra Rusiei, din 1941.

   Filmul atinge teme cum ar fi singuratatea, fragilitatea emotionala, tradarea, sentimentul de culpabilitate, toate pe fondul unui razboi care remodeleaza destine si scoate la suprafata josnicia umana sau sublimul din oameni.

   Cuvinte soptite, gesturi frante, scene supraincarcate de emotie. Rani deschise care par sa nu se cicatrizeze in timp, un timp care, de altfel, pare sa se fi oprit in momentele cele mai dramatice ale vietii Veronikai. Scena bombardamentului, cand tot ceea ce mai gaseste din fosta locuinta, sunt cateva obiecte arse si un ceas care nu se stie prin ce miracol a ramas agatat pe un rest de zid, lentoarea gesturilor, imaginile frante, niciodata explicite din secventele cele mai importante in evolutia personajelor, toate, dau senzatia unui timp daca nu incremenit, macar incetinit in curgerea lui.

   Tendinta spre lapidare a vinovatului, intransigenta cu care este infierata o clipa de ratacire, este traita in mod dureros de catre Veronika, sentimentele celor din jur mergand de la compasiune la blamare. Aparenta siguranta cu care isi duce la bun sfarsit sarcinile in cadrul spitalului unde munceste, secventele in care e infatisata efectuand treburile gospodaresti, nu sunt altceva decat o masca in spatele careia se ascunde o mare vulnerabilitate.

   Veronika isi retraieste amintirile in diverse registre emotionale, cand intr-o tristete adanca, cand cu furie. O scrisoare indelung asteptata (ca o ironie a sortii, aflata mereu la indemana) devine ratacirea in alb-negru intr-o lume reala in care incearca sa-si intemeieze un rost (existenta micutului Boris, fiind cea care o ajuta sa fie in permanenta conectata la realitate).

Isi va gasi linistea? Iertarea? Scena din final este una dintre cele mai frumoase, mai pline de incarcatura emotionala a filmului. In lacrimile Veronikai e deznadejdea unei femei care acum are certitudinea pierderii iremediabile a celui iubit, e durerea neputintei de a mai spera intr-un viitor impreuna. Insa gestul cu care ofera flori ranitilor intorsi de pe front, e ca prima gura de aer a celui pe cale sa se innece. O respiratie adanca, lasand viata sa se reintoarca in trup, redescoperind bucuria de a fi, de a darui din propria-i iubire. Facand pace cu lumea si cu proprii demoni ai vinovatiei. Lasand cocorii sa se intoarca.

Film: Drama la vanatoare (Emil Loteanu - 1979)

2011-05-09T22:58:00.004+02:00

   Adaptarea cinematografica a romanului lui Anton Cehov, "Drama la vanatoare", in regia lui Emil Loteanu este considerata de multi ca fiind cea mai frumoasa poveste de dragoste din cinematografia rusa. Actiunea are loc in Rusia secolului al XIX-lea, farmecul de neuitat al acestui film fiind dat de o distributie de exceptie, un decor care taie rasuflarea, dar si o coloana sonora deosebit de frumoasa.

   "Drama la vanatoare" este povestea unui judecator (Serghei Kamishev) in vizita intr-un oras de provincie, care la fel ca si alti doi reprezentanti ai nobilimii locale, cade prada farmecelor frumoasei fiice
a padurarului, Olga Skvortova. Filmul prezinta aristocratia rusa in toata splendoarea ei decadenta, fara sa judece sau sa blameze moravurile acelor vremuri. Se apropie insa de tot ce acestia au mai uman.

   Personajele sunt pline de vitalitate, de-o pasiune coplesitoare. Indiferent de cat de morale ni se par, sunt extrem de bine conturate, ne privesc parca in ochi. Ca in mai toata literatura rusa, atmosfera e plina de o nesfarsita melancolie. In ciuda veseliei, ostentativ afisate, al dansului dezlantuit, al chermezelor si al muzicii antrenante, fiecare dintre personaje are secrete, are un trecut pe care deseori incearca sa-l uite, sau un viitor la care nu mai indrazneste sa spere.


   Olga este imaginea femeii fatale, care in ciuda infatisarii inocente si a varstei, este perfect capabila sa-si "vanda" corpul pentru a-si asigura viata de lux si opulenta pe care si-o doreste. Pare un calcul meschin, dat fiind faptul ca toti cei trei barbati sunt instariti, ea insa il alege pe cel mai instarit, in detrimentul sentimentelor pe care marturiseste nu o data ca le nutreste pentru Kamishev. Realitatea ii ucide gingasia, inocenta, ea ramane insa pana la sfarsit ca imaginea unei splendide primaveri, in jurul careia graviteaza celelalte personaje care se apropie vertiginos de iarna vietii. Ca intr-un joc aparent ingenuu, Olga nici nu ii accepta pe cei doi (contele Karneev si mosierul Urbenin), dar nici nu ii respinge ca barbati. Kamishev este insa, cel cu care Olga se pierde intr-un carusel ametitor al simturilor. Cei doi se ascund pentru a-si trai dragostea, incercand, pentru cateva clipe macar, sa uite si sa se faca uitati de lume.

   Filmarile au loc in locatii deseori de o frumusete ireala, peste toate, plutind muzica superba a lui Eugen Doga, valsul din secventa nuntii Olgai, devenit celebru. "Drama la vanatoare" este un film-calatorie in sufletul unei femei-copila dezarmate in fata vietii, al sentimentelor profunde din sufletul unui barbat gata sa-si apere iubirea "toata viata, cat o sa am putere", dar si povestea disperarii coplesitoare si a razbunarii.

Gingasa si tandra mea fiara - Eugen Doga  Supranumit "valsul sufletului" o adevarata capodopera a compozitorului Eugen Doga.

Despre iertare

2011-05-06T20:47:00.003+02:00

Subiect - fie si numai în crestinism - larg comentat, dezbatut. Câteodata extrem de controversat. Scrierile Sfinţilor Parinţi dar si exegeţi ai altor religii, folclorul multor popoare, abunda în referinţe despre iertare.

Aici, acum, doar câteva cuvinte alese.

1.
Un om înţelept a spus odată că
"Viaţa este o aventură a iertării."

2.
Iartă, sau mori încet.

Unul dintre studiile pe care
le fac doctorii arată că

dacă porţi asupra ta
mânie şi amărăciune,

te poate aduce

în pragul bolii mentale,
depresiei şi anxietăţii,

şi de asemenea unor atacuri,
boli de inimă şi atacuri cardiace.

Cine-ar fi ştiut? Iertarea este
bună pentru sănătatea ta.

3.
Care este persoana
cel mai greu de iertat?

Noi înşine.

Demonii din interior
râd la gândul ăsta.

Când ierţi pe altcineva,
nu e posibil să se întoarcă
să spună, "la naiba cu asta."

Dar când vrei să te ierţi
pe tine însuţi, totuşi,

e un "Pe naiba" tot timpul.

Trec 10 ani şi tot nu poţi
trece peste asta.

15 ani, 20, 40.

Vei lua toată vina asta
împotriva ta în mormânt?

Vei lua asta asupra ta
pentru eternitate?

Despre muzica

2011-04-25T23:09:00.002+02:00

Câteva cuvinte culese (si alese) despre muzica.

Puterea muzicii

Fie că e vorba de un concert,
o baladă sau rap

muzica ne stimulează.

Da, ne stimulează.

Willy Shakespeare spunea "Dacă muzica
este hrana dragostei, continuaţi să cântaţi."

Durerea

"Un lucru bun la muzică,
e că atunci când te atinge,

nu simţi durere.

Deci loveşte-mă cu muzică." (Bob Marley)

Nespusul

"Muzica exprimă ceea ce nu poate
fi exprimat prin cuvinte,

şi ceea ce nu poate rămâne nespus." (Victor Hugo)

Elixir

"Muzica este coniacul condamnaţilor." (George Bernard Shaw)

Suflet, minte ... absolut

William Congreve a spus:

"Muzica are farmecul de a
linişti sufletul sălbatic

să înmoaie roci sau să îndoaie
un stejar masiv."

Dar ce se întâmplă
când muzica dispare?

Când nu mai există nicio melodie?

Când tot ce auzi...

este liniştea?

Sunetul asurzitor,
dulce-amar, al nimicului.

Absolut nimic.

Paste Fericit, tuturor

2011-04-23T22:07:00.000+02:00

Asa cum astazi asezati pe mese tavi pline pentru a sarbatori Invierea lui Iisus Hristos, asa sa aveti mereu pregatita in fiecare zi, o tava plina de ganduri bune pentru tot cei care va trec pragul. Lumina acestei zile sfinte sa o purtati in suflet mereu. Hristos A Inviat!

Andrei Koncealovski - în intimitatea unui mare regizor

2011-04-19T22:46:00.000+02:00

Unul dintre cei mai cunoscuti cineasti rusi, Andrei Koncealovski, a fost anul acesta invitatul special al Festivalului International de Film Bucuresti, cu aceasta ocazie acordandu-i-se si titlul de Doctor Honoris Causa, din partea UNATC Bucuresti.

"Născut la Moscova, în 1937, într-o familie de scriitori şi artişti, Andrei Koncealovski a decis să facă cinema după ce a văzut şi s-a îndrăgostit iremediabil de capodopera lui Mihail Kalatozov "Zboară cocorii/ Letyat zhuravli" (1957). Coleg de facultate cu Andrei Tarkovski, cei doi au scris împreună o altă capodoperă a cinematografiei ruseşti, "Andrei Rubliov" (1966). Andrei Koncealovski a devenit celebru pe plan internaţional cu filmele "Unchiul Vanea/ Dyadya Vanya" (1970, cu Innokenti Smoktunovski şi Serghei Bondarciuk), considerat de Woody Allen drept "una dintre cele mai bune adaptări după Cehov", şi "Siberiada/ Sibiriada", care a câştigat premiul special al juriului la Cannes, în 1979, şi care l-a propulsat pe regizor în atenţia producătorilor americani, ce i-au facilitat, de altfel, stabilirea în Statele Unite ale Americii."

Intr-un interviu acordat MEDIAFAX, regizorul rus declara ca filme face in primul rand pentru el si cei apropiati lui, dar cu speranta ca si ceilalti ii vor aprecia munca.

Reporter: Cu toate acestea, a trebuit să transpuneţi o poveste clasică într-un format nou. Asta nu a fost o provocare?

Andrei Koncealovski: Nu îmi pasă. Fac filme pentru mine şi pentru copiii mei, sperând că tuturor le vor plăcea filmele mele. Până acum nu s-a întâmplat aşa ceva.

Reporter: Faceţi teatru şi film...

Andrei Koncealovski: Operă şi circ, fac de toate.

Reporter: Se influenţează între ele activităţile acestea?

Andrei Koncealovski: Nu, nu ar trebui să se amestece. Sunt genuri diferite. Teatrul este un stil, este ceva de cursă lungă. Când este vorba de teatru, actorii trebuie să fie de cursă lungă. În cinema, actorii nu trebuie să vorbească bine. Filmul poate fi mut. Poţi să te bucuri de cinema fiind surd. Şi poţi să te bucuri de teatru fiind orb, pentru că auzi.

Reporter: Cu actorii cum lucraţi? Sunteţi genul de regizor-dictator?

Andrei Koncealovski: Cel mai bun dictator este cel care îi face pe oameni să vrea să facă ce îşi doresc ei. Asta este tot. Cei mai buni dictatori îi fac pe oameni să fie entuziaşti faţă de ce fac - ca Stalin. Oamenii au vrut să fie acolo. Este foarte straniu. Ca dictator, dacă forţezi oamenii să facă lucruri, nu ai succes. Actorii sunt precum copiii sau animalele sălbatice. Trebuie să obţii un rezultat de la ei. În teatru, analizezi, în cinema, provoci.

Reporter: Provoci actorii? Publicul?

Andrei Koncealovski: Pe toată lumea.

Interviul integral, aici.

Emisiunea "In premiera" - Iesirea din civilizatie

2011-04-17T23:07:00.001+02:00

   Asa cum ne-au obisnuit de acum, echipa celor de la "In premiera" a prezentat si in aceasta editie, reportaje foarte interesante. M-a captivat, in special, cel in care este prezentata comunitatea unor persoane cat se poate de normale, mai normale si mai frumoase decat orice ne-ar putea arata lumea occidentala.

   Inteligenti, ambitiosi, cu o cariera de succes, fiecare zi le marea contul in banca. Le statea in putere sa cumpere orice si-ar fi dorit. Dar ce-si doreau ei, nu tinea de sfera materiala. Traind o viata intr-o continua goana, incercand sa tina mereu pasul, sa fie competitivi, si-au dat seama ca nu isi traiesc de fapt viata, ca le lipseste orizontul. Bucuriile si fericirile le devin complicate ca problemele pe care le rezolva zilnic. Medici, ingineri sau oameni care au lucrat in publicitate, au vandut produse frumos ambalate in iluzii, acum traiesc in gerul Siberiei, fara electricitate, fara tehnologie, hranindu-se cu ceea ce cultiva cu propriile maini. Dar, asa cum spunea unul dintre ei, inainte pe geam vedea o intersectie, masini si cladiri de beton, acum cand priveste afara, in fata ochilor i se intinde pamantul pe care-l cultiva cu drag iar deasupra capului vede nemarginirea cerului instelat.

   Acolo, la portile Siberiei, si-au linistit sufletul si si-au calit trupul. Isi tin aproape copii pe care ii invata sa creasca drept si frumos, dar mai ales fericiti. In cautarea unor raspunsuri la intrebarile fundamentale ale vietii, au descoperit cata bucurie aduce o viata simpla, traiul in armonie cu natura, cu oamenii, s-au descoperit pe ei insisi si pe cei de alaturi si considera asta ca pe o binecuvantare.

P.S. cine este interesat sa revada, se poate descarca aici

Supravieţuirea explorata în 3 filme: Lebanon, Dog Pound, 127 hours

2011-04-07T19:19:00.000+02:00

Aceeasi tema în trei filme: Supravieţuirea.

Avem 3 filme coerente, bine facute, care aduc ca tema comuna umanul, viaţa, în condiţii excepţionale. Supravieţuirea.

Lebanon - 2009. Sunt tineri, vor sa traiasca, au vise, sunt preocupaţi de cei de acasa. Dar alcatuiesc echipajul unui tanc israelian, în timpul razboiului cu Libanul din 1982. Razboiul este mereu pe fundal si totusi nu este tema dominanta a filmului. "Vedeta" este viaţa, relaţiile în microcosmosul acelui tanc, pierdut undeva în desertul violent al razboiului. Râd, se înfurie, câteodata plâng sau cedeaza nervos. Viaţa si moarte. Supravieţuirea în razboi.

Dog Pound - 2010. 3 tineri razvratiţi. 3 tineri de astazi. Violenţa, droguri, nesupunere. Ajung toţi într-un institut corecţional. Se întreţes noi relaţii. Adaptare brutala. Legea junglei dar si reamintirea prieteniei. Violenţa din nou, nedreptate, lupta pentru supravieţuire. Supravieţuirea în închisoare.

127 hours. Film-monolog aproape, splendid realizat. Contempla aventura unui tânar pasionat de explorarea canioanelor, a formelor brutale pe care piatra le-a luat în milioane de ani. Si care ramâne prizonier zile întregi, la intersecţia dintre moarte si viaţa, dintre luciditate si nebunie, dintre reverie si durere. Supravieţuirea în condiţii-limita, în natura.

Piramide între cer si pamânt - Brescia, Italia

2011-04-04T22:59:00.002+02:00

Piramidele din Zone, sau zanele de piatra, cum mai sunt numite, au luat nastere din depunerile glaciare de acum circa 150.000 de ani ale unui imens ghetar provenind din Valle Camonica care, in timpul celei de-a treia glaciatiuni Riss, ocupa zona unde acum se gaseste lacul de Iseo. Piramidele sunt formate din materiale fine (argila, nisip si namol), bolovani si pietris. Actiunea eroziva a ploii asupra acestor depuneri morenice, izoleaza cu timpul rocile de dimensiuni mai mari, care raman sa protejeze ca o umbrela coloana de pamant care poate atinge pana la 30 m inaltime. Durata de viata a piramidelor este legata de existenta acestei roci protectoare. In momentul in care acesta cade, piramida se erodeaza rapid, pana la urmatoarea roca de la un nivel inferior.

Un alt loc deosebit de frumos care merita o privire mai atenta, este Biserica San Giorgio, situata la intrarea in rezervatie. Construita in secolul al XII-lea, este dedicata lui San Giorgio. Peretii externi ai bisericii sunt decorati cu fresce datand din secolul al XV-lea-XVI-lea. Alt edificiu de cult, datand din secolul al XVII-lea este situat in centrul pitoresc al localitatii Zone. Bisericuta octogonala dedicata Fecioarei Maria din Lourdes, este asezata in imediata vecinatate a Bisericii San Giovanni Battista.

La pas, prin Lugano

2011-03-21T22:00:00.001+01:00

Una dintre cele mai frumoase destinatii turistice ale Elvetiei, este Lugano. Cu o clima blanda, o pozitie geografica privilegiata, turismul are un rol fundamental pentru economia orasului, alaturi de sectorul financiar, orasul fiind a treia piata financiara a Elvetiei. Numele orasului deriva de la cuvantul latin "lucus" - "padure sfanta", iar lacul Lugano pe malul caruia se afla orasul, poarta numele si de Ceresio. Etimologia cuvantului pare sa aiba o origine antica, "ceresium" insemnand in limba romana "mai albastru decat cerul".

Lugano, se mandreste cu monumente istorice datand din a doua jumatate a secolului XI, cum ar fi catedrala romanica San Lorenzo si biserica Santa Maria Degli Angeli, faimoasa pentru fresca Patimilor lui Christos a lui Bernardino Luini.

Un loc de o eleganta desavarsita, cu locuitori politicosi si cu zambetul pe buze, gata oricand sa dea o mana de ajutor turistilor.

Scena pentru doi - Victor Rebengiuc si Mariana Mihuţ

2011-03-13T22:37:00.000+01:00

   Pe scena s-au urât sau s-au tradat, au învaţat din fiecare rol cum sa mearga mai departe în viaţa, cu decenţa, cu demnitate. Victor Rebengiuc si Mariana Mihuţ, protagonistii unuia dintre subiectele emisiunii "In premiera", de astazi.

   Intr-o atmosfera extrem de placuta, cei doi actori îsi reamintesc momente traite într-o viaţa împreuna: 46 de ani de casnicie, cariere frumoase, roluri în care au trait singurataţi, departari, tradari, si viaţa, cea reala, în care au intrat cu pas hotarât sub semnul unei iubiri respirate prin toţi porii.

   Cei care doresc sa revada reportajul Scena pentru doi - Victor Rebengiuc si Mariana Mihuţ, pot descarca fragmentul, aici.

   Redau mai jos un extrem de interesant interviu cu Victor Rebengiuc, aparut în Observatorul cultural. Textul original, îl gasiţi aici.

"A aparut, la Editura Humanitas, lansat marti, 26 februarie, volumul Victor Rebengiuc. Omul si actorul. Autoare: Simona Chitan si Mihaela Michailov. Volumul reface o alta experinta editoriala a celor doua ziariste, De-a dreptul Victor Rebengiuc, carte aparuta in 2004. Actualul volum a aparut la putine zile dupa ce Victor Rebengiuc a implinit 75 de ani, pe 10 februarie. Luni seara, pe 25 februarie, l-am sunat pe Victor Rebengiuc, marti dimineata am fost la teatru, insotit de colegul meu Daniel Cozma, pentru a inregistra interviul. N-am vrut sa fie un interviu foarte strunit, dar mi-am propus sa ating cit mai multe din punctele importante ale carierei.

Am balansat mereu intre viata si teatru. Imi inchipui ce emotionat e Victor Rebengiuc in fata celor doua premiere ce vor avea loc in aceasta primavara: spectacolul Moartea unui comis-voiajor, in regia lui Felix Alexa, la Sala Izvor a Teatrului Bulandra, si intoarcerea din America a fiului sau, insotit de un nepotel pe care bunicul il va tine pentru prima oara in brate. Minunat om, mi-am spus dupa inregistrare: placut, increzator, echilibrat, curios si vesel. Fotograful nostru mi-a si zis, cind am iesit din teatru, ca i-au iesit multe fotografii in care Victor Rebengiuc e vesel si sagalnic. Ce bine ca la 75 de ani nu ai povara virstei si poti juca cu aceeasi frenezie ca in tinerete!

Cum e viata la 75 de ani?
E neschimbata (ride). Pe vremuri, Costache Antoniu s-a intors dintr-o delegatie din China – cred ca era prima delegatie la care a participat un actor – si l-a intrebat un alt actor: „Cum e, maestre, China?“. Si el a raspuns: „De nerecunoscut“. Asa ca zic si eu la 75 de ani: nu inregistrez schimbari majore in viata mea, aproape nici nu-mi dau seama ca am aceasta virsta pe care nu speram niciodata sa o ating. Nu m-am gindit atit de departe. In afara de mici incoveniente, dureri de sale, n-am alte probleme.
Inregistram acest interviu la Teatrul Bulandra, unde sinteti inaintea unei repetitii.
Da, repetam Moartea unui comis-voiajor in regia lui Felix Alexa. Am mai jucat in piesa asta, in 1959. Acum il joc pe tatal lui Biff, Willy Loman.
Cum sint repetitiile pentru dvs.? Intrati usor in rol?
Depinde, de la rol la rol.
Aici cum e, in Moartea unui comis-voiajor?
Ma simt putin frustrat. E o piesa in care am mai jucat, am niste mici probleme de adaptare. Sper sa le depasesc cu ajutorul colegilor mei si al regizorului. Sper sa fac ceva de care sa nu-mi fie rusine."
De ce, pe cartea lansata de Humanitas, intitulata Victor Rebengiuc. Omul si actorul, ati pus pe coperta o imagine cu dvs. din spectacolul Inima de ciine, de la TNB?
Mi-au fost propuse doua imagini din Inima de ciine. Am vrut pe coperta o imagine din acest spectacol pentru ca joc cu foarte multa placere, e un rol in care investesc mult din mine, ma reprezinta, intr-un fel. Eu cu Preobrajenski, personajul pe care il interpretez, avem pareri comune despre ceea ce ni s-a intimplat: aversiunea lui (si a mea) fata de comunism, fata de omul nou. In plus, e o poza de actualitate, spectacolul e din 2005.

Kordonskiy e atit de calm
Eu m-am mirat: ia uite-l pe domnul Rebengiuc in halat. Apoi mi-am dat seama ca e din Inima de ciine. Cind v-am vazut pe coperta, in rolul lui Preobrajenski, profesorul care transforma vietuitoarele, necuvintatoarele, in oameni, mi-am zis ca poate e un mesaj catre cititorii cartii. Cum sa devenim din necuvintatori mai vocali?
Nu m-am gindit la asta. E o imagine frumoasa. Daca aceasta carte ii va indemna pe oameni sa vorbeasca mai mult, sa fie mai curiosi, mai intrebatori, n-ar fi rau.
Cum a fost colaborarea cu regizorul piesei, Yuriy Kordonskiy?
A fost extraordinara. Kordonskiy este un om minunat, un regizor-magician, alaturi de care nici nu-ti dai seama cind iti construiesti rolul. Este atit de calm, intotdeauna, n-a existat vreo scena de enervare. Nici la Unchiul Vania, nici la Casatoria, nici la Inima de ciine nu s-a intimplat sa strige, sa se enerveze, nu ne-a reprosat nimic. La el totul e calm. Eu am indoieli. Intotdeauna. Ca nu-mi iese cutare moment, ca rolul e departe de mine, ca nu izbutesc sa gasesc intelesurile anumitor replici. Yuriy Kordonskiy zice: „Stai linistit, e o faza de lucru, vor veni toate, pina la urma“.

Si nu s-a enervat?
Niciodata. L-au scos din sarite tehnicienii, electricienii, care nu mai sint cum erau pe vremuri.
In Unchiul Vania, il jucati pe profesorul Serebreakov. Spectacolul, in intregime, a fost minunat. Vad ca va concureaza Andrei Serban la Cluj, tot cu Unchiul Vania.
E foarte bun spectacolul lui Andrei Serban. E cu totul altceva decit ce-a facut Yuriy Kordonskiy, dar e foarte bun.

Avem cronicari de teatru?
Dupa 1989, ati lucrat mult cu Pintilie, la filmele lui. Ati lucrat, in teatru, ca sa dam citeva nume, cu Yuriy Kordonskiy, cu Silviu Purcarete, cu Liviu Ciulei, cu Alexandru Dabija. Ca actor, credeti ca vi s-a oferit o mare sansa sau mai multe, dupa 1989? Ati simtit ca se intimpla altceva in viata dvs. de actor?
Nu. Eu am lucrat si inainte cu mari regizori, cei mai mari regizori care au fost in aceasta tara, cu Ciulei, cu Pintilie, cu Vlad Mugur, cu Penciulescu. Sigur, dupa 1989, am inceput sa lucrez si cu Purcarete. Aici, la Bulandra, a lucrat un spectacol absolut adorabil, Teatru comic. Nu s-a bucurat de prea multa aderenta din partea publicului, dar am facut niste turnee absolut extraordinare in strainatate. Acolo a prins foarte bine, aici la noi n-a prins, nu inteleg de ce, noi jucam cu o mare bucurie. Apoi, am mai lucrat cu Purcarete in Danaidele si in De Sade.
Senzatia mea a fost ca, dupa 1989, Victor Rebengiuc, si in film, si in teatru, e tot mai bun de la rol la rol. Ca v-ati descatusat, ca sinteti pe cai mari.
Daca e vorba sa renunt la modestie, a fost o linie ascendenta pe care am mers de la inceputul carierei mele, nu neaparat numai dupa 1989. N-am avut nici un fel de avantaje dupa 1989. Am continuat cu aceeasi seriozitate, am avut tot timpul dorinta de a ajunge un actor mare. Inca nu ma consider un actor mare. Ma consider un actor in virsta, dar nu mare.

Ce inseamna un actor mare?
Un actor care joaca ireprosabil un rol. Eu nu joc ireprosabil. Am realizari bune, dar ramin anumite portiuni din rol neacoperite, la nivelul de exigenta la care ma situez acum. In momentul in care nu voi avea asemenea portiune din rol, neacoperita, abia atunci as putea spune: domnule, sint un actor mare!
Foarte interesant ca va faceti propriul dvs. examen, cu fiecare rol.
Da, ma examinez critic. Daca n-o fac eu, cine sa o faca? De la cine sa astept evaluarea critica?
De la cronicarii de teatru.
Avem cronicari de teatru? N-am bagat de seama.
O sa se supere cei care comenteaza spectacolele prin Romania.
Am vazut eu cum comenteaza... Spun: Victor Rebengiuc e in forma. Asta este critica de teatru? Parca as juca fotbal. Sint in forma. Asa se scrie. E in forma... in forma de cozonac...

Ce v-ar interesa la un cronicar de teatru?
Sa nu-mi spuna ce-am facut bine. Sa-mi spuna ce-am facut rau. Un cronicar de teatru trebuie sa se ingrijeasca de actori, sa se preocupe de ei ca de niste flori, care trebuie udate si stimulate sa creasca mai departe. Unui actor trebuie sa i se spuna unde greseste, ce trepte mai are de parcurs. La noi se zice despre un actor ca e „seducator“ in nu stiu ce rol, se mai baga niste adjective si gata cronica. Cum il ajuti pe actorul respectiv? Rostul unui cronicar de teatru este sa ajute la formarea unui actor, sa-l sprijine.
Poate ca, in cazul dvs., cronicarii de teatru sint un pic inhibati.
Dar nu e numai cazul meu. E generala treaba asta. Uitati-va la toate cronicile. Spun ele ceva despre actor? Ar fi, totusi, citeva cronicare mai aplicate, pe care le citesc cu placere. Nu stiu de ce, critica teatrala fac numai fete.
Dvs. nu va suparati cind vi se fac obiectii critice argumentate la un rol?
Nu. Eu consider ca ma ajuta. Nu am de ce sa fiu suparat din cauza unei observatii pertinente si justificate care mi se face. Poate sa ma puna pe ginduri, asta e tot, si e bine.

M-am nascut cu gura dezlegata
Ati fost tot timpul slobod la gura in raport cu lumea, cu autoritatile?
M-am nascut cu gura dezlegata.
N-ati patit-o in vremea comunismului?
Am avut niste semnale. Mi-am cerut dosarul meu de la CNSAS, acum citiva ani. Mi-au dat doar doua foi, acolo. Dosarul meu e mare, eu figurez si in dosarul Televiziunii, si al Radioului, si al Cinematografiei. S-au facut multe turnatorii cu mine, peste tot. Nu aveam astimpar la gura si spuneam ce credeam.
Numai doua foi v-au dat?
Da.
Ce era in acele foi?
Niste turnatorii.
Cind v-ati cerut dosarul?
Acum vreo trei-patru ani, nu mai tin minte exact.

La CNSAS s-au primit noi dosare. Nu vreti sa mai faceti o noua cerere, poate aflati mai multe?
Nu vreau. Gata, am terminat. Nu ma mai intereseaza. Nici n-am vrut sa aflu cine m-a turnat. L-am recunoscut pe unul singur, am recunoscut imprejurarile si tipul de delatiune. Era un amarit de regizor de culise. N-avea ce face, trebuia sa fie turnator, altfel nu se justifica prezenta lui in teatru.
Traieste?
Nu. S-a prapadit. Ce vreti sa aflu? Ca m-au turnat colegii? N-am vrut si nu vreau sa stiu cine m-a turnat. Ma intilnesc cu ei, mi-ar fi venit greu sa traiesc alaturi de ei, daca stiam ca m-au turnat. Nu, mai bine sa nu mai stiu nimic.
Cam care era tipicul turnatoriilor, ce se turna la Securitate despre dvs.?
Pacat ca e talentat, dar e impotriva regimului, nu e de acord cu politica din domeniul cultural si e prieten cu Pintilie. Astea erau turnatoriile.

Nu ma mai intereseaza viata politica
Pentru cititorii mai tineri ai revistei Observator cultural, ne repovestiti secventa cu sulul de hirtie igienica? Ce v-a venit sa va duceti cu el la televiziune, in 23 decembrie 1989?
Era normal. Apareau la televiziune toti aceia care pina cu o ora-doua inainte il proslaveau pe Ceausescu. Si, dintr-odata, apareau la televiziune, facind pe inocentii, pe purii. Mincasera atita rahat si ii vedeam la televizor ca si cind n-ar fi avut nici o legatura cu nenorocirea noastra. Baiatul meu, Tudor, mi-a zis: Tata, tu nu faci nimic? Si-am zis: Daca si baiatul meu imi zice sa fac ceva, atunci sa fac. Si m-am dus la televiziune. Am recitat poezia Doina de Eminescu, dind o alta conotatie muscalilor – ma gindeam la toti cei care au tot clampanit, la cei care au vorbit despre Ceausescu, despre „tovarasa Ceausescu, mama iubitoare, sotie devotata, savant de renume mondial“. Eu, pina in 22 decembrie 1989, ma tot gindeam: mai, ce-or face toti astia, mincatorii de rahat, daca s-o schimba regimul? Le-o fi rusine? S-or ascunde in gura de sarpe? Si ii vad la televiziune... Aveam in casa un sul de hirtie igienica – stiti ca nu se gasea in perioada aia.

Nu v-a intrebat nimeni, pina sa ajungeti in studio, ce faceti cu sulul ala de hirtie igienica?
Il aveam intr-o plasa. Si, dupa ce am zis poezia, am scos sulul si am zis: stergeti-va la gura... nu mai tin minte exact, am bolmojit ceva.
A fost o secventa antologica, ar trebui data in reluare, la fiecare sfirsit de an, in decembrie.
Eu n-am aceasta secventa si as vrea s-o am imprimata. N-ar fi deloc inutila repetarea ei.
In primele alegeri ati candidat pe listele PNL, ati cazut primul sub linie, n-ati intrat in Parlament si n-ati mai vrut sa faceti politica de partid. De ce?
N-am apetenta pentru politica. Am mai avut o singura tentativa, o resuscitare, cind a aparut URR (Uniunea pentru Renasterea Romaniei), acum vreo cinci ani. Era o propunere politica in care am crezut. URR putea fi o schimbare a clasei politice. Dar n-au avut succes la electorat, n-au intrat in Parlament.
Acuma cum vi se pare viata politica?
Nu ma mai intereseaza. Nu mai pot sa vad atita mizerie, nu mai pot sa citesc presa.

In carte spuneti ca dimineata faceati cumparaturile, va cumparati si ziare si le citeati din scoarta in scoarta.
Asta era acum citiva ani. Astazi, nu mai cumpar nici un ziar. Ma mai uit pe Internet la titluri, dar nu mai citesc articolele. Nu mai pot. Nu vreau sa mai citesc.
Ce v-a scirbit?
Faptul ca nu se intimpla nimic; toata clasa politica este o apa si-un pamint. Nu-i nimic deosebit, nu ai pe cine alege. Toti sint la fel. Explicati-mi secretul prin care un parlamentar, in patru ani de zile, devine miliardar! Eu vreau sa inteleg ce se intimpla pe lumea asta! Cum ajung unii parlamentari foarte bogati? De unde aceasta imbogatire peste noapte?
Domnule Rebengiuc, ce drag mi-ati fost in Balanta cind ati spus, intr-un rol de primar: „al mai prost om din lume e americanu’“. Imi suna si acum in urechi aceasta replica: „al mai prost om din lume e americanu’“. Balanta era primul film al lui Lucian Pintilie, dupa 1990. Cum au fost filmarile?
A fost bine. Pintilie este un mare regizor. El este si un mare, genial regizor de teatru, dar, din pacate, el nu mai vrea sa lucreze in teatru. Il respect, il inteleg, dar imi pare rau. Ma inteleg foarte bine cu Pintilie, sintem buni prieteni. Il iubesc ca pe un frate. Stie ce sa-ti ceara, stie cum sa-ti ceara, stie cum sa te indrume, ca nu se poate fara regizor.

Replica asta – „al mai prost om din lume e americanu’“ – ar putea fi rostita si peste 50 de ani.
Acum s-ar putea auzi in Kosovo si in Serbia... Scenariul de la Balanta era ofertant, eu am avut un rol mic. Dar eu nu sint un actor care sa vrea sa joace numai roluri mari. Eu vreau sa joc roluri bune. Daca e mic si bun, sint incintat. Finalul din Balanta e absolut senzational. Iar pe personajul meu il intilneai foarte des in realitatea din Romania acelor ani. Poate ca la unii primari s-au mai pastrat sentimentele astea anticapitaliste, nu neaparat antiamericane. Sint primari invatati cu sistemul paternalist, sa li se dea, sint lipsiti de initiativa. Ar putea sa mobilizeze cetatenii, sa lucreze cu ei.
Unii mai fac.
Fac. Da, aveti dreptate. In Bucuresti, in sectorul trei, unde sta fratele meu, am vazut, in decursul celor patru ani de cind primar e Liviu Negoita, cum s-a dezvoltat, cum s-a infrumusetat, cum s-a curatat sectorul trei.
Vreau sa evocam si filmul Niki Ardelean, colonel in rezerva. Nu neaparat pentru replicile din film, cit pentru starea de framintare, de apasare, o stare neexprimata in cuvinte. O furie fara cuvinte.

Niki Ardelean este un om modest, dar care isi cunoaste valoarea. El nu poate sa intre intr-o competitie deschisa cu un impostor obraznic si agresiv. Inghite foarte multe porcarii pe care i le facea ala. A tot adunat, a tot adunat, cind a vazut ca i se ia tot, absolut tot, ramine gol si pe dinauntru si pe dinafara. I s-a luat mobila din casa, calculatorul, i s-a luat fata, baiatul care a murit... n-avea alta solutie, trebuia sa recurga la un gest disperat, facut din prea plinul amaraciunii strinse in el. N-a mai putut sa tolereze.
Si acest film va fi inteles peste 50 de ani!
Fara discutie!

Cum sa nu stie Securitatea adresa noastra?
Ati rezonat si cu tinerii regizori. Sinteti formidabil in filmul lui Cristi Puiu, Un cartus de Kent si un pachet de cafea, care a luat Ursul de aur pentru scurtmetraj in 2004. Ati jucat doar stind pe scaun.
Ce sa spun? Il admir pe Mimi Branescu, care si el sta pe scaun, in filmul lui Cristi Puiu. N-am cum sa nu rezonez cu Cristi Puiu. E vorba de scenariu. Apreciez la Cristi Puiu talentul lui scriitoricesc. Scenariul de la Niki Ardelean, colonel in rezerva era scris de Cristi Puiu si Razvan Radulescu. E unul din cele mai bune scenarii pe care am lucrat.
S-au suparat ei un pic pe Lucian Pintilie.

Le-a trecut. Si-au dat seama ca au gresit.
Cind erati mai tinar ati fost un barbat cu trecere la femei?
E o problema care, pe mine, nu m-a interesat. N-am fost un tip care sa cucereasca femei, una dupa alta. Nu am vrut sa am cit mai multe femei. N-am avut timp pentru asta. Am muncit foarte mult. Si nu am nici un fel de regret ca n-am o panoplie de femei. M-am indragostit, m-am casatorit si cu asta am terminat. Au venit propuneri, primeam scrisori, mi se scria, de pilda: „Desi sint buzoianca, iubesc si eu actorii...“. Niciodata n-am raspuns la scrisorile de genul asta. Am primit si scrisori minunate, care comentau prestatia mea artistica. N-am putut sa raspund, pentru ca, de obicei, erau anonime. A fost un anonimat bun, tonic.
A fost si un alt anonimat de unde va veneau scrisori?
Da, dupa 1989, am primit scrisori de amenintare. Aveam in casa teancuri de scrisori cu injuraturi, cu amenintari. Le-am aruncat acum vreo doi-trei ani. Erau, in casa, o prezenta negativa.

Ati primit acasa acele scrisori? Vi se stia adresa?
Cum sa nu stie Securitatea adresa noastra? Imi stiau si numarul de telefon, curgeau zi si noapte telefoane de amenintare. Mi-am schimbat numarul de telefon. Dupa o jumatate de ora, iar au inceput telefoanele. Toate erau venite de la Securitate. Nu va inchipuiti ca un om linistit se apuca sa dea telefoane de amenintare sau sa scrie scrisori... Citi nu m-au iritat pe mine? M-am apucat sa le scriu?
De la ce vi se trageau?
De la sulul de hirtie. Si de la prima manifestatie, din ianuarie 1990, anti-FSN, cind m-am dus la televiziune si am intrebat: de ce nu difuzati mitingul? Iliescu zicea ca e violenta, iar eu il contraziceam: domnilor, vin din piata, nu e nici o violenta. Si ceream televiziunii sa transmita mitingul, iar aia ziceau ca-i ceata. Ce ceata? E frumos. M-am certat cu oamenii televiziunii. Nevasta-mea primea telefoane: „Imputito, sa vii sa ti-l iei pe nenorocitul de barbata-tu de la morga“. Se speriase. La telefon i se zicea ca intra peste ea, in casa, s-o omoare, a chemat niste colegi din teatru sa stea cu ea, ii era frica. Am ajuns acasa: „Stai, draga, linistita. Chiar crezi ca ne doboara Securitatea?“.
N-au trecut mai departe, la agresiuni?
Nu.

Am vrut ca baiatul meu sa stie ca are un tata pe care poate conta
Mai caut un raspuns pentru oamenii tineri care citesc presa culturala: care e secretul sa fii cu o femeie, cu aceeasi femeie, 43 de ani? Dvs. v-ati casatorit cu Mariana Mihut in 1965.
Nu-i nici un secret. Intr-o casatorie trebuie sa faci niste compromisuri, trebuie sa accepti punctul de vedere al celuilalt, trebuie sa fii tolerant. Au existat discutii, ohoho, cite n-au fost, dar le-am rezolvat intr-un mod amiabil. E bine. Cind nu ne certam, ne intelegem.
Ati avut un baiat dupa zece ani. Tudor Rebengiuc s-a nascut in 1975.
Asta a fost primul care a scapat de avorturi. Mariana s-a speriat de intreruperile de sarcina. Ele se faceau in conditii total neigienice.
Ca in filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 saptamini si 2 zile.

Exact. Mariana a fost profund marcata de filmul lui Cristian Mungiu, pentru ca ea a trait acele momente. N-a fost singura. O, cite femei n-au indurat avorturile clandestine... La ultimul avort, a avut probleme mari si urmatoarea sarcina a pastrat-o si a iesit baiatul nostru.
Baiatul dvs. spune in carte ca „tata m-a rasfatat. Greu mi-a refuzat o rugaminte sau o placere“. Si mai spune ca nu i-ati bagat niciodata ceva cu forta pe git si nu l-ati certat cind lua note proaste. Asa e?
N-a avut mofturi. El a avut nevoi, l-am inteles foarte bine cind imi cerea bani. Maica-sa zicea: „Da’ de ce sa-i dai bani?“. „Pentru carti“, raspundeam. De ce sa nu-i dau bani? Nu-i cere sa mearga la bar, la discoteca. Poate ca, uneori, i-am cautat in coarne, dar el este un baiat care isi stie locul. Niciodata n-a profitat, n-a exagerat. Eu n-am avut tata. Tatal meu ne-a parasit cind eu si fratele meu eram mici. Am fost frustrat ca n-am avut tata si am vrut ca baiatul meu sa stie ca are un tata pe care poate conta.
Ce virsta aveati cind a plecat tatal dvs.?
Trei ani.

Ati constientizat plecarea?
Am constientizat absenta lui.
Mama ce spunea?
Ce sa spuna? N-avem tata. Si ne-au crescut bunicii. Tatal meu s-a prapadit pe front, cind eu aveam noua ani, la Stalingrad.
Fiul dvs., care e arhitect, a ajuns in America, avind o bursa de studii…
Si se intoarce… Va veni anul asta. Cu totul. Luni am aflat ca vor veni si abia ne stapinim emotiile.
S-au schimbat vremurile in Romania? Poti sa cistigi bani ca arhitect? Poti sa lasi America pentru Romania?
Probabil. Decit sa traga mita de coada in America, mai bine sta acasa. Nu stiu de ce vine, dar vine…

Aveti si un nepotel?
Da. Are opt luni. Il cheama Mircea-Maxim. Mircea il chema si pe tatal sotiei lui Tudor, care s-a prapadit inainte sa se nasca nepotelul. A murit de cancer. Stia ca moare si a fost atit de demn. Mare lucru…
Si celalalt nume, Maxim, de ce l-au ales?
Nu stiu. Poate ca sa fie Mircea cel Mare, Mircea-Maxim, stiti filmul lui Nicolaescu…
Am ajuns la Nicolaescu… Sergiu Nicolaescu nu v-a rugat niciodata sa jucati in vreun film al lui?
Nu. Niciodata. Nu i-am spus lui nimic ca actor, probabil. Dar n-am nici un fel de regrete ca n-am jucat in filmele lui Nicolaescu.
L-ati vazut pe nepotel?
In poze.
Nu l-ati tinut in brate?
Nu.
N-ati fost in America?
Nu, nu ma duc. Vin ei incoace.

Puteam sa fiu mai vrednic
Aveti vreun regret in viata asta, va reprosati ceva, va pare rau de ceva?
Am fost cam lenes, puteam sa fiu mai vrednic. As fi putut sa ma preocup mai mult. Am cam asteptat, am fost putin fatalist.
Nu inteleg. Nu v-ati zbatut mai mult pentru roluri?
Cind ai un rol, trebuie sa muncesti mai mult la el. Poate ca as fi ajuns mai repede acolo unde doream eu sa ajung. Poate ca am fost mai delasator.
Nu-i adevarat. Nu cred ca e adevarat.
Eu stiu ce zic. Eu ma cunosc.
Venind aici, asteptindu-va la intrarea in Teatrul Bulandra, era cu citeva minute inainte de ora fixata, cineva de la poarta mi-a spus: „Domnul Rebengiuc nu intirzie niciodata, e foarte punctual, va veni fix la ora pe care v-a spus-o“.

Asa s-a intimplat. Toata lumea stie in teatru ca sinteti foarte punctual. De unde vi se trage aceasta punctualitate?
De la Liceul Militar. Am facut Liceul Militar si mi-a intrat in singe punctualitatea. Foarte rar mi se intimpla sa intirzii. Doar cind ma iau cu calculatorul.
Va uitati pe calculator?
Da. Scriu si e-mailuri. Primesc si poze cu nepotelul meu, le descarc, fac fisiere. De cind a plecat fiul meu in America, am invatat sa lucrez cu calculatorul. Vorbim prin Skype. Il aud pe ala micu’ plingind, l-am si vazut, e asa frumusel, are ochii albastri, ai sotiei lui Tudor.

La Padurea spinzuratilor cum v-a ales Ciulei?
Filmul a inceput cu alt interpret. Cred ca era prea crud; avea, in schimb, o figura angelica, dar nu-i placea lui Ciulei. Asa ca mi-a dat un telefon, m-a chemat la el in cabinet, fusese proaspat numit director la Bulandra: uite, m-am gindit sa-l joci tu pe Apostol Bologa. Dupa ce mi-au tremurat picioarele si m-am prabusit pe scaun de emotie, am acceptat. Mi s-a mai intimplat. In Morometii, filmul lui Stere Gulea, trebuia sa fie altcineva in rolul lui Moromete.
Dvs. care sinteti nascut si crescut in Bucuresti, in acel rol parca ati fi trait o vesnicie doar in sat.
Am auzit pe unii colegi care au spus ca nu sint indeajuns de taran, ca se simte asfaltul Bucurestiului. Ei, ce sa fac? Eu am copilarit pe asfalt.
Astea nu-s rautati?
Poate. Dar poate sa fie si adevarat. Eu n-am nici o pretentie. Eu am propus o varianta de taran, aia pe care eu am putut sa o fac. Am fugit de ideea sa fac prototipul taranului roman. Cum e taranul roman? Care e prototipul? Stie cineva? Eu am stat o saptamina la tara, in satul Talpa din judetul Teleorman, cu taranii locului, si am mai vazut cum se comporta. Asta a fost documentarea mea.

N-ati filmat la Silistea Gumesti?
Era mult prea modernizat satul, aveau antene pe case. In Talpa, Stere Gulea a gasit doua case, parasite, pe care le-a folosit ca decor. Erau case apropiate, au devenit cea a lui Balosu si cea a lui Moromete. A fost un platou ideal pentru filmare.
Domnule Rebengiuc, cum s-a reusit imaginea aia extraordinara din Padurea spinzuratilor?
Ovidiu Gologan lucra extraordinar in alb-negru. Facea atitea nuante intre alb si negru, griurile alea erau extraordinare.
(continuare in pagina 31)
(urmare din pagina 21)
El picta cu fiecare proiector, construia mici raze de lumina, imbraca un proiector in o mie de cirpe pina facea un spot subtire. Asta a dat stilul filmului. Ciulei s-a adaptat. In loc sa puna lumina cadru de cadru, Ciulei facea mai multe secvente intr-un singur cadru. Ovidiu Gologan statea cite o zi sau doua sa aranjeze lumina, iar apoi noi trageam mai multe secvente.
Pe Mariana Mihut ati intilnit-o la filmarile de la Padurea spinzuratilor?
Da, atunci am cunoscut-o. Am avut o tresarire, un fior, un zvic. A fost un coup de foudre. Mi-a placut cind am cunoscut-o, am inceput s-o curtez chiar in timpul filmarilor.

Si Mariana ce spunea?
N-a avut nici un fel de opozitie. A fost incintata.
- Eu cred in destin
In 1981, Lucian Pintilie terminase filmul De ce trag clopotele, Mitica? Chiar inainte de premiera, filmul a fost interzis. Actorii, dvs. il jucati pe Pampon, au avut de suferit?
Nu, actorii n-au avut nimic. Filmul s-a terminat, era facuta copia standard. Pintilie programase si citeva avanpremiere, unii ziaristi incepusera sa scrie despre indelung asteptata premiera a lui Pintilie. S-a anuntat filmul in Romania literara, s-a vorbit la Europa Libera. Si filmul n-a trecut de cenzura. Cei mai vehementi aui fost, se pare, unii regizori, colegi ai lui Pintilie, care faceau parte din Comisia ideologica.
Chiar asa?
Da.
Ne-a spus si domnul Mircea Horia Simionescu, intr-un interviu de anul acesta, ca si cartile lui intimpinau principala opozitie de la directorii de editura, nu de la partid.
Colegii isi aparau dreptul la existenta. Nu-l doreau pe Pintilie in cinematografe si in cinematografia romana. S-ar fi vazut, prin comparatie, care era distanta intre ei si Lucian Pintilie. Filmul a stat in arhiva pina in 1990. Abia atunci s-a facut dreptate unui mare regizor.

Il jucati pe Pampon.
In cariera mea, era o ipostaza noua si ma bucuram ca pot juca si un asemenea rol. Am fost excitat de acel rol. Era un Pampon, de asta care pierde noptile, joaca la carti, sufera in amor, e mereu gelos, e mereu inselat, dar el nu-si da seama. Era un Pampon redus mintal si obosit, intelege lucrurile cu greutate.
Credeti ca a fost destin, fatalitate, o mina dumnezeiasca sau noroc ca ati ajuns actor?
Cred ca a fost destin. Eu cred in destin. In familie n-aveam antecedente teatrale, nimeni n-avea legatura cu teatrul. Eu sint de parere ca daca cineva are talent, indiferent de domeniu, nu se poate ca talentul ala sa nu-si ceara dreptul la viata. Cind esti facut pentru ceva, nu se poate ca talentul ala sa te lase. A, poti sa ratezi doar daca vrei tu sa-ti sugrumi talentul, cum s-a intimplat cu unii colegi de-ai mei care si-au baut talentul. Au murit de tineri pentru ca au baut si nu trebuia sa bea. Am avut colegi care au baut mult. Una e sa bei un pahar de vin, alta e sa bei o vadra. Mie nu mi-au placut excesele, de nici o natura. Genetic, am un anumit echilibru.
Ce colegi si-au baut talentul?
Uite la Rautchi, uite la Cozorici, care ar fi putut sa aiba o cariera extraordinara. In ultima perioada. Cozorici era alcoolic, era dependent de o vodca, dimineata trebuia sa ia repede o vodca. Am filmat cu el, la televiziune, Stilpii societatii. Cum intra in cabina, scotea o sticluta si bea din ea. Asta se intimpla dimineata, la ora 8.00.

Mi-e rusine. Sint stinjenit
Si totusi, cum ati ajuns actor?
E destin ca am ajuns actor! Eu ma pregateam, la sugestia bunicilor si a mamei, sa fac o scoala electrotehnica. Faceam teatru ca hobby. Nici nu ma gindeam ca va fi o profesie, jucam la Ateneul Popular din cartierul Vitan. Si instructorul mi-a zis: „Dumneata ar trebui sa dai examen la teatru!“. Si am incercat. Am intrat printre ultimii, am fost repartizat la clasa doamnei Aura Buzescu. Eu, ca neprofesionist, inainte de intrarea la Institut, jucam comedie. Si Aura Buzescu, intr-un semestru, m-a dezvatat de toate giumbuslucurile pe care le faceam, de tot circul, de tot cabotinismul. Dupa un semestru, am fost cei mai buni prieteni.
Cum te ingrijesti de talentul tau?
Asta e cea mai mare obligatie: sa te ingrijesti de talentul care ti s-a dat. Nu poti sa-ti bati joc de talentul tau.

N-ati baut, dar ati fumat?
Am fumat, dar m-am lasat in urma cu vreo treizeci de ani. Am fumat mult, de pe la vreo 15 ani. M-am intrebat, cind am ajuns actor: Victor, ce vrei sa fii: actor sau fumator? Am optat pentru actor.
Vorbim inainte de lansarea cartii Victor Rebengiuc. Omul si actorul. Cititorii vor sti deja, cind apare revista, cum a fost lansarea. Eu v-as intreba: cum vedeti o lansare ideala?
Ideal ar fi sa nu particip la lansare. Mi-e rusine. Sint stinjenit. Sint coplesit de faptul ca atitia oameni pe care ii stimez scriu despre mine in carte; nu stiu ce sa le fac ca sa le multumesc. Mi-e teama sa nu cad in pacatul trufiei, eu ma jenez sa vorbesc in public despre mine. Stii ce a fost ciudat? Cele doua autoare, Simona Chitan si Mihaela Michailov, au inceput, fiecare, separat, cite un interviu cu mine.

Simona Chitan a avut idea reunirii interviurilor, ea a cautat extrasele de presa, a cerut noi texte, ea a vrut acesta noua carte, care e diferita de volumul din 2004. Simona Chitan s-a batut pentru carte, s-a dus la Gabriel Liiceanu, l-a convins s-o publice, a staruit sa completam interviul. Simona e razbatatoare si energica, dar si Mihaela a lucrat cu multa atentie si cu bucurie. M-au emotionat amindoua si le multumesc. Dar, gata, trebuie sa ne oprim din atitea laude. Va fi cartea asta, alta nu cred ca mai fac.

Copilaria unui sfant - Arsenie Boca

2011-03-10T23:19:00.002+01:00

Unul dintre cei mai mari duhovnici si teologi ai Romaniei, este parintele Arsenie Boca, sfantul Ardealului. Despre vindecarile miraculoase pe care acesta le savarsea, despre cuvintele pline de intelepciune cu care ridica sufletul credinciosilor au ramas marturiile a sute de oameni. La Vata de Sus, locul nasterii lui Arsenie Boca, Primaria comunei a ridicat o troita spre vesnica sa pomenire.

"Copilaria lui Zian se va fi desfasurat in linistea si aerul curat de la Bujoara. Pe vremea aceea, nu erau jucarii, nici radio, nici televizor sau calculator, nici distractie la mall. Universul sau va fi fost cel al florilor si al padurii. Muzica sa, cantecul pasarilor. Prietenii sai vor fi fost animalele: oi, capre, vaci, cai, caini... Sus pe deal, chiar si prezenta altor copii putea fi o raritate. Poate asa se explica ca a iubit mai mult tacerea. "Vorbirea mi-a fost urata, de cand ma stiu. Chiar numele calugaresc l-am ales pentru ca Avva Arsenie isi alesese nevointa tacerii, prin care s-a desavarsit interior", va scrie in autobiografia sa.

Casatoria dintre Iosif si Crestina, parintii Parintelui, este inscrisa in registrul de stare civila al comunei Vata, la 7 noiembrie 1909. Asadar, cu o saptamana inainte de inceputul postului Craciunului. Tatal, Iosif Boca, nascut la Brad, pe 24 februarie 1881, din parintii Petru si Teodora Boca, era pantofar. Crestina, nascuta la Vata de Sus, pe 30 octombrie 1892, din parintii Gligor Popa si Pascuta Maris, era casnica. Primul lor copil a fost botezat pe 16 octombrie 1910, cu doua nume rare: Zian Valean. Zian pare a fi o forma locala a lui Ioan. Vine, probabil, de la Sanzian, ziua nasterii Sfantului Ioan Botezatorul, sarbatorita de crestini la 24 iunie. Cat despre Valean, cel de-al doilea nume, profesorul Sabin Ionel, autorul cartii "Comuna Vata la aniversare", crede ca el reflecta dorinta parintilor ca pruncul sa aiba parte de belsug, intrucat locuitorii Muntilor Apuseni, obligati de vicisitudini istorice sa traiasca secole la rand pe inaltimile dealurilor si ale muntilor, unde se simteau mai in siguranta, ar fi aspirat in adancul sufletului lor spre vaile manoase ale raurilor.

Astazi, casa de pe dealul Bujoara, in care au locuit Iosif, Crestina si Zian Boca, alaturi de bunicii din partea mamei, Gligor si Pascuta, nu mai exista, dar mai sunt in apropiere cateva case batranesti, o sura si un grajd, toate de lemn, care ne vorbesc despre viata de acolo, in urma cu un veac. Nu era curent electric si nu este nici azi. De jur imprejur, doar dealuri cu iarba si flori, tufe de zmeura si mure, pomi fructiferi - meri, peri, caisi, piersici, gutui, padure de stejar, mesteacan si fag. Clima este blanda. Timpul parca s-a oprit, incat expresia lui Lucian Blaga - vesnicia s-a nascut la sat - are aici deplina acoperire. O priveliste paradisiaca ne bucura ochii si sufletul. Ni-l putem inchipui pe bunicul Gligor, zicandu-i micutului Zian:

"Ma, copchile, pe Dumnezau, noi oamenii nu-l putem vedea, dar El, Atoatefacatoriul, ni se descopera in zidirea Sa. Vezi tu soarele, muntii, dealurile, pomii...? Vezi?... Pe toate, Dumnezau le-o facut. Zidirea intreaga marturiseste intelepciunea si puterea Facatoriului. Vezi, tu, cata frumusete o pus Dumnezau, aci la noi!... In muntii nosti ii aur, fier, carbune, piatra. Si pe om l-o facut Dumnezau sa stapaneasca si sa grijasca de toate ale Lui. Si-aci, la Vata, is izvoare cu apa calda, ca sa se tamaduiasca oamenii de boala si neputinta. Tu, ma cochile, sa faci rugaciunea in toata dimineata si sara. Ca Dumnezau nu-i niciodata prea sus, ori prea departe, ca El salasluieste si-n inima omului. Si de vei fi cuminte, Insusi Dumnezau o sa ti s-arate. Ca dara Mantuitoriul nost, Domnul Iisus Hristos, ne-o zas: "Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezau."

Despre copilaria lui Arsenie Boca, un articol amplu in ultimul numar al revistei "Formula-AS".

Carnavalul - Traditii si obiceiuri in Italia

2011-03-08T22:08:00.001+01:00

   Carnavalul este un festival care se sarbatoreste in tarile de traditie crestina, in mod special in cele catolice. Festivitatile au loc in parade publice dominate de elemente jucause, carnavalul fiind caracterizat de utilizarea mastilor, confetti si serpentine si nelipsitele care alegorice.

   In Italia, pe teritoriul intregii tari, carnavalul este sarbatorit cu dansuri si parade, aici avand loc si unele din cele mai mari si cunoscute carnavaluri, cum e cel de la Venetia, probabil si cel mai faimos. Un vechi proverb italian spune ca "O data pe an iti este permis sa innebunesti" ("Semel in anno licet insanire"). Carnavalul ofera din cele mai vechi timpuri, posibilitatea de a fi oricine iti imaginezi, de a trai un timp in care aparent orice este permis. Pentru o perioada scurta, costumele si mastile ascund adevarata identitate a posesorilor.

   Practica travestimentului dateaza din paleolitic, cand in timpul ritualulilor magice, vrajitorii isi acopereau corpul cu pene iar fetele cu masti terifiante pentru a alunga spiritele rele. In epoca romana, utilizarea mastilor, era legata de bacanale, festival in cinstea zeului Bacchus, care anima strazile oraselor, vinul si dansul, marcand trecerea de la iarna la primavara.

   De cateva zile, in Italia, a inceput carnavalul, in muzica si dans, primavara a fost intampinata pe strazi. Curcubeu de culori si multa distractie, inainte de restrictiile din postul Pastelui.

Emisiunea "In premiera": reîntâlnire dupa 75 de ani

2011-03-06T22:39:00.000+01:00

Alte reportaje extrem de interesante, emoţionante, care ating toate câte o coarda sensibila a sufletului. Eu ma voi opri asupra reportajului având ca subiect întâlnirea a doua surori, dupa 75 de ani. Desparţite de ororile celui de-al doilea razboi mondial, surorile Alexandra si Xenia Soroţki, se cauta, se roaga una pentru cealalta, spera fiecare din ele ca sora ei sa fie în viaţa.

Dupa 75 de ani, au o zi în care sa-si povesteasca anii în care lipsisera din viata celeilalte, sa-si aminteasca despre parinţi, sa faca o vizita la mormântul lor. Doar una dintre ele fusese acolo cand mama lor s-a stins, dorind-o si pe "cealalta" la capatâiul ei. Amintiri, multe. Pentru Alexandra, ramasa in Bucuresti, un sentiment nou, coplesitor, al apartenenţei la o familie mare, cu o sora, cu nepoţi.

In clipa plecarii Xeniei, Alexandra îi daruieste toate pozele ei. Simte ca asa va putea umple golul zecilor de ani, în plus, e singura acum, nu are cui sa lase nimic din bunurile sale lumesti. A fost mereu ca o flacara aprinsa, a gasit forţa sa spere, s-a rugat pentru sora ei mereu, a transmis ganduri bune, acum, dupa ce a vazut-o, dupa ce a strâns-o în brate, e constienta ca e pentru ultima oara. Timpul e prea putin probabil sa le mai daruiasca înca o zi ca aceasta. Si flacara care-o ţinea în viaţa, pâlpaie. Acum a ramas în întuneric, nu mai vede din clipa în care si-a strans sora în braţe. Batrâneţea, emoţiile prea mari, au orbit-o, la propriu.

Cine doreste sa (re)vadã emisiunea, fragmentul cu cele doua surori, îl poate descarca aici.

Vasile Adamescu: drumul de la tacere la normalitate

2011-03-02T22:43:00.000+01:00

Cum e sa traiesti intr-o lume lipsita de sunete, de culoare, o lume in care simtul tactil si mirosul sunt cele cu ajutorul carora percepi tot ceea ce te inconjoara. In varful degetelor sta chipul celorlati, in suflet ii vede pe toti buni. Acesta e Vasile Adamescu, profesor, sculptor, supraom, asa cum a fost numit, pe buna dreptate, in emisiunea "In premiera" (1 martie - Antena 3), de catre echipa condusa de Carmen Avram.

De la singurul cuvant pe care reusea sa-l rosteasca, apa, ajunge sa comunice in 5 limbi straine. A urmat facultatea de psihopedagogie devenind apoi profesor pentru copii cu dubla deficienta senzoriala. Astazi, la 67 de ani, modeleaza nu doar lutul ci si viata unui copil cu aceleasi handicapuri. Il invata sa vada cu degetele, sa articuleze cuvintele, da raspunsuri acolo unde erau doar intrebari si un intuneric de nepatruns.

Un om deosebit care traieste fiecare zi frumos, nu a rostit in viata lui vreun cuvant urat si care-si imagineaza un Dumnezeu mirosind a tamâie. Si crede în fiecare cuvant al slujbei din biserica pe care prietenul sau i-l scrie in palma deschisa. Deschisa, ca sufletul sau.

Aici, puteţi descarca reportajul despre acest frate al nostru. Vasile Adamescu da sens cu adevarat cuvântului om.

Film: The King's Speech (Tom Hooper - 2010)

2011-02-27T20:04:00.000+01:00

Azi este ziua Oscarurilor. Pe lista, nominalizate, sunt diverse filme, printre care Inception (sofisticare cautata si pseudo-spirituala), un film social cu accente tragice - bine facut (Winter's Bone), supralicitatul The Social Network (absolut nimic deosebit, o istorioara si atât). Si altele pe care nu le-am vizionat deocamdata. Dar este si The King's Speech.

George VI (Colin Firth)

Vorbind despre Oscar, nu vom vorbi cam niciodata de film de arta, în adevaratul sens al cuvântului. Putem în schimb vorbi de performanţe actoricesti deosebite, de realizari regizorale excelente, de emoţie.

Ei bine, toate acestea se regasesc în The King's Speech. O realizare superba, pe stil britanic, unde jocul magnific al actorilor se întâlneste cu emoţia pura, cu mareţia regala si cu istoria.

Este istoria regelui britanic George VI, ajuns pe tron în 1936, ca urmare a abdicarii fratelui sau. Un om care trebuie sa-si învinga un mare defect: bâlbâiala, mai ales cu ocazia discursurilor publice. Doctorii nu îl pot ajuta, doar insistenţa soţiei Elizabeth îl poarta în cabinetul logopedului Lionel Logue. Si cu el începe o lupta dura cu propriile frici, temeri, amintiri. Vor deveni prieteni, umanul va iesi în evidenţa treptat, dincolo de titlurile nobiliare si rigiditaţile etichetei regale.

Lionel Logue (Geoffrey Rush)

Razboiul bate la usa. Regele este obligat sa rosteasca cel mai important discurs al sau. 9 minute, în care va pronunţa intrarea Angliei în razboi împotriva Germaniei naziste.

Queen Elizabeth (Helena Bonham Carter)

Actori excelenţi, care ar merita pe deplin premiul Oscar: Colin Firth, Geoffrey Rush, Helena Bonham Carter. Spunea Irina-Margareta Nistor - critic de film (vocea care traducea filmele care circulau mai pe ascuns pâna în 1989), ca "Discursul Regelui" ar fi cel mai bun film (de Oscar) din ultimii 10 ani. Eu spun doar ca este un film care merita pe deplin a fi vazut.

Vom vedea târziu în noapte premianţii Oscar. "The King's Speech" l-ar merita cu prisosinţa.

Film - The last station (Michael Hoffman - 2009)

2011-02-22T14:18:00.000+01:00

   Filmul "The last station" inspirat din romanul lui Jay Parini, relateaza ultimii ani de viata ai scriitorului Lev Tolstoi. Un film emotionant cu o interpretare de exceptie a celor doi protagonisti, Christopher Plummer (Lev Tolstoi) si Helen Mirren (Sofia Tolstoi) secondati de intrigantul Paul Giamatti (asistentul lui Tolstoi) si James McAvoy, tanarul secretar al marelui scriitor.

   In "The last station", regizorul incearca sa surprinda cat mai fidel daruirea cu care generatia acelor vremuri raspundea convingerilor tolstoiene si relatia tumultoasa dintre scriitor si sotia sa, Sofia Tolstoi. Filmul regizat de catre Michael Hoffman, relateaza de fapt, cum e perceput geniul artistic al lui Tolstoi si cum ii sunt vazute convingerile de viata de catre cei care-i sunt aproape, convingeri bazate pe iubire, asa cum declara insusi scriitorul intr-o discutie purtata cu Bulgakov "un singur adevar. Un singur principiu organizatoric. Poti ghici care e? Iubirea. Iubirea... Simplu." Astfel pentru unii, Tolstoi e geniul de care se apropie cu profunda reverenta si admiratie, pentru altii, e doar o sursa de venit. Sugestiv este citatul din "Razboi si pace" din secventa de deschidere a filmului: "Tot ce pot sa inteleg, inteleg doar din cauza ca te iubesc."

   Portretul lui Tolstoi nu este cel al unui erou, desi ocazional, acesta este descris ca un vizionar. Imensa carisma a scriitorului, care face apel la pace universala, castitate, libertatea femeilor si desfiintarea proprietatii private, face ca in jurul sau sa se adune nenumarati discipoli "tolstoieni". Medicul sau, aflat in imediata sa apropiere, perfect constient de valoarea pacientului sau ca scriitor, atras de ideile sale vizionare si de carisma acestuia, consemneaza intr-o agenda pe care o poarta in permanenta asupra sa, fiecare cuvant, al lui Tolstoi sau al sotiei sale (fapt ce o exaspereaza pe aceasta). In una dintre numeroasele altercatii cu contesa, medicul va marturisi: "-Nu cred ca Lev Nikolaievici e Christos. Christos e Christos. Insa... -Insa ce? -Cred ca e unul dintre profeti. Dumnezeu vorbeste prin el."

   Penduland intre nobletea sufletului si placerile carnii, Tolstoi e mai putin "tolstoian" decat adeptii sai, marturisindu-i lui Bulgakov, secretarul sau: "Da-mi voie sa te asigur ca nici eu nu sunt un foarte bun Tolstoian." Dorinta de a renunta la drepturile de autor asupra operelor sale "Razboi si pace" si "Anna Karenina" va da nastere unor violente conflicte conjugale intre scriitor si sotia sa. Ranit de faptul ca nu e inteles de contesa, in final, Tolstoi decide sa se indeparteze de aceasta, desi sentimentele pentru ea raman neschimbate. "...am fost incredibil, dureros de fericiti..." astfel descrie Tolstoi o casnicie de o jumatate de secol.

   Femeie vulcanica, atragatoare in ciuda varstei inaintate, cu un spirit sclipitor si o inteligenta vie, Sofia Tolstoi atrage privirile, sau te face sa ti le apleci, evitand intr-un fel sa privesti in fata izbucnirile acestei femei temperamentale care isi doreste barbatul inapoi, care vrea sa asigure stabilitatea financiara a familiei cu orice pret. Rolul Sofiei Tolstoi este interpretat magistral de cate Helen Mirren. Cand seducatoare, cand calculata, cand calda, in ciuda faptului ca gesturile sotului ei le percepe ca pe o tradare fata de devotamentul, de dragostea ei, Sofia Tolstoi ii va ramane credincioasa si va face tot ce ii va sta in putinta pentru a-i fi alaturi in ultimele clipe.

   Tulburatoare cuvintele cu care isi cere iertare pentru fiecare gest nesabuit, pentru fiecare clipa in care, desi iubindu-l, nu a putut trece dincolo de mandria, de gelozia ei. Constienta fiind acum, ca actiunile ei duse la extrem, sunt cele care l-au indepartat pe Tolstoi de ea. "Dragul meu, iarta-ma, te rog! Sunt o proasta! Sunt o femeie egoista, dar te iubesc, dragul meu. Te rog sa ma crezi. Te rog, te rog sa ma intelegi, si te implor sa-mi ierti slabiciunile si rautatile."

De-o nemasurata tristete ultimele scene in care contesa isi declara inca o data dragostea pentru barbatul aflat pe patul de moarte. Empatia care a existat intotdeauna intre ei, se pare ca o ajuta pe Sofia sa-i "citeasca gandurile", astfel incat descifreaza raspunsul omului iubit chiar si aflat in pragul mortii. "Nu vorbesti, dar eu te aud. - Ma iubesti, Leovochka? - Niciodata n-am incetat.."

Un scriitor extraordinar, o viata remarcabila. Doua ore intense alaturi de personaje pe care cu siguranta, nu le veti uita.

Film - Into the Wild (Sean Penn - 2007)

2011-02-22T14:12:00.000+01:00

"Into the Wild", un film interesant, despre alegeri, despre libertate, despre cat de putine posesiuni materiale ne sunt necesare pentru a fi fericiti dar mai ales despre oameni. In drumul sau, personajul principal intalneste oameni care ii vor atinge sufletul, oameni care il vor indragi si pe care el la randul lui ii va primi in suflet.

Drumul sau spre Alaska pare unul aproape initiatic, sunt momente in care chiar viata ii este pe muchie de cutit, dar, ceea ce impresioneaza mai mult decat orice e puterea cu care isi urmeaza visul chiar si atunci cand i-ar fi atat de usor sa se intoarca in societate, sa accepte caldura unei case, stabilitatea financiara pe care i-ar da-o un loc de munca. Nu va renunta insa la libertate, o va alege chiar de asta inseamna privatiuni si singuratate uneori.

Filmul acesta m-a facut sa imi pun intrebarea cat din alegerile pe care le fac intr-o zi sunt facute din inima si cate supunandu-ma, involuntar poate, conformismului societatii in care toti traim. M-a facut sa ma intreb de cate ori am uitat cine sunt si am fost doar ceea ce imi spuneau altii ca sunt sau vroiau sa fiu... Alegeri... Poate vom invata sa nu punem atata pret pe micile necesitati materiale, sa deschidem ochii spre ceea ce e cu adevarat important in viata, iar alegerile mari si mici sa le facem cu sufletul. Sa nu uitam, "Happiness is true, only when it`s shared".

Film - Andrei Rubliov (Andrei Tarkovsky - 1966)

2011-02-21T23:26:00.000+01:00

Sunt momente in care o anumita stare sufleteasca ne aduce un suvoi de cuvinte pe buze, simti nevoia sa exteriorizezi bogatia aceea de culori care iti imbraca sufletul. O astfel de emotie am simtit eu vizionand Andrei Rubliov. Primul film pe care l-am vazut al acestui genial regizor a fost Stalker (Calauza), nu credeam ca voi vedea curand ceva mai emotionant, mai profund uman, ca acel film, ei bine, ma inselam.

Andrei Rubliov m-a facut sa simt cate poate cuprinde un suflet de om, cata nevoie de credinta, cata sete de apropiere de ceva mai presus de umila noastra persoana, poate exista. Traind in simplitate, reuseste sa-si ridice sufletul deasupra murdariilor vietii de zi cu zi, traieste prin arta sa, arde si daruieste talentul sau fara jumatati de masura. Icoanele sale iau nastere filtrate prin ochii unui pictor care reuseste sa vada oamenii cum probabil i-a vazut Iisus cand a murit pentru noi.

La fel ca in Stalker, Tarkovsky ne trezeste brutal la realitate, ne face sa privim adanc in sufletul nostru, face din nou apel la reintoarcerea la credinta, singura care ne face sa nu renuntam si ne da rugaciunea care porneste din inima, cea cu care exorcizam "prea lumesc-ul" din noi.

In Andrei Rubliov am avut senzatia ca ma intorc cumva intr-un loc stiut, aceeasi atmosfera pe care am intalnit-o in Calauza, aceeasi lipsa a culorilor care apar insa in final, aceeasi cautare frenetica in sine.

Tarkovsky se intoarce iar si iar in el insusi, cautand prezenta lui Dumnezeu pe care o simte in mod visceral. Personajul sau, Andrei Rubliov o intuieste deopotriva atat in rugaciune cat si in actul de creatie.

Intre cer si pamant, sufletul acestui om se face cruce aducandu-ne si pe noi mai aproape de cer.

Film - Breath (Kim Ki Duk - 2007)

2011-02-21T23:20:00.002+01:00

Un alt film as spune cel putin bulversant e Breath. Filmul acesta m-a facut sa simt atata tandrete, atata tristete... Eroina principala traieste parca in doua dimensiuni distincte, una in peisajul familial, angoasant, alaturi de un sot care pare totusi sensibil, dar nu intelege sufletul femeii pe care o are alaturi, iar celalalt intr-un loc cu totul diferit, celula unei inchisori.

Acolo traieste cu adevarat, incercand sa aduca magia vietii, al fiecarui anotimp, in sufletul unui condamnat la moarte. Actorii sunt deosebiti, reusesc sa transmita fara cuvinte atatea emotii, de la privirea goala a barbatului cand e chemat prima oara la vorbitor, pana la schimbarea de expresie din final, cand ai impresia ca nu doar sufletul ci si privirile i se rup dureros, cand ea dispare. Se indragosteste de femeia care ii decoreaza celula si in acelasi timp si sufletul.

Filmul puncteaza asupra importantei comunicarii, poate nu atat prin cuvinte, cat a comunicarii sentimentelor. Sunt intense momentele cand cei doi se privesc in ochi, el aplecandu-se peste masa, sorbindu-i cuvintele, in timp ce ea povesteste copilaria ei, senzatiile pe care le-a incercat cand era atat de aproape de moarte, il ia de mana si trec impreuna prin toate anotimpurile, in cateva zile. E o foame de viata, de traire, de iubire in amandoi asa de mare incat te infioara.

La sfarsitul fiecarui anotimp ea ii daruieste cate o fotografie. Primavara buzele lor se apropie atat de mult incat astepti sa vezi sarutul acela care nu vine totusi, sunetul strident al sfarsitului de vizita rupe parca dureros vraja.

Asteptarea si toate emotiile lor se descarca in unul din cele mai tandre saruturi care mi-au fost dat sa le vad, la alta vizita pe care Yeoh o va face, de data aceasta aducand toamna lor in viata si sufletul barbatului insingurat care pare ca traieste de acum asteptand sa fie chemat la vorbitor. Un sarut flamand, cuprinzand suflet si trup deopotriva dar si dureros de tandru; din tristetea lui, primul zambet i-l va darui ei.

Un film cu un final neasteptat, m-a lasat in tacere, intrebandu-ma de cate ori acceptam sa traim langa persoana gresita, multumindu-ne sa evadam in vise, acele vise in care nu suntem singuri. Un spectacol al tacerii in care imaginile vorbesc de la sine.

Film - Ostrov (Pavel Lungin - 2006)

2011-02-21T22:48:00.003+01:00

Inca nu stiu de unde si cum sa incep... Oare cu mana care mi se ridica involuntar pentru a face semnul crucii alaturi de Anatolie? sau sa incep cu senzatia ca filmul a fost alb-negru, nu color,pentru ca pe tot parcursul filmului, culorile s-au ascuns toate in sufletul acelui calugar.

Pentru cine inca nu a vazut filmul (si sunt foarte convinsa ca sunt multi), filmul se numeste "Ostrov", regia este a lui Pavel Lunghin. Nici actorii nici regizorul nu au nume sonore au reusit totusi sa creeze o capodopera. Si nu, nu e de vazut intr-o zi in care ne gandim ca vecinii fac galagie, sau la lista de cumparaturi, nici macar nu e de vazut ziua, priviti-l noaptea, in linistea camerei voastre, si lasati culorile lui Anatolie sa va inunde sufletul. Si daca simtiti forta cu care acest om se roaga, si daca reusiti sa simtiti imensa durere pe care o poarta in suflet si CREDINTA care-l face sa fie convins ca poate vindeca un copil, sau poate exorciza demoni, sau chiar mai mult, poate muri atunci cand ii e voia, rugati-va alaturi de el, pentru voi, pentru noi toti, faceti semnul crucii asa cum am facut si eu.

Filmul acesta e povestea noastra, suntem in femeia insarcinata care doreste sa avorteze, in mama care-si doreste vindecare pentru fiul sau, e dispusa sa faca drumul pana la ostrov, dar nu si sa intarzie o zi de la serviciu, in parintele Iov, in egumen care isi iubeste plapuma cumparata in Grecia si cizmele primite cadou.
Pe parcursul filmului m-am surprins privind picioarele lui Anatolie, urmele pasilor sai imprimate in zapada. Dar oare erau urmele lui? Eu cred ca nu, pentru ca ingerii nu au nevoie sa paseasca...

Film: Dupa-amiaza unui torţionar (Lucian Pintilie - 2001)

2011-02-19T17:57:00.000+01:00

Scriitoarea Doina Jela, autoarea scenariului, declara la premiera filmului:

"Copiilor germani li s-a impus sa vada ororile lagarelor de prizonieri evrei de la Auschwitz, sa îsi aminteasca si sa înveţe. Este si motivul pentru care ei sunt unde sunt si noi suntem unde suntem".
Filmul reda povestea reala a unui om, a unui torţionar care traieste în durere si remuscare. Si care a avut forţa sa marturiseasca, desi justiţia a fost oarba în a-i pedepsi pe cei ca el.

Povestea este foarte aspra, puternica, reala. Ar fi putut sa sufoce filmul, sa îl lase doar în ipostaza unui documentar. Este meritul lui Lucian Pintilie ca totusi avem de a face cu o opera cinematografica puternica.

Gheorghe Dinica a realizat unul dintre marile sale roluri. Acompaniat de Coca Bloos în rolul soţiei oarbe, redusa la rolul unei aproape sclave, dar si singura care-si apara barbatul.
Deţinut de drept-comun este racolat de securitate pentru a-i tortura si ucide (avea norma) pe deţinuţii politici. Instruit de o femeie, care îi va bântui cosmarele, imaginaţia, viaţa.

Dupa 1989 rareori s-a amintit de torţionarii si bestiile nascute în comunism. Unii si-au continuat viaţa linistiţi, alţii au continuat nederanjaţi sa mânjeasca memoria victimelor lor (cum ar fi generalul criminal Plesiţa).
Puţini au marturisit, cum este si Franţ Ţandara, torţionarul din film. Traiesc printre noi condamnaţi dublu: de propria memorie, dar si de fostii tovarasi întru orori care aleg sa-si continue existenţa inumana.

Este unul dintre filmele cu o uriasa putere evocatoare, realizata nu prin imagine ci prin forţa marturisirii orale. Si care trebuie vazut, de noi, de copiii nostri. Pentru a putea renaste cu adevarat ca naţiune normala.

P.S. Franţ Ţandara a existat cu adevarat. Redau mai jos interviul din Observatorul Cultural, ultima sa marturisire. A murit în 2004, la 74 de ani, fara a fi deranjat vreodata de "organe" pentru crimele comise.

Cuvinte pentru comunisti. O convorbire cu tortionarul Franţ Ţandara

Domnule Tandara, atunci cind ne-ati primit in locuinta dumneavoastra din Giurgiu mi-ati spus un lucru pe care nu ma asteptam sa-l aud. Ati spus dumneavoastra ca va bucura faptul ca vin tinerii aici, acasa, ca sa afle, sa va intrebe tot soiul de lucruri...
Foarte mult ma bucura.

Perfect. Pentru toti cei care nu va cunosc si pentru cei care nu v-au citit cartea, v-as ruga, pentru inceput, sa ne spuneti citeva cuvinte despre dumneavoastra. Asadar, cine sinteti? Cind v-ati nascut?

in 1930, in februarie. Am implinit 72 de ani pe 22 februarie. M-am nascut intr-o familie decazuta, cum se spune acum. Am crescut prost, needucat... Dupa ce s-a destramat familia mea, nu m-a luat nici mama nici tata, si neavind incotro am mers la regiment.

Parintii dumneavoastra divortasera?

Da. S-au despartit, iar eu am ajuns la regiment, copil de trupa. Asta s-a intimplat prin 1941-1942, in timpul razboiului. Razboiul era in toi atunci. La regiment am dus-o foarte bine dar, bineinteles, nu la fel cum as fi dus-o alaturi de mama sau de tata. Era greu. Te culcai odata cu toata trupa, cind suna stingerea, la ora 21, iar la 5 dimineata se dadea desteptarea. Cu timpul insa m-am obisnuit cu viata asta de cazarma. Problemele pentru mine au inceput atunci cind s-a terminat razboiul caci regimentele si diviziile s-au contopit. Atunci pe noi, copiii de trupa, ne-au aruncat care incotro, pe la meserii, pe mai stiu eu unde... Eu am apucat sa plec la Tirgoviste unde mi-am inceput cariera de politician comunist, de tinar comunist.

Dar cum a inceput cariera asta? Asa, deodata, ati ajuns in Tirgoviste si ati devenit politician comunist?

E o poveste mai lunga. Totul a pornit de la Bizim Ion, asta era un moldovean despre care se spunea ca era ruda cu Gheorghe Apostol. Nu stiu daca era si adevarata povestea asta, dar asa se vorbea, chiar el pretindea ca este ruda cu Apostol. Bizim se ocupa cu UTC-ul acolo, in Tirgoviste. Eu am fost trimis initial la Arsenalul Armatei. Dar Arsenalul Armatei din Tirgoviste s-a transformat apoi in scoala de meserii a CFR-ului. A fost deci preluat de CFR si, in loc sa facem tunuri, sa reparam tunuri, lucram vagoane CFR. Eu n-am apucat nici d-alea sa fac ca am luat-o pe partea asta cu cariera politica. M-a luat Bizim asta pe linga el, mai erau vreo doi-trei si am facut organizatii. Umblam toata ziua prin oras, prin Tirgoviste. Ei, si asa, tinar fiind, m-a pus necuratul sa fur niste cearceafuri. Prins fiind, nu m-a mai iertat conducerea.
Trebuie sa stiti insa ca pe atunci, prin 1945, nu era cine stie ce organizare comunista, nu era toata lumea comunista. Cum m-au prins, m-au luat la ochi si mi-au pus gind rau. M-au exmatriculat din scoala asa ca a trebuit sa plec de acolo. Asa ca mi-am facut bagajele si am plecat din Tirgoviste, am revenit in Giurgiu. insa, inainte sa plec, Bizim mi-a spus ce am de facut cind vin in oras: sa caut Partidul Comunist. Dar de unde dracu’ sa gasesc Partid Comunist in Giurgiu? Pe vremea aia nu era. Era un Partid Socialist, de comunisti nici nu se vorbea pe atunci in oras. Era Frontul Plugarilor, Partidul Socialist, Partidul Social-Democrat... Erau toti grupati la un loc si, printre ei, erau si comunistii. Dar nu avea o firma, ceva gen „Partidul Comunist“. Era doar Partidul Socialist si cel Social-Democrat. Cam ca acum, cu PSD-ul. Pe atunci era Frontul National Democrat, acum am avut Frontul Salvarii Nationale... Sint niste chestii de te doare capul... Pe mine ma socheaza treaba asta ca mi-aduc aminte de cum era acum 50 de ani si stiu cum a inceput totul...

Dar acum sint democrati...

Pai si atunci tot „democrati“ erau. Atunci era Frontul National Democrat, acum este Partidul Social Democrat. Sa nu-l uitati insa pe Voitec, care era un social-democrat care statea alaturi chiar de Ceausescu... Dumneata nu stii, dar uite ce se spunea pe atunci, ce slogan era: spunea ca s-a dus coana Leana cu Voitec si cu Ceausescu sa cumpere din halele Obor trei capatini de porc. Si au vazut ca trei capatini de porc aveau trei preturi diferite. Iar Leana s-a sesizat si a intrebat de ce a ei este mai ieftina, de ce difera preturile. Iar macelaru i-a raspuns lui Ceausescu: „Tovarase Prim-Secretar, a dumneavoastra are limba, dar n-are creier. A tovarasului Voitec are creier, dar n-are limba. Iar a tovarasei Elena n-are nici limba n-are nici creier“. Asta era deci treaba, Voitec era acolo ca un manechin, doar sa arate ca el este social-democrat.
Si am ajuns acolo, la social-democrati. Acum fac o paranteza: semnatura pe gratierea mea din inchisoare este data de Sadoveanu. Sadoveanu... un mare poet. Mi-a placut si imi place tot ce a scris. Dar nu ca om politic, ca si el a activat chiar daca nu a avut carnet de membru de partid. Daca este vorba asa, carnet de membru n-am avut nici eu. Dar am activat, faceam totul pentru comunisti. Daca ma intreba cineva spuneam: „Carnetul meu e in inima!!!“. Asa spuneam la toti! Si am lucrat ferm convins pentru ei, sa stiti. Nu pot sa ma dau in laturi, sa spun ca n-am fost comunist!

Haideti atunci sa revenim... Ati revenit in Giurgiu si ati cautat Partidul Comunist...

Da. Pai la ei mi-am gasit adapostul. in Giurgiu mi-am gasit de lucru la CFR, acolo m-au plasat. Era un picher, Heiselhoff ii spunea, era neamt, care nu vroia sa ma primeasca, stia ca sint trimis de comunisti. Si am inceput sa lucrez la CFR, unde ma trimiteau. Eu eram slab pe atunci, distrofic, n-am fost niciodata gras. Ma puneau sa lucrez la traverse si, asa slab cum eram, luam traversa in spinare... Ca ei mi-au spus: „Stai acolo vreo doua-trei saptamini, pina iti reglam noi situatia...“. Si au reglat-o ca, dupa scurt timp, am ajuns sa muncesc la sindicat. Nu mai lucram la traverse, eram scos din productie si pus sa duc corespondenta colo, colo... Asta pina cind a ajuns in oras Pavel Stefan, care era prim-secretar, iar eu am ajuns ciinele lui credincios.

Cam in ce an era asta?

Cred ca prin toamna lui 1946, dupa alegeri. Pavel Stefan era galatean si era casatorit cu o ploiesteanca, Elena Pavel, care statuse pe la Doftana. Nu era un tip cine stie ce, cred ca a fost promovat datorita neveste-sii (ca apoi a fost avansat la Bucuresti, a ajuns ministru, ulterior a ajuns si in Comitetul Central). Dar ca meserie de baza era inginer, ca nu era mare lucru pentru Partid sa le dea astora o diploma, o licenta... Ei, si in Giurgiu, cind a venit el, erau tot soiul de comunisti, de vreo 30-40 de ani, mai mari decit mine. Dar eu am activat mai mult ca oricare dintre ei. Am activat cu credinta si cu suflet.

Ce anume faceati mai exact?

Un soi de spion eram. ii raportam lui Pavel Stefan tot ce se intimpla in institutii, pe unde se complota... Si asteptam si eu promovarea ca imi promiteau ca prin 1949-1950 o sa merg la Moscova. Dar n-am mai apucat ca s-a intimplat nenorocirea cu tata. L-am ucis pe tata!

Cum s-a intimplat asta?

Partidul Comunist cistigase alegerile in 1946, in noiembrie. Atunci a inceput schimbarea. Institutiile deveneau de stat, nu mai existau patroni, le luau morile, paminturile erau confiscate si puse laolalta. Trebuia ca, pina in 1948, sa lichideze toti burghezii. Iar in 1948 venea nationalizarea. Prin 1947, la inceputul anului, m-am trezit cu tata la mine, ma ruga sa ma intorc acasa. El tinuse intre timp vreo trei, patru femei. Avea vreo 30 de oi, nu mai putea sa munceasca singur, si ma chema acasa. Pavel Stefan mi-a spus insa sa nu ma duc la oi, ca-mi strica viitorul. Eu aveam viitorul in fata, si Pavel mi-a zis: „Unde te duci tu acum, te faci cioban?“. I-am zis: „Nu se poate. Eu ma intorc la tata!“. Tata plingea, ii curgeau lacrimile. Si-mi zice: „Eu, daca as fi in locul tau, i-as da una in cap!“.

Asta v-a spus Pavel Stefan...

Da. El a prevazut ca nu voi putea sta la tata. Aflase cu ce se ocupa tata, unde lucreaza, si spunea ca este un om de nimic. Probabil ca asa si era. Desi mi-e tata, nu pot sa-l condamn. Dar, asa cum era, era tatal meu, il priveam ca pe un tata si eram bucuros ca s-a intors cu mila catre mine. Mi-am zis ca, totusi, este ceva ca, la 17-18 ani ai mei, dupa atita timp, sa se intoarca cu mila catre mine. Mi-am zis ca are suflet, asa ca m-am dus. Dar m-am inselat, n-a fost asa si n-am putut sta cu el decit vreo sapte, opt luni de zile. Si, intr-o zi, s-a intimplat ca ma goneste. imi spunea sa plec si sa-mi iau tot ce este al meu. Dar eu n-aveam nimic, nu realizasem nimic la el. Banii ii lua el, mincarea la fel... Eu n-aveam nimic. Cu ce venisem pe mine se rupsese, si eram si fara haine. L-am intrebat: „Pai ce-mi dai?“. O caciula am vrut sa iau si nici p-aia nu mi-a dat-o: „Aia e caciula mea!“. O tinea pe a lui, sa plec cu ce am venit. Eu nu venisem cu mare lucru, nu aveam mai nimic. Si-atunci mi-am adus aminte de ce a spus Pavel, ca ala nu este tata, si mi-am zis: „A avut dreptate Stefan, il termin! N-am decit sa-l termin!“. Si, hotarit cum eram, dupa incaierare eu am fugit, am luat un topor si... scurt! Asta a fost!

V-ati luat la bataie?

Da. A fost o incaierare. Dar eu am fugit dupa topor, afara. Am venit cu toporul, iar el, cind sa iasa din casa, i-am dat cu toporul in cap si l-am terminat! A fost o furie, un exces de nebunie, caci crimele astea se fac in exces de nebunie, nu mai rationezi. Toate crimele asa se fac, cred eu, nu mai rationezi. Mi-am revenit din soc si mi-am spus: „Ma duc imediat la tovarasul Pavel!“. Pavel era la Bucuresti, nu l-am gasit decit pe adjunctul lui, Costache Vasile, unul pe care eu il ajutasem sa promoveze. Eu il saltasem in fata lui Pavel, intotdeauna spuneam: „Nea Costache este omul potrivit. Locul lui este aici, in locul dumneavoastra!“. Si asa s-a si intimplat. Si m-am dus la el, la Costache, si i-am spus: „Uite ce am facut nea Costache. A avut dreptate tovarasul Pavel Stefan. Trebuia sa-l omor mai demult, dar uite, acum l-am omorit!“. ala mi-a zis zimbind: „Pai ce, tovarasul Pavel te-a invatat sa-i dai in cap?! Sa nu pomenesti asta undeva ca nu trebuia sa faci asa! Dar nu-i nimic. Du-te acasa, eu dau un telefon, tu stai linistit si trimit eu militia. Am eu grija de taica-tau!“. Si chiar asa s-a intimplat.

Eu m-am dus acasa, n-am spus nimanui nimic, si, dupa un timp, calculase el cam dupa cit timp sa vina militia, au venit si m-au ridicat. Chiar ei imi spuneau ce sa declar: ca a avut tata un cutit, ca a fugit cu cutitul dupa mine, tot soiul de lucruri care nu erau adevarate. Militia ma invata. Pe atunci la Siguranta era unu’, Marin Dumitru il chema, care fusese legionar si, dupa alegeri, se facuse comunist. asta, Marin Dumitru, a stat linga mine si-mi dicta ce sa declar. A fost o declaratie scurta caci a doua zi urmau sa ma trimita la penitenciar, la cabinetul de instructie.
Cind am ajuns la penitenciar lucrurile erau deja aranjate. Directorul penitenciarului era fratele lui Teohari Georgescu. Teohari era ministru de interne, iar frate-sau venise la Giurgiu ca director de penitenciar. Si el m-a primit. A stiut si ora cind vin. Probabil ii dadusera aia telefon. M-a intrebat doar atit: „Tu esti Tandara?“ „Da!“ Si m-a introdus, a spus primului gardian sa aiba grija de mine, mi-au dat pachete de la Partid... Eram ingrijit foarte bine la penitenciarul ala! Si, vazind asa, asteptam eliberarea, imi spuneam: „Eee, scap eu repede de aici!“. Si asa a si fost.
Initial, mi-au zis ca plec la Arad. Stia ca pleaca ala director la Arad si vroiau sa ma transfere odata cu el. Dar n-am mai apucat asta ca Pavel m-a cautat la inchisoare, la Vacaresti.

Dar la Vacaresti cum ati ajuns?

Am fost trimis. Asta pentru ca in Giurgiu nu se judecau procesele criminale. Asta se facea numai la Curtea Criminala din Bucuresti. Si m-au dus acolo, sa ma judece. Comunistii mi-au pus aparator, ala ma invata ce sa declar... Nu s-a putut sa scap ieftin. Mi-au spus ca iau pedeapsa zece ani de inchisoare, dar in proces m-am procopsit cu 12 ani temnita grea si un an de interdictie. Au spus ei „temnita grea“, ce urma sa o fac inchis in celula, dar am scapat, ca in realitate m-au pus ba la bucatarie, ba nu mai stiu unde... Am vrut sa fac recurs, dar mi-au spus aia sa renunt la recurs ca plec la Canal. Eu nu prea vroiam sa plec la Canal ca mi-era bine acolo, ma acomodasem cu viata interlopa, cu mediul acesta in care intrasem, mediul acesta placut. Dar a trebuit sa suport si, la presiunile lor, am plecat la Canal.
La Canal a fost bine la inceput, imi parea libertate. Pavel Stefan mi-a spus chiar de la plecare ca raza mea de actiune, unde ma puteam misca in voie, era de 60 de kilometri. Nu aveam voie sa depasesc raza asta, sa trec de Cernavoda de pilda, dar nici n-aveam nevoie. Mi-era de ajuns ca puteam sa merg de la Midia sau de la Periprava la Constanta. Nu aveam unde sa plec. Si ei imi spusesera: „Vezi ca esti tot ingradit. Daca pleci, te aduc inapoi si atunci nu mai ai sanse de reabilitare. Tu ai sanse mari de reabilitare“.
Eu ii intelegeam si ii ascultam. Iar ei, din cind in cind, imi vorbeau de Partidul Comunist. Asta imi reimprospata sentimentele. Eu uitasem de comunism pentru o scurta perioada, dar nu eram pe deplin vindecat.

In inchisoare la ce va foloseau?

Pai in inchisoare eram tot un soi de informator, dadeam informatii. Si aveam dreptul sa aleg prim-brigadierii, de pilda. L-am ales pe unul, un tigan. Stie toata lumea care a facut puscarie politica pe la Poarta Alba si care mai este in viata cine a fost Marin Stanciugel, tiganul asta. Despre el n-am prea multe sa va spun ca era un om... asta a bagat in cuptorul de caramida un om, un profesor... Bietul om abia venise in colonie, fusese adus cu o cursa de vreo doua zile, si Stanciugel l-a maltratat si l-a omorit. Eu nu am fost de fata atunci, dar i-am vazut oasele la cuptor, ca deja arsese.

Stati putin... La Canal dumneavoastra ati ajuns ca detinut?

Da, ca detinut!

Si cu ce drept puteati numi dumneavoastra acest brigadier?

Pai la Canal era autoconducere. Asa se numea. Era biroul tehnic, biroul administrativ, sefii de santier, tehnicienii si brigadierii. Astia din urma tineau cont de norma, de cit s-a excavat, cit s-a sapat, de incarcari si descarcari, de cita piatra s-a spart, de toate lucrarile astea. Fiecare brigada avea vreo 80-90 de detinuti si erau vreo 110 brigazi. La Poarta Alba n-au fost niciodata mai mult de 12.000 de detinuti, nu suporta mai mult. Era destul de aglomerat si asa, nu aveau cum sa mai aduca. Initial au fost 32 de baraci, 16 pe-o parte si 16 pe alta, si apoi au facut niste H-uri, asa se numeau, unde aduceau pe cei condamnati politic.

Si Stanciugel asta a ucis un profesor?

Uite cum a fost: la fiecare baraca, la intrare, era un gardulet si in stinga si in dreapta erau niste parcele pentru flori. Parcelele alea aratau insa ca niste morminte. Profesorul asta, un om tinar, la vreo 30 de ani, ar fi spus celorlalti detinuti: „Uite, aici sint ingropati detinutii!“. Eu nu l-am cunoscut pe omul asta, i-am vazut doar oasele in cuptor. Ca m-a chemat un tigan ungur, Horvath il chema, si mi-a zis: „Vino incoace si vezi ca la cuptor l-au ars pe unu’...“. „Pai cine l-a bagat bai?“ „Nu ma spui pe mine?“ „Nu te spun!“ „Marin l-a ars!“ Adica Stanciugel, intelegeti? L-am intrebat apoi: „Pai si cum a ajuns acolo?“. Zice: „Nu stiu!“. Cind m-am dus la cuptor, am vazut ca profesorul fusese impins inauntru cu capul in fata, ca oasele de la picioare se mai vedeau. Am luat eu un lemn de salcie, am scos afara piciorul, m-am uitat la el si apoi l-am aruncat si eu indarat, in foc. Ca era jar mare, bagase lemne de cite doi metri inauntru, lemne de salcie, in cuptoarele de caramida.
A doua zi a inceput controlul, numaratoarea, ca nu iesea unu’. Se facea o numaratoare la iesire si apoi, dupa ce ieseau brigazile, se facea si interiorul. Si m-am dus si i-am spus lui Paun, care numarase de trei ori pina atunci: „Nu mai numarati, ca unu’ lipseste!“. „Ce e cu el?“ Si l-am dat atunci de-o parte ca sa n-auda plutonierul, care era seful garzii si lua in primire interiorul, si i-am zis comandantului: „Pai, sa va spun, Marin l-a bagat pe unu’...“. „Ai vazut tu?“ „Am vazut eu piciorul, am mirosit! Si oamenii care au fost la WC au mirosit!“ Bine, era si tiganul printre aia unde se numara, era afara, la careu, facut ca pe-un teren de fotbal. Acolo erau numarati si aia de la auxiliar, la infirmerie, la bucatarie... Numai plantoanele in fata baracilor ramineau. Ii numara cu plantoanele, intrasera in dormitor, se uitasera pe sub paturi... „Unde e unu’?“

Comandantul a inteles atunci situatia si a oprit numaratoarea, sa nu se mai numere. Deci, pe la ora noua si jumatate s-a terminat numaratoarea, cautarea prin diverse locuri si au spus: „Gata, asta este...“.
L-au chemat pe Marin si el a simtit cam care era treaba si a recunoscut. Ce-au facut ei mai departe nu mai stiu ca eu, de pilda, n-am fost apoi chemat de nicaieri ca sa fiu intrebat ce stiu de lipsa acestui om, cum a disparut omul acesta. Ca, in mod normal, trebuia sesizata procuratura Constanta, de care apartineam, dar nu a aparut nimeni de la procuratura. Pentru alte lucruri am mai fost eu intrebat, dar pentru acest caz nu m-a intrebat nimeni nimic. Desi se spune ca ar sti procuratura ceva de cazul acesta. Dar nu stiu ce si in ce fel.
Uite, de-aici au plecat insa toate treburile. Pentru ca eu, de aici, din 1950, am fost transferat la Culmea. Acolo a venit unu’, colaboratorul meu apropiat, cu care am lucrat mult. Nicolau il chema, era basarabean, avea un accent de basarabean. S-ar putea spune ca era rus, nu stiu daca si era, dar vorbea romaneste cu accent. Era un tip blond. Asta a venit dupa mine, la Culmea, sa-mi spuna ca merg la Bucuresti. Mi-a explicat, mi-a spus el cam despre ce este vorba... M-a intrebat daca am vazut pina acum vreun nebun, cum vorbeste un nebun, cum face... Eu, cind am auzit, fiind tinar, mi-au cam placut aventurile astea. Si am plecat cu el la Bucuresti.

Cind am ajuns la Bucuresti m-a predat unuia, Cocos il chema, care era medic, cunostea ceva specialitate. Acum, stiu si eu daca era Cocos sau asta era un nume conspirativ? Ca acolo se lucra pe nume conspirative.
Am ajuns la Spitalul nr. 9 unde am avut prima mea lucrare, pe 8 august 1951. Pe atunci erau tot soiul de evenimente in tara: probleme cu studentimea, cu organizatia „Sumanele negre“, cu tot soiul de organizatii d-astea impotriva comunismului. Erau fel si fel de tineri d-astia iar noi cautam, prin diverse metode, sa scoatem informatii de la ei, sa-i facem sa marturiseasca. Adica sa spuna despre unul si altul, despre cine stie ce caz, despre cine stie ce organizatie, despre citi membri sint intr-o anume organizatie... Asta nu putea sa faca securitatea si o faceam noi... Dupa ce ii tortura, ii aducea aici, la sectia asta nr. 9. Sectia asta nu era de mult infiintata, o facusera cu citeva luni inainte de a veni eu acolo. Era condusa de unu’, Tomorug, un medic legist la MAI, grec de origine. Omul asta nu a cautat niciodata sa ma apropie sau sa ma intrebe ce caut eu acolo. Dar stia, mai ales ca eu nu venisem acolo cu fisa. Un bolnav, in mod normal, ar fi trebuit sa aiba o fisa. Eu am vazut, la dreptul comun erau unii care veneau pentru expertiza, ca-i trimitea la expertiza la noi. Doctorul asta insa nu s-a ocupat de „politici“, asta stiu sigur. Eram odata cu un sanitar si am putut sa-mi arunc ochii pe registre, sa vad. Si am vazut ca „politicii“ nu se tratau acolo.

Erau trei celule de drept comun, trei celule cu patru paturi. Asta inseamna 12 pacienti. Niciodata nu erau mai multi. Cum terminau cu tratamentul acolo, un tratament care era scurt, nu de lunga durata, te trimiteau inapoi. Dar mai aveam inca trei celule care erau la dispozitia Securitatii. Si eu pe partea aia stateam.
Doctorul asta deci n-avea treaba cu mine, sa ma intrebe ce caut acolo sau pentru ce am venit. Ca lucram doar o luna. Asa era conventia cu ei, cu Nicolau si cu maiorul Jidic, ca nu stau mai mult de o luna. Nu se putea sta. Desi aveam libertatea sa ies ziua si era mincare nemaipomenit de buna si multa (erau trei feluri de mincare: clasa I-a, a II-a si a III-a). Eu luam de la clasa I-a si luam pe alese: azi serveam rate. Luam rate, doua-trei rate si dadeam si la gardieni. Bolnavii, pacientul meu, pe care trebuia sa-l lichidez, nu minca. Pai ii dadeam eu mincare lui ala?! Eu cautam sa-l termin pe cit se putea. Ca aveam ordin, nu trebuia sa-l tinem doua zile. In 24 de ore trebuia sa-i facem ceva.
Il aduceau la 11 noaptea, la cel tirziu 11 noaptea era venit, iar a doua zi, tot la ora 11, pleca de acolo, dar pleca rece. Venea cald si pleca rece. Asa se intimpla. Imi aduc aminte ca, de multe ori, ma intreba Nicolau: „Cite capatini ai facut luna asta? Cite capatini?“. Adica sa-i dau raportul.

Nu mai tineam minte. Deci faceai una, doua pe noapte. Cam asa era, o capatina pe noapte. De multe ori ii spuneam: „Pai n-am facut decit vreo 19...“. „N-ai facut 30?“ Adica, daca am stat 30 de zile trebuia sa fac 30 de capatini. Dar nu faceam atit.
Acest om, Nicolau – nu stiu daca mai traieste ca, in 1951, avea vreo 38-39 de ani – s-ar putea sa fi ajuns precum colonelul Craciun, care spunea ca el a facut numai bine detinutilor. Dar nu le facea. Poate la dreptul comun sa le fi facut bine, dar la politici nu le facea, ca nu avea interesul. Interesul ala era in 1950: sa scurtam intelectualii! Era atunci lupta de clasa si trebuiau eliminati toti filfizonii. Ca asa le spunea: „filfizoni care au facut studii la Paris!“. Fie ca facusera, fie ca nu, mi-i bagau pe git ca au facut studii la Paris. Poate ca facusera studii la Iasi, Cluj, Timisoara sau Bucuresti, dar noua ne spuneau ca au facut la Paris. Ca nu-i priveam cu ochi buni pe astia.

Si trebuia sa-i lichidati...

Da! Si ii lichidam. Dar nu eram numai eu. Ca aici este problema: nu cu mine s-a facut comunismul asta. Comunismul s-a facut cu multi ca mine. Si erau oameni care stiau sa te incite la nenorociri, care reuseau asta.
Deci... veneau la Spitalul nr. 9 pacienti, detinuti care trebuiau sa fie eliminati...
Nu erau detinuti trimisi cu un dosar, sa stiti. Ei nu aveau decit o fisa.

Probabil erau saltati de pe strada...

Nu se stia de unde vin. Nici mie nu mi se spunea cine sint. Nici nume nu aveau. Aveau doar o fisa. Iar pe fisa asta scria doar atit: 45. Sau 59. Asta era fisa lui.

Un numar.

Un numar, atit era. Venea, il lasa duba...

Deci nu stiati cine este, cum il cheama...

Daca stiai, de la el aflai.

La tortura?

Da. Ca altfel nu spunea. Il aduceau doi securisti in uniforma. Aia il insoteau si il predau aici, la noi.

Asta dupa ce erau torturati?

Nu. inainte. Desi veneau si unii batuti.

Adica ii torturau si apoi ii aduceau la dumneavoastra?

Da. Erau inceputi de acolo, iar noi ii terminam.

Cum ii terminati?

Prin diferite metode. Nu aveam un singur stil. Erau electrosocurile dar, prin 1952, ne luase aparatul. Chiar eu le spusesem: „Luati-l ca nu-i nevoie de asta!“. Aveam alte metode. De pilda batutul la testicole (aia era cea mai crunta bataie).
Problema era ca nu doreau sa aiba urme. Veneau insa unii cu urme si raportam asta, ca au venit cu urme. Apoi, cind mureau, nu stiam unde ii duc. Pe mortii de drept comun ii duceau la morga spitalului, sa le faca autopsia. Dar „politicii“ nu mai erau dusi la autopsie. Venea aceeasi duba a penitenciarului, o masina Praga, si ii ducea.

- Era o placere sa torturezi
in volumul Lexiconul negru, la fisa dumneavoastra scrie asa: „Ca tortionar a aplicat victimelor lui urmatoarele metode de tortura: strivirea degetelor cu usa..."

Da. Cu unii nu ne puteam lupta. Eram doi insi si nu ne puteam lupta cu detinutul, nu vroia sa bage degetele la usa. Veneau unii mincati, mai in forta si nu puteai lupta cu ei. Si le-am spus sa nu-i mai aduca mincati, ca nu reusim sa le rezistam... Asa ca, dupa un timp, ni-i trimitea epuizati, nemincati de sapte, opt, zece zile. La astia se cunostea ca nu au mincat atita timp, nu se mai puteau tine, se clatinau pe picioare. Le puneam atunci repede mina si stringeam dupa putere, la usa.

Aici mai spune de bataia la testicole...

Era o satisfactie pentru noi sa-i batem la testicole! Asta invatasem de la o femeie...

Ce anume?

Ideea asta de la o femeie a venit. Ea, se spune, ii batea cu creionul. Eu, neavind creion, mi-am facut o nuielusa. Era un pom in curtea spitalului si din ramurile alea mi-am facut o nuielusa de vreo 50 de centimetri, de grosimea unui pix. Cu aia ii bateam. Dadeam pina lesinau. De multe ori majoritatea mureau. Se umflau testicolele si mureau. Putini au scapat cu viata de la bataia asta.
Dar, chiar daca scapau de la bataia asta, nu scapau neterminati. Asta in nici un caz. Era o placere sa torturezi.

O distractie, o joaca...

Da. Era o distractie. Asta recunosc, nu pot sa ma dau inapoi. Niciodata. De aceea spun ca nu ma pot pocai de cite rele am facut. Ca nu pot spune: „Doamne iarta-ma!“. Mi-e greu sa-i spun sa ma ierte, ca n-are pentru ce ma ierta.

Aici se mai pomeneste, ca metode de tortura, de sugrumare, asfixiere, lovirea cu saculeti de nisip si cu cearceafuri ude...

Da. Erau niste saculeti facuti dintr-un fel de salopeta, un material foarte dur. Aveau diametrul de opt, noua centimetri si erau indesati cu nisip. Bateai cu saculetii aia pe spinare pina spuneau ce aveau de spus. Asteptai sa scoti ceva de la ei... Si, daca intr-o ora, doua nu scoteai nimic de la ei, le spuneam colegilor: „Da-l dracu’, nu mai are rost sa continuam! Termina-l! Nu vezi ca ne apuca 12 noaptea cu el aici?!“.

Si daca marturisea, daca va spunea ce doreati sa stiti, scapa?

Nu scapa!

Deci oricum il ucideati?

Da. Dar trebuia sa avem ceva scris: un nume, o adresa, daca are armament, pistol...

Ce marturisea el... Si apoi tot il ucideati?

Bineinteles. Nu aveai de ce sa-l lasi in viata!
Am tot auzit cazuri de detinuti care au scapat cu viata. Dar va spun sincer un lucru: oamenii curati la suflet nu au scapat! I-am terminat pe toti! in 1953 noi nu mai aveam ce sa lichidam! Ca ramasese Coposu, care era o piesa de nimic... Coposu... Sau Diaconescu... Ce mare piesa era?! S-a vazut de fapt... Asta va spun: adevaratii oameni politici i-am terminat!
Era tineret in inchisoare, oameni de vreo 30, 40 de ani, de care mie trebuie sa-mi fie mila ca mi-au fost victime... aia erau adevarati intelectuali!!!
Eu ma imbolnavesc cind il aud pe „profetul“ ala, Brucan, ca face „profetii“ despre trecut. Domnule, cum sa vorbesti, sa faci profetii despre trecut?! Pai sa spuna trecutul lui, nu ala de o saptamina, doua... Trecutul lui sa-l spuna, asa cum mi-l spun eu acum.

Va mai aduceti aminte de Iliescu atunci cind, la prima candidatura, si-a spus biografia? A spus ca a inceput comunismul la 12 ani. Ceausescu incepuse la 10, el la 12 si eu la 15 ani. Ne spunea Iliescu atunci ca din convingere s-a facut comunist! Si eu tot la fel, sa stiti! Ceausescu tot din convingere s-a facut. Dar eram oportunisti, oportunisti curati! Nu eram oameni curati la suflet. Nici Ceausescu nu a fost! Pai nu exista detinut de drept comun pe atunci care sa nu-l fi cunoscut pe Ceausescu de prin trenuri, de prin gari... Ceausescu a fost detinut de drept comun.
Astalalt, Iliescu, a plecat in Rusia... Ce a cautat el in Rusia? A plecat la studii... Dar ce a invatat acolo, cum curg apele sau cum sa tulbure apele? Ce a invatat?! A invatat un singur lucru: leninismul. Nu marxismul, leninismul!!!
Asta trebuie sa stie tineretul in facultati si peste tot!!!

Si de ce nu stie tineretul asta? Ca s-a tot spus asta la televizor, in reviste, in ziare...

Nu este de ajuns!

Pai ce trebuie sa facem mai mult?

In toate scolile sa se vorbeasca despre ceea ce a insemnat cu adevarat comunismul. Sa se faca istorie adevarata! Sa nu vorbeasca elevilor de faza aia cu taranistii care au impuscat trei insi in 1929 si de povestea cu sirena lui Roaita...

Pai sa nu uitam cine a tras in 22 si dupa 22... Cine a tras in noi? Cine a tras in noi, nu comunistii? Care este, unde este ala prins??? Pai pe mine m-au imbolnavit atunci, am spus: „Domnule, astia sint mortii mei!“. Eu spuneam: „Sint mortii mei!“. Nu va mint! Ca daca nu eram eu si ala si celalalt nu mureau astia asa, nevinovati... Ca-si aruncau carnetele de partid...
Iliescu sa nu uite treaba asta, cum tinerii isi rupeau carnetele de partid si le aruncau. El isi pastreaza si acum carnetul! Va asigur ca nu l-a rupt! Va asigur eu ca nu l-a rupt!!!
De aceea va spun, prea putin se vorbeste de adevarata istorie. Am vazut numai eroi. Prea putine victime si prea multi eroi, prea multi tortionari. Ca am fost o groaza domnule!
In zilele revolutiei cind la mine in bloc incepusera sa se apere, le spuneam: „De cine va aparati?“. „De teroristi!“ „De care teroristi? Voi va aparati de comunisti!“ Am martori, mai sint vreo sapte, opt care mai traiesc! Si erau membri de partid. Plingeam, am plins in zilele alea. Dar nu stiam ca vor muri atitia.

Stiam ca au murit la Timisoara si spuneam ca erau mortii mei. Si aia erau mortii mei! Mortii din 22 si toti mortii din 1989 tot ai mei sint. Ii iau asupra mea pe toti. Pentru ca, daca nu eram noi, nu mureau astia.
Ca strigau in piete: „Fara comunism!“ si ma deranja treaba asta, ca strigau asa. Nu am uitat asta nici pina in ziua de azi: „Fara comunism!“. Este dureros!
Si astazi, cind il vad in fruntea tarii pe Iliescu cum triumfa, cum spune ca a cistigat Romania, ca o sa intram in NATO, ca o sa intram in UE, sint ca un nebun. Nu o sa intre nicaieri, ca el este murdar la suflet...
Eu fug de Vadim, sa stiti. Fug de Vadim Tudor! Pentru ca si ala este tot un fel de nimic, o minte tulbure ca si a mea.

Va aude poate si o sa se supere...

Nu-i nimic, poate sa se supere! Si Paunescu as vrea sa se supere, ca a facut „Cintarea Romaniei“! Astia sint oameni murdari domnule!

Pai vedeti, ei spun ca au facut numai bine tarii!

Cum au facut bine?! Pai ei fac si acum bine!
Sa nu va suparati pe mine, dar este dreptul tinerilor sa fie in tara asta. Pe mine m-ar bucura sa vad in Parlamentul Romaniei numai oameni pina in 40 de ani. Sa nu vad pe nimeni de la 40 de ani in sus. Ca numai asa se va schimba mentalitatea.

De multe ori spun ca era mai bine in comunism, dar apoi ma intreb: „cum era bine?“. Caci romanul are un mare defect: uita repede. Si eu am mai uitat, dar n-am uitat faptele rele pe care le-am facut, sa stiti. Aproape toate, in intregime, le stiu. Ca le ocolesc este altceva caci, sa stiti, un criminal se fereste foarte mult. Un criminal fuge. Dar intotdeauna apare adevarul in fata lui si asta este foarte dureros.
Iar eu, daca v-am spus toate astea este pentru ca stiu ca un om care nu are trecutul pus la punct nu poate avea viitor. Nu este om ala.
Comunistii nu au fost rai cu totii... Erau si oameni cumsecade printre ei, oameni care si-au vazut de treaba lor, profesionisti. Ca erau activisti si membri cotizanti. aia cotizanti isi vedeau de treaba lor. Iar Iliescu spune ca au fost 3.800.000 de comunisti! Nu se poate asa ceva! Nu trebuie sa-i bagam pe toti in aceeasi oala. Au fost membri care au facut rau acestei tari si membri care si-au vazut de treaba lor.

Si, deocamdata cel putin, singurul care a facut rau tarii sinteti dumneavoastra...

Numai eu! Pai si eu ma intreb: numai eu???

Un interviu de Fabian Anton
21 martie 2002
Giurgiu

Despre cum vine primavara

2011-02-13T22:58:00.000+01:00

Se juca cu umbra. Mereu in miscare, umbra ii copia fidel, dansul improvizat. Era pe deplin multumit de propria-i umbra, era docila, era jucausa. Ne intersectam cu alti oameni grabiti, fara timp si chef sa se joace sau macar sa arunce o privire interesata in jur. Desi pasii le erau grabiti, umbra lor parea mai insufletita decat ei.

Cateodata se abate cu suflare rece cate un gand amar. Imi bate mereu in fata, imi face pasul anevoios si ravaseste toate sperantele ce-si facusera culcus in cosul pieptului. Il inchid in sertarul de jos al dulapului si-l amenint cu recluziunea prelungita si efectuarea anumitor munci foarte neplacute gandurilor rele. Cum ar fi ascultatul celorlalti, ascultatul ala de-adevaratelea sau exercitii zilnice de zambet. Sau pur si simplu sa ma ajute sa asez soarele in varful bradului, pentru ca orice gand, cat de marunt ar fi el, stie cat imi plac mie zilele de bradut impodobit.

Mi-am mai propus eu ca incepand cu anul asta sa nu ma mai simt stinghera pe niciun drum, sa nu ma sperie faptul ca nu-i vad sfarsitul, dar sa deschid ochii mari la cate intalnesc in cale.

Si cate nu-s de vazut. Si nu-i de plecat in plimbare fara sa am in buzunar cateva graunte, sau o bucata de biscuite. Poti intalni pe drum un porumbel de exemplu, sau un caine care te latra cu sfiala si se rusineaza de fapta-i cand ii intinzi o bucata de biscuite.

Sau poti sa gasesti la marginea unei paduri o troita si sti ca e primavara cand iti infloreste in suflet tandretea si dragul.

Si primavara asta tine atata cat vrei tu, cu conditia sa nu uiti sa dansezi din cand in cand cu umbra ta sau cand e o zi mohorata, neaparat sa agati soarele in varful cate unui copac, apoi sa-l privesti cu ochii mijiti pana iti vine sa zambesti de toate cele rele care fug din gand si din suflet cand intra lumina. Lasa-te gadilat de semintele din buzunar care fac zarva si se agita, gata sa se deschida intr-o explozie de verde si daca te gandesti la cat de departe esti de casa, opreste-te in fata unei troite si acasa vei fi.

Gary Moore ... still got the ... heaven

2011-02-06T20:59:00.000+01:00

Gary Moore, teribilul chitarist blues, ne-a parasit la doar 58 de ani. Undeva în Spania, în timpul somnului.

Dincolo de stirea agenţiilor de presa, ramân excepţionalele sale piese, frenezia interpretarii, profunzimea trairilor transmise.

Gary s-a transferat doar într-un Rai al muzicii ... va ramâne cu noi prin muzica sa nemuritoare.

Still got the blues
Parisienne Walkways

Film - Le scaphandre et le papillon (Julian Schnabel)

2011-02-06T18:45:00.003+01:00

"Le scaphandre et le papillon" in regia lui Julian Schnabel - castigator a numeroase premii si distinctii printre care Globul de Aur pentru cel mai bun film strain, Marele premiu pentru merite tehnice la Cannes, sau Cel mai bun scenariu la Premiile BAFTA - este unul dintre cele mai emotionante filme pe care le-am vazut.

Pentru doua ore, ai impresia ca esti si tu captiv in pielea personajului. Scene filmate din perspectiva unui ochi (singurul ramas deschis catre lume), senzatia angoasanta si frustranta de a incerca sa focalizezi ceva perceput doar cu ajutorul auzului, neputinta de a misca orice alta parte a corpului, vocea pe care o auzi clara si coerenta in mintea ta, dar pe care altii nu reusesc sa o auda.

Un film bazat pe povestea reala a lui Jean Dominique Bauby, redactor sef la revistei Elle si a ultimului an din viata sa de paraplegic. O fosta viata stralucitoare si marcata de frivolitate. "Viaţa mea a fost un sir de lucruri "cat pe-aci sa fie" ratate... Femeile pe care nu am fost capabil sa le iubesc, sansele pe care le-as fi avut ca sa ma bucur, dar pe care le-am lasat sa se piarda... O cursa in care, desi stiam rezultatul de la bun inceput, nu am reusit sa pariez pe castigator." O viata ramasa undeva, in urma, datorita comotiei cerebrale care-l aduce in imposibilitatea de a-si mai simti sau misca corpul.

Cum era de asteptat in asemenea situatii, durerea si revolta se concretizeaza intr-o singura dorinta: aceea de a muri. Dojenit de catre logopedul care considera o asemenea dorinta ca fiind lipsa de respect si obscen, Jean-Do decide sa nu-si mai planga de mila si sa foloseasca timpul ramas pentru a scrie o carte despre propria-i conditie, despre fericire, despre cat de important este sa stii sa-ti pastrezi umanitatea si sa traiesti cu bucurie si recunostinta fiecare clipa. "Am decis sa nu-mi mai plang de mila din nou. In afara de ochi, mai am doua lucruri care nu sunt paralizate. Imaginatia si memoria. Imaginatia si memoria ma ajuta sa scap de costumul de scafandru."

Nu intamplator, in multe secvente din film, cei cu care Jean-Do intra in contact apar fragmentati. Unora li se vede doar fata, mult marita, altora bustul, sau alte detalii anatomice. Ochiul care priveste in exterior, se fixeaza pe acele detalii, de multe ori nereusind sa cuprinda intregul in complexitatea lui, in timp ce ochiul care coboara in interior, vede o lume incredibil de colorata, unde nu exista siluete frânte sau incomplete.

Inchis in costumul de scafandrul, isi "rosteste" cuvintele cu ajutorul singurului ochi neafectat de paralizie, dar simte si traieste cu adevarat intre acele batai de pleoapa cu care construieste cuvinte si fraze. In lumea lui imaginara calatoreste inapoi in trecut, sau zboara pe aripi de fluture intr-un viitor pe care stie ca nu-l va mai putea trai.

Ce e fericirea? Cand devii constient de faptul ca esti fericit? Cum e sa-ti privesti copiii jucandu-se fara sa poti lua si tu parte la joaca lor, sau strange in brate. Cum e sa tanjesti dupa fiecare gest marunt efectuat mecanic, zi de zi, dar pe care te sufoca acum dorinta de-a putea sa-l faci din nou. Imaginati-va ca sunteti inchisi in costumul de scafandru al lui Jean Dominique Bauby si veti intelege cat de important e sa stii sa fi fluture. "Auzul nu mi-e grozav, si cateodata cred ca-mi aud bataile inimii. Dar imi zic ca e sunetul batailor de aripi ale fluturilor. Da, fac progrese remarcabile si pot auzi chiar si fluturii. Pot privi inspre viitor."

Film: Amadeus de Milos Forman (1984)

2011-02-06T12:34:00.000+01:00

Am revazut Amadeus dupa 20 de ani. Acelasi film stralucitor, cu personaje de neuitat, muzica generoasa.

Film cu o poveste puternica dar care nu se opreste la fresca narativa. Ne propune sa reflectam despre condiţia geniului în societate.

Mozart (Tom Hulce)

Drama este construita în jurul ideii lui Alexander Puskin, care a imaginat confruntarea dintre doi maestri: Antonio Salieri - compozitorul curţii vieneze, si Wolfgang Amadeus Mozart - genial, bufon, simpatic, tragic. Doi mari actori i-au întruchipat: F. Murray Abraham si Tom Hulce. Din pacate doar primul a primit Oscar pentru interpretare.

Salieri (F. Murray Abraham)

Intre geniu si mediocritate. Mediocritatea lui Salieri (compozitor repus mai bine în valoare în secolul XX, ca urmare chiar a filmului de faţa), geniul lui Mozart. Salieri este fascinat pe de o parte de muzica lui Wolfgang. Pe de alta parte îsi duce lupta lui cu Dumnezeu, caruia i-a închinat toata viaţa (face juramânt de castitate), cerând doar putere creativa si faima, recunoastere. Si va cauta sa se razbune permanent, desi admiraţia îi va ramâne nealterata.

Geniul mozartian arde ca o flacara, se auto-consuma. Genial în muzica. Cazator în viaţa.
Salieri este bine situat la curtea împarateasca. Resimte propria mediocritate în muzica. Peste ani, la azil, înca resimte durerea caderii în uitare. Sfidându-l pe Dumnezeu, închinându-se înca o data lui ... Mozart.

Milos Forman ne ofera o simfonie cinematografica care ramâne nealterata peste timp.

Si-au trait fericiti, pana la adanci batraneti..

2011-01-31T22:01:00.001+01:00

De cateva zile pleaca si revine cu insistenta aceeasi senzatie pe care o aveam in copilarie cand povestea citita de bunicul se apropia de final. Stiam ca va inchide copertile cartii, vedeam deja si gestul cu care isi cobora surazand ochelarii de pe nas, imi amintesc si incercarea mea de a prelungi finalul cate unei povesti punand intrebari la care le stiam raspunsul, doar sa nu aud cuvintele cu care in general, se terminau povestile: "si-au trait fericiti, pana la adanci batraneti".

Ramaneam mereu dezamagita in urma acestor cuvinte, pentru ca eu vroiam sa inteleg cum au trait ei fericiti. Stiam eu ca povestea putea continua, asa ca o continuam in imaginatie. In spatele pleoapelor inchise, imi imaginam detaliile vietii perfecte pe care Alba ca Zapada o traia cu printul. Sau Cenusareasa. N-am stiut insa niciodata sa-mi imaginez viata mea perfecta. Poate pentru ca in copilarie, traiam deja viata perfecta. Nimic nu as fi schimbat, nici o zi, nici un anotimp. Mai tarziu, de cate ori ma surprindeam visand cu ochii deschisi la o altfel de viata, ma inghionteau remuscarile si gandul ca altii si-ar dori oricand o viata ca a mea. Ca fac parte dintre cei fericiti, chiar daca..

E mult mai bine sa trag aer in piept, sa-mi ingadui sa fiu. Sa exist, pur si simplu. Chiar si cand o gramada de sentimente si senzatii se joaca cu sufletul meu si-mi vine sa plang, sa nu mai fiu, apoi sa rad cand un gand caraghios imi trece prin cap amintindu-mi cum ma intreba puiul meu cand ma lasam prada cate unei suparari: "esti nervioasa?"

Mi-am promis sa ma las purtata de valuri chiar daca sunt mai mari decat mine. Sa merg inainte desi mi-e frica de necunoscut, sau de lipsa luminii, intr-atat incat noaptea nu inchid niciodata obloanele. Sclipirea stinsa a stelelor imi da senzatia de siguranta, faptul ca disting in penumbra contururi familiare, ma ajuta sa adorm linistita. Vreau sa vad, sa simt, vreau sa traiesc, si asta nu o pot face in intuneric. Asadar feliile de viata pe care nu le lumineaza nici o geana de lumina, le strabat cu pas grabit, cu gatul intins inainte, cautand dupa fiecare colt, o raza de soare.

Deocamdata invat sa-mi domolesc nevoia de-a avea ordine in jurul meu si-n mine. Ma transformasem intr-un mic tiran care bombanea si arata cu degetul catre lucrurile care nu erau la locul lor. Incercam sa ma pun mereu in "pielea celuilalt" ca sa inteleg de ce-ul cate unui gest care ma ranea sau pur si simplu rezonam cu starea celorlalti intr-atat incat ziua mi-era conditionata pe deplin de starea altora. Colega mea avea o zi gri? Ma grabeam sa pun putin gri si-n ziua mea, sa inteleg ce simte, sa-i pot fi astfel, mai aproape. De ceva vreme am ascunsa in buzunar o pereche de ochelari cu lentile roz, o conving ca-i vin bestial si i le dau sa le poarte. In clipa in care imi zambeste, dispare si griul din jurul nostru. Imi fuge bezmetica iubirea catre cei care poate nu stiu ce sa faca cu ea? Adaug iubirii, ganduri bune si multe zambete, si o cresc de trei ori mai inalta. Din toate astea, cu siguranta ceva le va atinge sufletul. Si nu-mi mai e frica sa-mi arunc inima departe, stiu ca ei, cei ce-mi sunt dragi, vor avea grija de ea.

"Si-au trait fericiti, pana la adanci batraneti.." Exista viata perfecta, ca o poveste? Nu stiu. Ma concentrez asupra partii cu "au trait fericiti".

Viaţa de canar

2011-01-24T21:45:00.002+01:00

Se numesc Margareta si Rudy. Nu se cunosc de prea mult timp, dar e cert ca exista afinitate între ei.

Iata si dovada. Au aparut dupa o perioada intensa de curtare, în care Rudy a ţopait si a cântat hotarât sa-si impresioneze partenera.

Tinerilor însuraţei le-am asigurat materia prima necesara cuibului, meniu variat si apa calduţa pentru baia de dimineaţa. V-o prezint pe Margareta, ciufulita si frumusica, proaspat îmbaiata.

Pentru ca acum, ea îsi petrece majoritatea timpului pe oua, Rudy îi mai aduce micul dejun la pat, îi mai face si declaraţii înfocate de dragoste, cam pe la 5.30-6 dimineaţa, spre fericirea celor care înca dorm :D In scurta perioada în care ea coboara din cuib, el ramâne în apropierea oualor, de paza.

Peste aproximativ 14 zile, sper sa avem imagini si cu juniorii :) Asadar, to be continued.

Film - Gadjo Dilo (Tony Gatlif)

2011-01-19T21:45:00.000+01:00

Gadjo Dilo (Strainul nebun). Un film plin de culoare, real. Jocul de exceptie al protagonistilor, muzica tiganeasca, entuziasmul pe care il degaja, pana si limbajul brut si expresiile folosite, pentru mine au fost ca o plimbare in mijlocul unei comunitati cu obiceiuri si cu un stil de viata aparte. Filmul este povestea unui tanar francez, Stephane, pornit sa infrunte zapada si gerul iernii in cautarea unei cantarete, Nora Luca, cantareata pe care tatal sau o asculta deseori. In timpul peregrinarii sale, intra in contact cu Izidor, un tigan alaturi de care va ajunge sa cunoasca si sa ia parte la viata comunitatii de rromi din care acesta face parte.

"Gagiul diliu" cum este numit Stephane, va cunoaste libertatea, va invata sa iubeasca cu pasiune alaturi de Sabina (Rona Hartner) , va trai dupa legile nescrise ale unui popor care pare sa nu se fi schimbat de-a lungul secolelor, atins doar in treacat de tot ceea ce inseamna civilizatie, fara insa a deveni dependent de confortul ei.

Spirite libere, pentru acesti tigani nimic nu pare imposibil, privirile lor sunt obisnuite cu nesfarsitul orizontului, sufletul lor se pierde intre tonurile puternice si aspre ale cantecelor tiganesti, al durerii cutremuratoare strigate catre cer la pierderea unui fiu, al unui prieten, topite si domolite in cantecul si dansul de pe marginea mormantului. Cand isi ingroapa mortii, isi ingroapa si durerea in acelasi pamant din care par ca-si trag puterea si pofta de viata.

O poveste despre prejudecati, viata traita la maxim, prietenie, pasiune, intoleranta care duce in final la moarte. Stephane, un "gadjo dilo" traieste alaturi de tigani si bucuriile, imparte si durerea lor. In final isi "ingroapa" trecutul si vechea identitate, alegand sa ramana unul de-al lor.

Globurile de aur - ediţia 68. "The social network" ?. Alegere proasta.

2011-01-18T00:27:00.000+01:00

S-au decernat cu pompa stiuta si premiile Golden Globe.

Cel mai premiat: "The social network". Un film absolut banal, care istoriseste o poveste de succes. A "faimosului" baiat care a pus pe roţi înca un sistem de tocat timpul (dar si pc-urile, date fiind aplicaţiile killer pline de malware pe care novicii le înghit pe nemestecate), facebook. Au luat un regizor bine cotat, David Fincher, un scenariu ca alte mii americane, si gata.

Nici "Inception" nu ar fi meritat mai mult. Alt film pompat la refuz. Bun pentru semidocţii planetei.

Nu l-am vazut, dar ma inspira mult mai mult "Black Swan", nominalizat la aceeasi categorie cu facebook's film.

Sper sa îl vad în curând. Va voi povesti impresiile.

Film: All that jazz (1979) - Bob Fosse

2011-01-17T23:15:00.001+01:00

Film revazut dupa 20 de ani. Spectacol asezat pe coordonatele fascinantului, al vieţii traite la maximum, dedicata artei. Senzaţia - dupa 20 de ani - a ramas intacta.

Este de fapt chiar viaţa regizorului (disparut 8 ani dupa film) Bob Fosse, care în film intra în pielea unui dansator de geniu, care arde ca o flacara între creativitate, droguri si ale sale iubiri.

Nu exista imposibil. Ultimul spectacol împinge mereu stacheta undeva si mai sus. Geniul sau îsi extrage seva din libertatea sa. Care, fatal, îl apropie de propriul sfârsit.

Femeile din viaţa sa sunt tot atâtea prilejuri de a-si depasi limitele. Egoist în fond, singura eliberare este arta sa careia i se daruieste total.

Bye bye life
Bye bye happiness
Hello loneliness
I think I'm gonna die
I think I'm gonna die
Bye bye love
bye bye sweet caress
Hello emptiness
I feel like I could die
Bye bye your life goodbye
Bye bye my life goodbye
There goes my baby with someone new
She sure looks happy
I sure am blue
He sure is blue

Geometria iernii

2011-01-16T22:28:00.002+01:00

Paianjenii stiu sa croiasca cele mai frumoase rochii pentru frunzele zgribulite.

Lumina din miez de roua, simte tremurul iernii.

"Pe plaja vânata a cerului, fuga luminii scaldata spre apus" (I. Teodoreanu)

Parintele Sava - Americanul din varful muntelui

2011-01-10T16:11:00.003+01:00

Fragmente dintr-un amplu articol al ziaristei Dia Radu, publicat in revista Formula As.Intregul articol se poate citi aici

De dupa ferestrele abia pudrate cu zapada palpaiau seminee. Orasul intreg pulsa, mirosind a budinca si-a crengi de merisor. Numai Stephen, un baietel inaltut, de 15 ani, ramasese surd si orb la toate ispitele. In biblioteca tatalui sau il gasise pe Dostoievski. In iarna aceea, eroii lui l-au tinut zile si nopti inchis in camera, cu sufletul la gura.

Era acolo totul: si dragostea, si suferinta, si orgoliul, si revolta. Dar peste toate astea, era infinit de multa credinta in Dumnezeu. Cateodata umila, smerita, alteori revoltata. Oameni chinuiti, gata sa renasca in spirit prin suferinta. Si mai era o intrebare ce micului Stephen, crescut riguros in sfanta traditie catolica, nu-i dadea pace.

Era, cu adevarat, ortodoxia, o credinta mai presus decat toate? Era ea, asa cum spunea rusul acela contorsionat, inaintea tuturor celorlalte credinte, singura care a pastrat fara sa spurce adevarul istoriei, singura care a tinut, de-a lungul secolelor, calea cea dreapta?

Nu-i usor sa fii singur impotriva tuturor, sa vrei sa marturisesti toate gandurile incrancenate care nu-ti dau pace. Sa le rostesti, chiar, dar sa vezi apoi ca ceilalti nu inteleg nimic, ba chiar te intreaba ce ti-a venit asa, deodata, cu ortodoxia, nu cumva te-ai ticnit? O singura data a incercat sa spuna ceva serios despre asta.

Avea o viata buna, castiga bine. Seara iesea uneori cu colegii. Isi facuse o prietena. S-au iubit. Apoi s-au despartit. S-a indragostit din nou. Era cat pe ce sa se casatoreasca. Ceva l-a tras mereu inapoi. Niciodata nu le-a marturisit nimic iubitelor lui. Nimic din dorul de altadata, nimic din framantarile lui interioare, din nevoia aproape dureroasa de adevar, de a sti ca viata lui are un sens.

Intr-o zi, in biblioteca manastirii din Ohio, fratele Stephen a gasit, printre cotoarele mai noi si mai roase de timp ale volumelor, o carte despre Romania. O carte a lui Serafim Joanta (episcop acum la Berlin), o istorie duhovniceasca a Romaniei, de la crestinare si pana in prezent, despre o lume pe care nu si-o putuse imagina. O tara din est, un loc magic, cu oameni care framanta painea rugandu-se la Dumnezeu si taie deasupra semnul crucii. Care nu se culca seara pana nu spun Tatal nostru, care de Sfintele Pasti coboara din cele mai ascunse catune, kilometri intregi, pentru a ajunge la prima biserica. Oameni care cred ca pana si bobul de grau poarta pe el chipul lui Hristos.

De cand a calcat prima oara in curtea manastirii au trecut zece ani. Nu-si aminteste mare lucru. Doar racoarea padurii si curtea cam austera. Daca a ramas, e pentru ca a vazut cum obstea a devenit tot mai puternica si mai inteleapta cu fiecare an. Si e convins ca are drumul ei, harazit de Dumnezeu, un drum care nu e la fel cu al altor manastiri. Nicaieri n-a mai intalnit atata iubire, atata intelegere, atata sprijin.

De-ale sufletului

2011-01-09T18:48:00.000+01:00

Sfarsit de vacanta, de zile in care am zabovit in asternuturi calde in fiecare dimineata, am mers la prieteni fara sa trebuiasca sa arunc ochii la ceas, am stat cu nasul lipit de geam, aburindu-l si imaginandu-mi un an in care orice dorinta cat de mica, s-ar realiza. Am purtat discutii lungi cu sufletul meu care se incapatana sa aiba propria lui ratiune. Ancorat prea puternic in trecut, agatat ca un glob stralucitor de prezentul pe care nu-l mai intelege insa, sperand la un viitor in care...

Sa existe mereu pe orice drumuri m-ar purta viata, cate o fantana cu apa vie a povestilor.

Sa nu-mi uit niciodata zambetul acasa

Sa ne mai placa si peste 10 ani, la fel de mult ca acum, fiului meu si mie, puzzle-ul de cer cu care deseori ne jucam impreuna.

Si cum sufletul asta se lacomeste cateodata, ar mai vrea si un catel pe care sa-l rasfete atunci cand puiul nu se lasa gadilat, sau sarutat in zilele acelea de "sunt baiat mare!"

Sa am in jurul meu oameni frumosi cu suflet mare si tapetat in culori vesele, incat niciun gri de tristete sa nu-mi mai intunece zilele.

Nu suflete, desi ne certam des noi doi, nu te-as schimba vreodata. Ai avut rabdare sa ma inveti sa nu uit niciodata binele care mi s-a facut, sa alung tristetile cu bucuria clipelor de fericire, multiplicate la infinit in fiecare amintire.

La Multi Ani !

2010-12-31T17:49:00.000+01:00

Ma gandesc cu nostalgie la anul care uite, maine va fi trecut, la toate clipele care m-au inaltat, la toti oamenii dragi care mi-au inseninat zilele, la toate umbrele pe care le luminam cu cate un zambet si la toate nelinistile pe care le adormeam cu cate o amintire, cu cate o speranta.

In amestec de lumini si umbre au trecut zilele acestui an. Urmeaza noaptea vrajita, cand bunicii spuneau ca cerul se deschide. Noaptea cu vise frumoase care sa ne indulceasca clipele, cu ganduri bune trimise tuturor celor dragi.

Sa aveti un An Nou cu bucurii, cu sanatate si liniste in suflete. La Multi Ani!

Herta Muller - "Inca de pe atunci vulpea era vânator"

2010-12-28T22:43:00.000+01:00

Am purces curios la lecturarea primei carţi a Hertei Muller. M-am gândit ca ar putea fi ceva de genul Vasile Andru cu al sau text concis, nelipsit de scurtcircuituri mentale, mici surprize textuale, dar cu o oarecare respiraţie "carnala" care facea ca totul sa fie viu si de ce nu .. pasionant.

Dar Herta Muller este - deocamdata (dupa prima carte lecturata) - altceva.
"Inca de pe atunci vulpea era vânator" este proiectat în atmosfera încarcata pâna la explozie de dinainte de 1989. Textul este dens, aparent greoi, imaginile sunt plasate într-un dominant tern, cenusiu, apasator. Personajele sunt pretexte pentru penelul necruţator al artistei. Natura este moarta sau schiloada, viaţa se scurge invers, moartea pare mai colorata decât realul halucinant si mort. Fraza este grea, cratimele nu exista, cititorul este nevoit sa retraiasca neabreviat un parcurs sacadat, sa reînvie imagini prea-repede uitate. Netraiţii epocii vor ramâne cu o senzaţie de insuportabil, de îmbâcseala si de creier care moare sufocat de absurd.

"Cuţitele verzi ale plopilor" dau o nota de culoare într-un peisaj (natural si uman) devastat. Firul epic al romanului parca nici nu conteaza. E tot un pretext.

Incepusem deja lectura, când, întâmplator, am avut ocazia sa vad filmul "Vulpe vânator", scenariul având exact baza în romanul Hertei. Care a fost si coscenarista. Regizor Stere Gulea. Care a facut în cariera si lucruri bune. "Vulpe vânator" în schimb este o ratare absoluta. A reusit sa "demistifice" total atmosfera originala, ramânând doar acel fir epic de care vorbeam. Complet în afara reconstruirii atmosferei dominante în carte. Desi beneficia de actori de calibru: Oana Pellea si Dan Condurache. Pacat.

Pete de culoare

2010-12-28T22:11:00.000+01:00

Craciun fericit !

2010-12-25T22:35:00.000+01:00

In ziua sfanta, in aer miros de brad, de foc de lemne, de iubiri nesfarsite si tristeti uitate. E timpul in care e bine sa ne curatam de zapada regretelor cararile din suflet ca in anul care vine sa nu ne ramana sufletul flamand de nici o imbratisare, de nici un zambet. Ajunsi la rascruce de vise sa ne bucuram de toate clipele frumoase, dar mai ales, sa fim convinsi ca vor veni altele, si altele la fel sau mai frumoase ca cele de acum.

Sa va fie luminate sarbatorile si viata. Craciun Fericit, tuturor!

Vremea miracolelor pentru Medeea Marinescu

2010-12-24T17:54:00.000+01:00

Petrecandu-si copilaria pe platourile de la Buftea, Medeea Marinescu a debutat in film, de la varsta de trei ani. A devenit unul dintre copiii minune ai filmului romanesc. Talentul, rolurile interpretate cu naturalete, au asezat-o la loc de cinste in inimile iubitorilor de teatru si film.

In ultimii ani, o gasim in distributia unor filme frantuzesti ca "Une mère comme on n'en fait plus", "Une femme piégée"," Je vous trouve très beau" sau "Donnant Donnant" alaturi de Daniel Auteuil.

Redau un fragment din interviul acordat de actrita pentru revista "Felicia": „O vorbă din bătrâni spune că Dumnezeu le aranjează pe toate. Aşa este, dacă mă gândesc la parcursul meu în ultimii doi ani”, îşi începe confesiunea Medeea Marinescu.

Continuarea interviului, aici.

Gânduri calde, pentru zile reci

2010-12-17T22:45:00.003+01:00

zapada pe o pânza de paianjen

Ma uit la lista pentru Mos Craciun a fiului meu, se lungeste pe zi ce trece. Pentru unele va trebui sa explic ca Mos Craciun nu mai are loc in sac. Lista mea e scurta. Unele dorinte (foarte putine) sunt materiale, altele nu. Cele materiale pot parea bizare. Vreau cesti. Nici prea mari, nici prea mici, nici prea pantecoase, dar nici cat un degetar. Avea bunica cesti de genul acesta, din pacate s-au pierdut cine stie pe unde. Doar in ele imi placea ceaiul de menta, nu erau asa de mari incat sa trebuiasca sa le apuc doar de coada, nici prea mici incat sa mi se piarda in palma.

In rest imi doresc ca lucrurile sa fie mai simple. Sa nu mai simt ca oameni si timp se invart haotic in jurul meu, facandu-ma sa fiu intr-un contratimp frustrant cu toti si toate. Si nu vreau sa-mi alung cuvintele de drag, de dor, oricat de banale ar parea. Oricat mi-ar certa mintea lucida, inima care nu vrea si nu stie sa se indoiasca de existenta marilor iubiri, a iubirilor linistite care nu se tem de frumusetea unor alte femei, care nu-si invinetesc visele lovindu-le cu cate o palma de deznadejde de cate ori cate o tristete le viscoleste iubirea.

Ar trebui poate sa ma ingrijoreze faptul ca nu am ambitii marete, nu visez o cariera fulminanta nici munti de bani. Dar sunt gata sa ma dau de o suta de ori peste cap pentru cate o bucurie mica a celor dragi, care pentru mine devine o bucurie mare. Ei da, poate au dreptate cei care spun ca sunt naiva, ca nu m-am maturizat inca. Eu insa asa stiu sa fiu fericita.

Film: Les Amours Imaginaires (Xavier Dolan) - 2010

2010-12-11T22:13:00.005+01:00

Un film seducator. Un regizor canadian de 21 de ani, care este si actor. Filmul ca arta distincta. Nu filmul-poveste, nu filmul-epic-carte. Filmul-film, dialog abrupt între cinic, naiv si frust, imagine pura, sound clar.

Iubirile filmului, mai reale decât realul. Un trio în nelamuririle cautarilor. Cautari, nesigurante, prietenia-iubire, câteodata unilaterala, îmbraţisari neterminate.

Cuţitul monoloagelor împlântat adânc în carnea filmului si totusi în iubire cu restul. Flashuri psihanalitice, erotismul inunda fara a brusca retina, imagini indecent de frumoase, muzica încoroneaza totul. Figuri sculptate într-un ralanti care dizolva clipele, tentaţia experimentalului îsi regaseste firescul înainte de a scoate spectatorul din regalul viziv.

"Ştiu că el a fost.
Nu voi mai iubi pe cineva atât de mult.
Dar pot să fac faţă.

Ştiu că de obicei mai târziu în viaţă
îţi întâlneşti sufletul pereche.

Nu pentru mine. S-a întâmplat acum,
când am 25 de ani.

Nu îmi pasă de sex.
Nu este lucrul esenţial.

Este important să te trezeşti
alături de cineva.
Să dormi în braţe cu cineva.

Asta este important,
îmbrăţişarea.

Să ştii că dacă vine un tâlhar,
cineva este lângă tine.

Asta-i o metaforă.
Tâlharii nu vin niciodată.

Să te trezească vântul, să ai un abdomen
cald lângă tine, pe cel care te iubeşte,
respirând pe umărul tău.

Asta este...
Îmbrăţişarea."

Din muzica filmului: un pusti de 21 de ani o redescopera pe Dalida.

Dimineţi pentru vise

2010-12-08T22:09:00.001+01:00

   Zi libera azi, cu dimineaţa lenevita în pat, cu ochii la dansul flacarilor. Mic dejun cu farfuria "colorata" cu de toate, din care apoi, cu puiul meu, ne distram sa pescuim la întâmplare. Peste toate, zâmbetul fericit al puiului care trage cu ochiul catre cutia de "Piticot" asa ca stiu deja ce mi se pregateste in caz ca nu vin rapid cu vreo idee mai buna.

   Si ideea vine... Unele dintre desenele animate preferate ale fiului meu, este "Cars". Din dulapiorul lui cu comori nu lipseste puzzle-ul si cateva carti de colorat cu aceleasi "Cars". Asa ca m-am gandit eu, ce-ar fi daca am desena direct pe perete masinuţa rosie, pe care el sa o coloreze apoi. Bineînţeles ca ideea mi-a fost întâmpinata cu "uoau", aplauze la scena deschisa si vreo doua cutii de carioci si creioane colorate aduse in graba.

   Peste vreo ora, cam asa arata o bucata din perete.

Si pentru ca de acum incepea sa-mi (prea) placa sa desenez peretii, era pacat sa las jumatatea cealalta de perete asa golut. Mi-am intrebat puiul cam ce ar vrea sa vada acolo, el a zis "o padure si fluturasi si arici si iepurasi si pe Bambi, si.. si."

Inca nu am reusit sa-i coloram, dar voi reveni cu alte poze cand vom finaliza.

La un moment dat, cu coada ochiului, am suprins fâlfâit de aripioare. Nu stiu de unde venit, un fluture cu aripioarele colorate in culorile primaverii inspecta tacticos fiecare colt al camerei. "Mami, ai facut magie" exclama bucuros puiul, "Acum parca e primavara". Daca faceam abstractie de privelistea alba de dincolo de geam, fluturasul acela, canarii care ciripeau care mai de care, mai ca-mi venea si mie sa cred ca venise primavara. Si-mi înverzeau în suflet toate visele si toate bucuriile pe care le presimteam ascunse în sacul lui Mos Craciun.

Film - Hiroshima, mon amour (Alain Resnais)

2010-12-01T16:37:00.004+01:00

   Hiroshima mon amour, in regia lui Alain Resnais realizat dupa scenariul scriitoarei franceze Marguerite Duras este un film despre amintiri, despre regrete, despre nevoia de a supravietui ca individ si ca natiune. Secventele din deschidere combina sunetul cu imagini cutremuratoare ale Hiroshimei dupa bombardament, imagini neclare, fragmente de corpuri, bucati de pietre, de metal contorsionat. In contrast cu imaginile cetoase asociate cu oroarea bombardamentului, sunt imaginile clare ale unui oras renascut din cenusa, viu. Prezentul in care trebuie sa invete sa traiasca cei doi protagonisti. Un prezent in care amintirile devin, cu timpul, sterse, la fel ca imaginile unui oras lipsit de suflarea vietii.

   Nevoia de a-si exorciza trecutul de toti demonii care au facut-o sa-si nege existenta, o determina sa vorbeasca despre povestea ei de dragoste din timpului razboiului, despre mintea si sufletul ei care oscilau in permanenta intre trecutul care insemna o mare iubire si moartea si un prezent al uitarii si al unei noi iubiri. In mod paradoxal, o data cu moartea celui iubit devine mai clara unitatea celor doi indragostiti, asa cum povesteste "Momentul mortii lui mi-a scapat pt ca in momentul acela si chiar si dupa aceea... da, chiar si dupa aceea... nu vedeam nicio diferenta intre trupul lui mort si al meu. Trupul lui si al meu mi se pareau a fi unul si acelasi..." Impresionant pentru mine e felul cum isi povesteste trecutul. Nu inteleg multe cuvinte in franceza, insa m-am surprins de cateva ori uitand sa citesc subtitrarea, captivata de vocea, de tonul, de fata expresiva a Emmanuellei Riva, toate astea fiind suficiente pentru a intelege. Cutremuratoare secventele in care este inchisa in camera de la subsol, rece, intunecoasa, unde ii e frica mereu, privind succesiunea orelor, a anotimpurilor prin fereastra de deasupra capului. Amintindu-si inca numele, uneori doar numele celui iubit, ingrozita insa mereu de teama ca ar putea uita o iubire asa de mare... "Incep sa te uit. Tremur la gandul ca voi uita asa o iubire."

   Imagini despre Hiroshima, oroarea fotografiilor purtate de cei care apar la un moment dat intr-o procesiune, contrasteaza cu frumusetea dialogurilor dintre cei doi protagonisti. In el, sunt inca puternice sentimentele de vinovatie fiind singurul care a supravietuit in timp ce intreaga familie si-a gasit sfarsitul in Hiroshima. "N-ai vazut nimic la Hiroshima. Nimic..." este raspunsul pe care i-l da de cateva ori ei, atunci cand sustine ca a vazut, ca stie, pentru ca nimeni si nimic nu poate descrie cele intamplate atunci.

Cei doi indragostiti, constienti de absenta unui viitor impreuna, au construit un trecut al lor. El considerand ca dintre toate amintirile ei, Nevers, este amintirea care o defineste cel mai bine, acela este punctul in care ea a devenit cea de acum. Stiu amandoi ca timpul va sterge din memorie multe din clipe petrecute impreuna, va ramane insa amintirea unui nume. Al ei e Nevers, iar al lui, Hiroshima.

"La fel cum a fost cu el, voi incepe sa-ti uit ochii. Apoi, vocea ta se va risipi, la fel ca si a lui. Apoi, te va consuma incetul cu incetul, ca si pe el, uitarea. Vei deveni un cantec." "- Hi-ro-shi-ma... este numele tau. Da, este numele meu. Al tau este Nevers. Ne-vers in Franta..."

Presimtind iarna

2010-11-25T19:53:00.000+01:00

   In fiecare suflet exista cate o parte care nu se poate rosti. Acolo nu exista soapte blande, nu exista zambete care sa treaca prin piele pana in adancul inimii, pasii nimanui nu lasa urme. Deschid cateodata usa catre partea aceea de suflet, doar cat sa las cate un inger sa paseasca inauntru.

   Inchid ochii si vad camasa alba, apretata, a bunicului meu, sprijinita pe spatarul scaunului. Imi amintesc si dansul fulgilor de nea si vantul care parca alt miros avea. Si mi-e dor de asprimea obrazului mirosind a sapun si mi-e dor de sarutul de pe frunte cu aroma de tuica fiarta. Adulmec ca un lup flamand iarna ce se apropie si visez sarbatorile copilariei aburind a cozonac si scortisoara, cu foc de vreascuri trosnind in sobe.

   Tu iti potrivesti ceasul dupa ultima geana de lumina. Pe pervaz, am asezat sufletul tau, ca o gutuie. Sa-mi luminezi a fericire, inserarea.

Conştiinţe vii: Monica Lovinescu - "La apa Vavilonului"

2010-11-21T20:44:00.000+01:00

Monica Lovinescu. Ar fi suficient sa îi scrii numele si sa pastrezi câteva minute de reculegere. Totuşi, într-o epoca marcata masiv de resurecţia inculturii, manelismului agresiv si imposturii politice, este necesar a se insista asupra unui adevarat simbol al rezistenţei.

Masivul op "La apa Vavilonului" aduna la un loc amintiri, fragmente de jurnal, speranţe, dureri. Clipele unei existenţe bogate, plasate între anii interbelici si pâna în anii noului secol. Monica Lovinescu, alaturi de alta mare conştiinţa, Virgil Ierunca, si alaturi de alţi câţiva rari intelectuali, a stat de veghe culturii româneşti. A scris, a înregistrat, a vorbit pe unde scurte catre prizonierii lagarului comunist, a încurajat pe cei care aveau verticalitatea rezistenţei prin cultura.

Monica Lovinescu ne ajuta sa cunoastem în detaliu viaţa deloc simpla a exilului. La Paris, acolo unde intelectualii francezi cochetau masiv cu tezele comunismului si refuzau sa ia cunostinta de infernul traversat de ţarile captive. Activitatea culturala româneasca din exil între cei ce reusisera afirmarea (Eliade, Cioran, Ionescu) si ceilalţi care îsi cautau un loc si un sens. Prietenii adevarate si relaţii de conjunctura. Bucurii si tradari.

Monica Lovinescu - voce inconfundabila a culturii româneşti - dar si voce reala, care ne patrundea în case seara târziu odata cu "Teze si Antiteze la Paris". Si ne ajuta sa descoperim ca înca exista bun simţ, discernamânt, cultura, totul într-o limba româneasca nemânjita de propaganda, de incultura, de rigiditatea totalitarismului.

Zilele astea am vizionat si documentarul dedicat postului de radio "Europa Libera" (Cold waves - razboi pe unde scurte - Alexandru Solomon). Monica apare în câteva scurte secvenţe, deja bolnava, la pat, dar lucida si clara. Dupa 1989, "Europa libera" este uitata. Pe nedrept. Dispare oficial în 1995. Incepuse deja alta faza a istoriei românesti: asa-zisa democraţie. Sub supravegherea aceloraşi calai, mascaţi abil în democraţi.

Am vazut si tigani fericiti: Damian Draghici

2010-11-16T23:17:00.000+01:00

   Pentru locuri binecuvantate, sunt daruiti oameni deosebiti, talentati, oameni care prin ceea ce fac sunt adevarate izvoare de incantare si bucurie pentru ceilalti. Un asemenea om este Damian Draghici. Duce in lume si catre lume, sunetul naiului, temperamentul si pofta de viata molipsitoare care-l ajuta sa ridice in picioare zeci de mii de persoane care-l asculta. Un talent, altoit pe ambitie, cum declara de cate ori are ocazia. Imensa ambitie care l-a dus acolo unde a visat.

   Pentru cei care nu stiu sau stiu prea putine despre acest fenomen numit Damian Draghici, aici, veti gasi mai multe detalii.

   Redau un fragment din interviul acordat de catre artist, revistei 22:

"Traiam intr-o alta lume. Terminam de cantat in club la 6 dimineata, ma duceam acasa si pana la ora 14 stateam si ascultam Bartók, Stravinski, Histoire du soldat. Stateam ore intregi, ascultam si plangeam, pentru ca voiam sa inteleg ce se intampla acolo si nu puteam, eram ca un om care vede si eram intr-o camera intunecata. Asta era focul meu cel mare: sa invat cum sa compun asa sau cum sa orchestrez asa, cum foloseste Stravinski sunetele, de ce are toba acolo si de ce intra vioara acolo etc. De-aia m-am dus la Conservator, in Grecia. Tin minte ca am avut o intalnire cu Kostas Baltazanis, directorul Conservatorului, care m-a intrebat: "De ce vrei sa vii la noi?". Am scos din geanta o partitura de orchestra pentru dirijor a lui Stravinski, de la Pasarea de foc, am pus-o pe masa si am zis: "Eu vreau sa fiu ca asta". S-a uitat lung la mine: "Tu vii la noi sa-ti aratam asta?". "Da."

Interviul integral, il gasiti aici.

Remember la moartea Poetului: Dorin Tudoran despre Adrian Paunescu

2010-11-08T15:16:00.000+01:00

Adrian Paunescu, ramane si dupa moarte un personaj controversat. Adulat de unii, hulit de altii, a fost fara indoiala un om care a cunoscut realitatea sociala a comunismului. Cei ce si-l amintesc doar ca pe un privilegiat al regimului sunt cei care incearca sa desfiinteze, cu o cruzime (spun ei, realista) si poetul si omul care a fost. Din fericire, ramane marturia celor care l-au iubit si admirat, a celor care privesc peste umar cu un zambet, catre amintirea lui Adrian Paunescu. Unul dintre acestia este Dorin Tudoran. Redau cateva fragmente - articolul integral poate fi citit aici

"…prefer să-mi amintesc cum jucam ”Vaporașe” (A3, C7, H10) în timpul orelor de folclor din amfiteatrul Odobescu și cum ne-a invitat profesorul Mihai Pop la Catedră spre a ne dojeni că nu suntem atenți nici o clipă, să ne explice că autorul anonim este cel mai important dintre toți creatorii de cultură, pentru ca în final să ne întrebe surâzător ”Pot să sper că mai e vreo speranță cu dumneavoastră doi?”

"…prefer să mi-l amintesc agitând pe toată lumea că trebuie apărată Reconstituirea lui Lucian Pintilie fiindcă e o capodoperă şi dacă i se face lui Pintilie nedreptatea asta, suntem cu toţi nişte nenorociţi."

"…prefer să recitesc dedicația pe care mi-a dat-o pe Ulrasentimente, prima lui carte cu o prefață de Matei Călinescu și cum mi-a spus ”Până nu-mi dai și tu o dedicație pe prima ta carte, nu mă las. Dacă mă enervezi, ţi-o scriu eu…” Am scris-o eu, până la urmă, dar a trebuit să aştepte vreo zece ani, el, care era tot timpul grăbit în legătură cu ceva."

"…prefer să îmi amintesc cum m-a luat pe sus, a năvălit cu mine în biroul lui Marin Preda la Cartea Românescă și i-a spus că sunt un mare poet, în plus un om de caracter, și că e o porcărie că nu mi se publică volumul."

"…prefer să-mi amintesc de prima seară a cenaclului, pe strada Slătineanu, și de primele luni ale acelui vârtej miraculos, de marii poeți sărbătoriți acolo, de marii artiști plastici invitați să expună de cei care aveau să devină apoi idolii unei generații – Mircea Florian şi Mircea Vintilă, Doru Stănculescu și Sorin Minghiat, Vali Sterian şi Dan Chebac, Erica Ioja şi Marcela Safciuc, de toți ceilalți, de noaptea când într-un motel din Alexandria, el, Moțu, Cornel Ionescu, ”Catenele” Ancăi Vijan cu a lor senzațională Păunița Ionescu au tradus ”Blowin’ in the wind” şi peste câteva săptămâni, mai toată lumea fredona “Vânare de vânt”. Cam asta a şi fost, vânare de vânt.

Nu-mi fac nici o iluzie – posteritatea abia aşteaptă să bulucească şi ea prin garduri. A şi început.
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace!"

In memoriam Adrian Paunescu

2010-11-05T20:32:00.001+01:00

   O imensa forta creatoare, intr-o lume din ce in ce mai rece, marele poet, Adrian Paunescu s-a stins din viata. Nascut la 20 iulie 1943, in comuna Copaceni, judetul Balti, si-a petrecut copilaria la Barca, judetul Dolj. Poet, publicist si om politic, devine cunoscut ca fiind organizatorul Cenaclului Flacara si unul dintre cei mai prolifici poeti romani contemporani.

   Debuteaza in 1960 ca poet, iar din 1973 pana in 1985 conduce revista Flacara. In 1980, publica in revista Flacara, poemul "Analfabetii", un poem critic la adresa puterii. Este destituit in 1985 de la conducerea revistei, vreme la care Adrian Paunescu era deja o figura importanta in presa romaneasca.

   "Nu vreau să mor. Nu cred că e timpul să mor. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc la moarte. Mai ales că am impresia că şi ea se gândeşte la mine." marturisea poetul cu cateva luni inainte de a muri.

   Adolescenta mea inseamna si placerea cu care ascultam la radio emisiunile Cenaclului Flacara si vocea patrunzatoare a lui Adrian Paunescu recitandu-si propriile poezii. Ii citeam si ascultam versurile cu emotie, lasand fiecare cuvant sa curga pe suflet.

   "..el este un râu care a coborât în propriile izvoare înmiresmate. Ca să se schimbe acolo în coloană dorică alături de Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Gheorghe Tomozei, Mircea Micu şi alţii, spre a ne sprijini în eternitate acest pământ românesc.." acestea sunt cuvintele lui Fanus Neagu la aflarea trecerii in nefiinta a lui Adrian Paunescu. Va ramane in amintirea si-n sufletul unei generatii pentru care Cenaclul Flacara si Adrian Paunescu insemnau muzica buna, poezie de calitate.

Odihneasca-se in pace.

Octombrie

2010-10-28T18:32:00.002+02:00

   Mi-am domolit pasii admirand frumusetea culorilor in care s-au invesmantat copacii. Caramiziu misterios, portocaliu luminos, rosu aprins ca o rasuflare de vulcan. Si cerul. Albastru, senin, ca sufletul de copil binecuvantat. Si de undeva, acorduri nedeslusite la inceput, devenind tot mai puternice si mai clare. Led Zeppelin, "Stairway to heaven". Probabil melodia iesea din boxele unui televizor, sau cd playerul unei masini, eu insa mi-am amintit-o curgand de pe banda magnetofonului Majak, al tatalui meu, acolo unde am ascultat-o pentru prima oara.

   Imi amintesc o expresie care in copilarie m-a nedumerit: "a vedea cu alti ochi". Ma tot framantam eu si incercam sa-i deslusesc intelesul, ma intrebam de ce eu nu am ochi de rezerva, sa ii pot schimba dupa bunul plac. Am crescut si anii mi-au aratat ce multe perechi de ochi avem, de fapt. Cu alti ochi privim plecarea celor dragi, pana devin un punct de lumina. Cu alti ochi le privesti intoarcerea, cand impreuna cu zambetul, ne coboara toate culorile fericirii in priviri. Si iar, cu alti ochi am privit inapoi spre toamna cu strugurii si perele coapte din gradina bunicilor, cu melodia picurata direct pe suflet dintr-un magnetofon Majak.

   Si mai sper la o toamna pe care o visez asa cum o aveau bunicii. Cand singurele griji erau sanatatea nepoteilor, strugurii de cules sau fanul de urcat in pod inainte ca gerul iernii sa scuture si ultimele frunze din nucul din curte. Imi sprijin fruntea de frunze si le rog, de va mai fi sa uit, sa-mi aminteasca cat de frumoasa e viata privita cu ochii in care am agatat un zambet.

Leopoldina Balanuta, 12 ani de la trecerea in nefiinta

2010-10-15T16:14:00.001+02:00

   Astazi se implinesc 12 ani de la trecerea in nefiinta a actritei Leopoldina Balanuta. Rolurile memorabile interpretate pe scena Teatrului Mic sau in filme ca “Pisica de mare“, “Nunta de piatra”, “Dincolo de pod“, “Napasta” sau ”Chira Chiralina” au adus actritei o popularitate deosebita, facand din ea un monstru sacru al culturii romanesti.

   Fiecare rol a fost impregnat de personalitatea artistei, a deschis larg usile spre lumea emotiilor cu fiecare poezie recitata. Va marturisi, intr-un interviu publicat apoi in “Actorii noştri. Interviuri uitate“ (1995) de Eva Sarbu „Socotesc că ceea ce am făcut am făcut bine şi decât mult şi prost, mai bine puţin şi bun. Eu plec cu viata mea in teatru; teatrul vine cu viata lui in viata mea. Ma gandeam cata dreptate a avut sarmanul Tarkovski, care spunea, in ultimele zile ale existentei lui: ”Doamne, am obosit asteptandu-te!” …totdeauna arta mi-a aparut ca o stafeta a Dumnezeirii.” Crezul actriţei de-a lungul vietii a fost ca „Cel mai important lucru pe lume nu este să ai, ci să dai”, căci „cea mai grozavă formă de luptă nu este pentru a avea, ci pentru a da.”

   Cu un an inainte de a muri, Leopoldina Balanuta a castigat “Premiul de Excelenta“ desemnat de UNITER, pentru exceptionala interpretare din ultima sa aparitie pe scena Teatrului National din Bucuresti in spectacolul “O batista in Dunare“ de D.R.Popescu.

   Rolurile complexe, interpretarile de exceptie, ii vor aduce actritei Leopoldina Balanuta faima si respectul din partea publicului.

   Mai jos, o scena din “Gaitele“ alaturi de cel care timp de 25 de ani, ii va fi suflet pereche, Mitica Popescu.

Lumini si umbre (din ciclul "Despre vise soptite")

2010-10-08T21:06:00.002+02:00

Cand peste lume
ruginiu cade apusul
in mine inca
inverzeste gandul
din mana ta,
care ma-mparte-n sferturi,
din ochiul tau,
care ma rotunjeste-n sfera.
Spre tine-mi tremur
gandul si cuvantul
cand ingerii iti dorm
infasurati in praf de stele.
Si-i liniste in mine
si noaptea zi imi pare
cand umbra ta imi creste
peste-ale sufletului pleoape.

(simonique)

Arta si diversitate

2010-10-01T22:41:00.000+02:00

In ceea ce ma priveste, m-am nascut absolut paralel cu lumea picturii, graficii, desenului. Pot doar sa admir pe cei talentati, sa gust lucrarile expuse într-un muzeu. Pentru mine talentul artistic ce tine de lumea amintita înainte este conex spiritualitatii, unei dimensiuni la care am acces doar indirect.

O suta de ani de la nasterea Parintelui Arsenie Boca, "Sfântul Ardealului"

2010-09-30T20:31:00.002+02:00

      Zilele acestea s-au implinit 100 de ani de la nasterea celui care a fost "Sfantul Ardealului", parintele Arsenie Boca. Nascut la Vata de Sus, in apropiere de Tebea, va studia Teologia si Artele Frumoase. Arsenie Boca va deveni diacon in 1935, iar in 1939 va lua drumul Athos-ului unde va petrece 3 luni, pregatindu-se pentru calugarie. In 1940 la manastirea Sambata de Sus, va initia "Miscarea de reinviere duhovniceasca de la Sambata".

   In atmosfera de efervescenta spirituala care pusese stapanire pe o tara intreaga, cand sute de pelerini se luau la tranta cu nametii pentru a ajunge la manastirea de la Sambata de Sus, Arsenie Boca, cu ajutorul manuscriselor aduse de la Sfantul Munte Athos, va fi un adevarat ctitor al Filocaliei romanesti, careia ii va realiza si coperta. Aceea este perioada in care in va scrie unui fost coleg: "M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu şi frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieţi".

   Va ajuta luptatorii anticomunisti din Muntii Fagaras, intrand astfel in vizorul Securitatii si fiind arestat pentru prima oara in 1948. Va fi tinut in marginalitate, ca simplu pictor bisericesc. In ultima parte a vietii se va lega sufleteste de doua locuri: biserica din Draganescu, unde timp de 15 ani va si picta biserica, si Sinaia, loc unde si-a avut in ultimii ani ai vietii, chilia si atelierul de pictura. La Sinaia a si murit in iarna lui 1989, la varsta de 79 de ani.

   Parintele Pantelimon de la Manastirea Ghighiu (Prahova), ucenic al marelui Arsenie Boca, spunea despre acesta: "Parintele a vazut ca lumea il iubea si se temea ca unii pot cadea in idolatrie. Si le spunea tuturor: "Voi veniti dupa cuvant de folos si apoi asteptati sa va mantuiesc, dar eu nu pot asta. Eu pot doar sa va trezesc din pacatele in care traiti. Pentru ca viata asta e scurta, iar cealalta e vesnica si n-as vrea sa plangeti la ziua Judecatii". De aceea, Parintele nu prea primea sa i se sarute mana. Totusi, unora le permitea. Si l-am intrebat de ce pe unii din oamenii care vin la el ii lasa sa-i sarute mana. Mi-a zis: "Acestia ma vad pentru ultima oara". Erau din cei care se opuneau comunismului si care apoi au murit in munti si in inchisori."

   In invataturile sale, Arsenie Boca, arata importanta rugaciunii facuta din suflet, cea care ne ajuta sa-L aflam pe Dumnezeu "Voi stiti despre Iisus o multime de lucruri, dar nu-L stiti pe El. Si pâna nu-L gasesti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine, nu-ti gasesti nici sensul tau, nici sensul lumii." caci "Cea mai primejdioasa temnita e aceea in care te simti bine: nu vei iesi din ea niciodata!"

   Parintele Arsenia Boca a impletit realitatea cu miracolele. Toti cei care erau in nevoie primeau raspuns la problemele lor, minunile savarsite de acesta fiind asemenea celor atribuite lui Isus. Martorii sustin ca de multe ori, Parintele cerea un ragaz de timp, in singuratate. Se concentra si medita asupra rezolvarii problemei, recurgea la rugaciune ca un fel de dialog cu o putere superioara de unde primea informatiile de care avea nevoie. Spunea parintele: "Veniti la mine, va dau sfat, dar voi asteptati si minuni. Sa stiti ca mai mult o sa va ajut dupa ce voi pleca la Domnul, decat acum".

   Biserica Ortodoxa nu l-a canonizat pe cel care o viata intreaga a impartit printre credinciosi harul lui Dumnezeu, minunile savarsite de el, avand loc si dupa moartea sa. Crestinii veniti sa se inchine la mormantul lui l-au canonizat insa, pe Sfantul Ardealului, in sufletele lor.

Oameni sporiţi: Vasile Andru - extrase

2010-09-29T22:29:00.001+02:00

Scriitor si lucrator dibace în mestesugul linistirii minţii, Vasile Andru este autor al unor însemnate carţi.
Câteva extrase din "Terapia destinului":

Sa fii detasat de orice intenţie de a obţine iluminarea. Secretul obtinerii iluminarii este lipsa intenţiei de-a o obţine. Din ce pricina ? Pentru ca iluminarea vine prin câstigarea starii naturale a minţii. Constiinţa limpede ca ai în tine iluminarea este iluminarea însasi.

Prima iluminare este stabilitatea. Sa n-o astepţi ca pe o explozie de lumina, cum spun unele anecdote din viata contemplativilor. Sa n-o astepţi ca pe o transa. Hristos nu vorbeste niciodata despre transa, despre explozie luminoasa; El spune doar: Lumina este în voi, vegheaţi !

Principiul de baza: observarea ordinii alunga orice dezordine.

Dupa ce-i dadea o problema dificila, maestrul îl întreba pe ucenic:
- Inţelegi ?
- Nu! Zicea discipolul.
- Daca nu înţelegi, ai parte de taina. Daca înţelegi, ai revelaţia!

Herta Müller: Idei la Ateneu

2010-09-28T11:07:00.001+02:00

Herta Müller, laureată a premiului Nobel pentru literatură pe anul 2009, a declarat luni seara, la Ateneul Român, la o lectură publică şi un dialog cu Gabriel Liiceanu, că nu şi-a dorit niciodată să devină scriitoare, ci a fost obligată să scrie pentru a înţelege ce se întâmplă cu viaţa sa.

Întrebată de către Gabriel Liiceanu dacă nu se teme că subiectele pe care le abordează în cărţile sale ar putea părea inutile cititorilor, Herta Müller a mărturisit că motivul pentru care scrie nu este publicul, ci nevoia sa, cu care se luptă mereu. "Eu nu vreau să fiu scriitor. Eu nu am încotro şi nu am de ales (...) aş fi preferat să am altă meserie", a spus aceasta. "Mie nu îmi place să scriu, eu doar după multe şovăieli mă apuc (să scriu, n.r.)", a mărturisit scriitoarea.

Pe de altă parte, întrebată dacă suferinţele sale şi continua teroare a Securităţii - teme majore ale romanelor sale - au meritat succesul său ca artistă, Herta Müller a dezvăluit că ea nu are pretenţia să înţeleagă lumea în care trăieşte. "Nu am nicio înţelegere a lumii. De o înţelegere superioară nici nu poate fi vorba", a spus aceasta, în timp ce sala a izbucnit în râs. "Eu scriu pentru că nu înţeleg", a continuat ea, ţinând să sublinieze că "nimic nu justifică nicio înjosire de om".

În ceea ce priveşte scrisul în sine, Herta Müller a spus că această "meserie" are logica sa. "Scrisul ca meserie are logica lui. Nu mai este zi şi noapte, afară sau înăuntru. Este subiect şi predicat", a explicat Herta Müller. "Eu acuma nu sunt scriitoare, eu sunt scriitoare doar când sunt cu mine. Asta e altă meserie. Asta e circ", a susţinut Herta Müller.

În timpul pe care l-a petrecut alături de publicul român, Herta Müller a ţinut să puncteze cu modestie, de fiecare dată, că ea nu a aflat secretele existenţei şi că statutul de scriitor nu o face, în niciun caz, specială. "Eu cred că fiecare om a fost gândit ca o piesă unică pe lume, are o relaţie unică cu lumea. La scriitori, asta se poate verifica (...) Eu am cunoscut atâţia oameni sensibili şi niciodată nu am crezut că pot să simt ceva ce aceşti oameni nu sunt în stare să simtă", a explicat Herta Müller.

În ceea ce priveşte apartenenţa sa la o ţară sau la o cultură, scriitoarea germană de origine română a spus că preferă să spună "acasă", în loc de "patrie", ultimul cuvând fiind încărcat cu prea multă ideologie. Şi totuşi, Herta Müller a spus că, pentru ea, "patria este ce nu poţi să suporţi şi ce nu poţi să părăseşti". "Tâmpita de patrie vine cu tine, chiar dacă nu vrei", a completat ea. "Eu m-am născut aici, am trăit toate cele, până în 1987 şi după aia... gata... m-au dat afară, nu mai pot să mă întorc", a spus scriitoarea. Referindu-se şi la alegerea sa de a pleca din ţară, Herta Müller a explicat că, în condiţii de dictatură, "primii care pleacă sunt sensibilii". "Uneori rămân şi din cei sensibili", a spus, cu umor, Gabriel Liiceanu.

"V-aţi simţit disidentă?", a întrebat-o Gabriel Liiceanu. "Nu. M-am simţit normală. Am vrut să trăiesc normal", a venit răspunsul Hertei Müller. "Întotdeauna mi-a fost greaţă de funcţionarii care (...) aveau nişte aluri şi tratau oamenii de parcă erau, mă scuzaţi, ultimul căcat", a spus scriitoarea, referindu-se la angajaţii publici, care serveau partidul, în perioada comunistă.

"Asta s-a întâmplat mai multora", a completat Gabriel Liiceanu. "Păi atunci trebuia să vă enervaţi", a răspuns Herta Müller, în aplauzele publicului. "Nimeni din Europa de Est nu a mers cu maşina de scris la Poliţie", şi-a amintit autoarea. "Aţi mers cu maşina de scris la Poliţie?", a întrebat Liiceanu, pentru ca Herta Müller să răspundă imediat: "Da". "Eu n-am mers", a mărturisit filozoful.

Film - The Sea Inside (Mar Adentro)

2010-09-27T15:56:00.000+02:00

   Bazata pe o poveste reala, filmul in regia lui Alejandro Amenabar, "The Sea Inside"(Mar Adentro), nareaza povestea lui Ramon Sampedro (Javier Bardem), paralizat de 28 de ani, in lupta cu autoritatile pentru dreptul de a-si sfarsi viata cu demnitate, si cand doreste, pentru ca a trai "este un drept, nu o obligatie" care sa i se impuna. Drama cutremuratoare, premiata cu Oscar pentru cel mai bun film strain (2004), si castigatoare a numeroase alte premii.

   Pentru Ramon, fereastra camerei este unica deschidere catre lume, el refuzand scaunul cu rotile si scurtele iesiri pe care utilizarea acestuia i le-ar permite, deorece in conceptia lui "Sa accept scaunul cu rotile ar fi ca si cum as accepta faramituri de libertate." O personalitate coplesitoare, atinge destinele celorlalti, ii indeamna la lupta.

   In viata lui isi fac aparitia doua femei. Amandoua ii vor tulbura si isi vor tulbura existenta. Julia, avocata care il sustine in lupta cu autoritatile, intelege sentimentele lui Ramon, fiind ea insasi afectata de o boala incurabila, si Rosa, o femeie din sat, optimista in ciuda greutatilor de care s-a lovit in viata, incearca sa-l convinga ca viata merita sa fie traita.

   Hotararea in fata mortii, dorinta nestramutata si convingerea ca doar femeia care il iubeste cu adevarat il va ajuta sa porneasca in ultima sa calatorie, o va determina pe Rosa sa accepte propunerea lui Ramon si sa-l ajute, in final, la ducerea la indeplinire a planului sau.

   Evadeaza in vise, catre femeia care i-a umplut inima, zboara, penduleaza intre cer si pamant, acolo unde femeia iubita devine realitate palpabila "iti simt aroma puternica si ma ametesti.. Iti pot simti bataile inimii.. apoi iti simt atingerea mainilor.. Apoi imi pierd mintile... Imi pierd mintile.."

   Coplesitoare scenele in care in lipsa gesturilor, raman doar cuvintele care demonstreaza ca dragostea adevarata exista chiar si in cele mai dificile si extreme situatii. "Uite..stai acolo, la mai putin de 2 metri.. Ce sunt 2 metri? O calatorie insignifianta pentru orice fiinta umana. - Ei bine, pentru mine, acei 2 metri, mi-ar fi necesari sa ma indrept spre tine, sa fiu capabil sa te ating, este o calatorie imposibila..."

   In sufletul sensibil al lui Ramon, timp de 28 de ani, anotimpurile se schimba dupa alte legi, pana in clipa in care iubirea isi face loc in viata lui. De atunci, pana in ultima clipa a vietii, nu va mai exista decat un anotimp, al iubirii. "In apasarea usoara a adancurilor.. unde visele se implinesc... si doua vointe unite pentru ca un vis sa devina realitate. Privirea ta, privirea mea. Un ecou care se repeta, fara cuvinte.."

Herta Müller: Premiul Nobel a schimbat doar viaţa mea pe dinafară

2010-09-27T14:33:00.000+02:00

Herta Müller, laureata premiului Nobel pentru literatură pe anul 2009, a declarat luni, la Bucureşti, în cadrul unei conferinţe de presă, că prestigioasa distincţie i-a schimbat viaţa doar "pe dinafară", în particular fiind aceeaşi persoană.

Scriitoarea Herta Müller este prezentă la Bucureşti pentru a participa, luni şi marţi, la o serie de evenimente care marchează lansarea, la Editura Humanitas, a unei serii de autor care îi este dedicată.

Herta Müller a mai spus că are o relaţie specială cu literatura, fiind foarte legată, în special, de cărţile care nu o ajută să evadeze, ci o învaţă ceva.

"Cărţile nu au fost pentru mine o modalitate de evadare (...) Cele mai preţioase cărţi au fost cele care nu mi-au dat voie să evadez. Le-am citit ca să învăţ ceva din ele. Cât am stat în textul ăla am avut senzaţia că acea carte mi-a dat un sprijin. (...) Complicitatea asta m-a schimbat ca persoană"

Herta Müller a vorbit şi despre lucrurile care definesc România în viaţa ei. Astfel, scriitoarea a enumerat, în glumă: "mititei, zacuscă, vinete şi nişte oameni minunaţi pe care îi cunosc".

Pe de altă parte, întrebată dacă ar fi de acord să primească o distincţie din partea preşedintelui României, la propunerea unei asociaţii, Herta Müller a spus: "Nu colecţionez insigne". "Nu vreau", a mai spus Herta Müller

sursa: mediafax.ro

Formula AS: Un isihast tainuit: Parintele CALINIC CARAVAN de la Lainici

2010-09-01T22:43:00.007+02:00

Un articol publicat în Formula AS de scriitorul Vasile Andru. Vasile Andru face parte dintre acei putini laici initiati în mestesugul linistirii mintii, al dobândirii isihiei. Vasile Andru la rându-i a condus din anii '90 si pâna acum, destui doritori catre primii pasi în cunoasterea isihasmului, dar si a literaturii sapientiale crestine, a Filocaliilor dar si a altor izvoare crestine de cunoastere.

Un isihast tainuit: Parintele CALINIC CARAVAN de la Lainici
de Vasile Andru

Monahul ratacitor

La Manastirea Lainici pe Valea Jiului, fac inchinare la mormantul parintelui Calinic Caravan. Ultima oara l-am vazut in august 1989. In 1991, a trecut la cele vesnice. A plecat dintre noi discret, asa cum a trait. Discret in lumea vazuta, puternic in nevazut. Acum aprind o lumanare la mormantul sau. Simt ca el este langa noi, in duh.

Vorbesc cu un monah tanar, care l-a indragit pe Parintele Calinic (de altfel, toti monahii l-au indragit). Il rog sa-mi spuna despre ultimele zile din viata sa pamanteana. Imi zice ca a avut putere sa se roage pana-n ultima clipa. Inainte de moarte, l-au intrebat: "Parinte, mai poti sa te rogi?", si el a raspuns prin gest, caci nu mai putea vorbi: "Da! Da!". Bucuria rugaciunii nu l-a parasit deloc.

Dupa inmormantare, au gasit printre actele sale o fotografie foarte veche. Monahii mai tineri n-au stiut al cui este chipul din fotografie. Si i-au aratat-o parintelui Sofian de la Antim, intreband: "Cine-i acesta?". Parintele Sofian a raspuns: "Oo! Este prietenul meu, Parintele Ivan Kulaghin".
Parintele Calinic purta cu sine fotografia lui Ioan cel Strain (Kulaghin), monahul rus harismatic, care a trecut fulgerator prin locurile noastre si a pus suflet in cercul "Rugul Aprins".

Dupa dispersarea comunitatii monahice de la Optina Pustania (desfiintata de bolsevici in 1924), Parintele Ivan Kulaghin a umblat prin lume. Dupa razboi, a ajuns in Bucuresti, la Antim si apoi la Cernica. Aici e cunoscut sub numele de Ioan cel Strain. In cercul "Rugul Aprins", prin el se produce tot mai accentuat trecerea de la carturarie la "predania isihasta". In toamna lui 1946, Ioan cel Strain este smuls dintre ucenicii sai si dintre cei insetati de rugaciunea isihasta: avea 64 de ani si disparea pentru totdeauna in negurile deportarii, in Siberia.
Printre continuatorii sai, Parintele Calinic de la Manastirea Lainici a fost unul din cei statornici. Si unul din cei care a trait coplesirea milei divine: "darul cel adevarat al Proniei", de care vorbea Ioan cel Strain, in scrisoarea sa testamentara.

In august 1989, cand am fost in preajma parintelui Calinic Caravan, el mi-a vorbit despre acest dar al Proniei. Am petrecut atunci o retragere duhovniceasca, la Manastirea Lainici, cateva zile (1-6 August), sub semnul sarbatorii Schimbarii la Fata. Timpul se petrecea in slujbe si in sfat, la chilia parintelui Calinic.

citeste mai departe: aici

Urcusul ascetic si extazul

Parintele Calinic Caravan s-a nascut in 20 iunie 1906. Intra la 19 ani in manastire, la Frasinei. Ramane aici 5 ani. Evoca Manastirea Frasinei ca locul formarii sale in monahism. Frasinei este o manastire cu ritmuri athonite, aus tere. Acolo a putut deprinde bine calugaria. Se fericea ca a ucenicit acolo.
In 1930, a venit la Lainici, impreuna cu alti monahi din Frasinei. Lainici era doar un schit; curand, acesta devine manastire cu randuiala severa. In 1935, Parintele Calinic a fost hirotonit preot, iar in 1937 a devenit duhovnic.
Avea mereu o dorinta vie sa dobandeasca rugaciunea inimii. A aflat despre aceasta de la Parintele Porfirie Bucurescu, la Frasinei. Citea si carti despre rugaciunea mintii in inima, Filocalia, Patericul. Dar era nemultumit: isihasmul nu se invata din carti. Ajutorul a venit deodata: a avut ocazia sa-l cunoasca pe acel misterios calugar prigonit, ajuns din Rusia in Bucuresti: Ivan Kulaghin. El si-a spus Ivan Strannik, "strainul", nu atat ca venea din alta tara, cat amintind simbolul lepadarii lumescului, facandu-se vrednic de xeniteia: strainia, pe acest pamant unde suntem oaspeti...
Intalnirea parintelui Calinic cu Ioan cel Strain, la Cernica, a fost roditoare. A primit socul initiatic, cunoasterea revelatorie; a primit elanul spre lucrarea mistica. Aceasta a fost in 1946. Intre 1952-1974, Parintele Calinic Caravan este staret. In rastimpuri, scapa de grijile staretiei (care "raspandesc mintea"!) si face retrageri de rugaciune. Intr-un an, se retrage intr-o coliba singuratica la un metoc al manastirii, langa Targu Jiu. Se inchide acolo, hotarat sa nu iasa pana nu va afla dulceata divina a isihiei. A stat facand post si facand neincetat rugaciunea mintii, ziua si noaptea. Dupa trei zile de asemenea lucrare, el cunoaste extazul mistic. L-a cuprins o bucurie imensa; statea intins la pamant si-i venea sa se zvarcoleasca debucurie, coplesit de lacrimi. Putini isihasti romani au cunoscut extazul mistic.
L-am intrebat pe Parintele Calinic: "Ati mai avut stari de asemenea intensitate, dupa aceasta? Starea dobandita atunci s-a fixat sau era trecatoare?". A raspuns ca asemenea stari s-au repetat de cateva ori, cu traire arzatoare, dar parca nu la inaltimea si durata de atunci.

Secretul rugaciunii neincetate

Recitesc astazi insemnarile scrise atunci, dupa intalnirile cu Parintele Calinic Caravan. Reactualizez chipul sau: un batran cu barba alba, mic de statura. Cu ochii plecati spre pamant. Cu gesturi incete. Cu aspect modest, fara nimic spectaculos. La prima vedere, nu ai fi zis ca aveai in fata un urias al rugaciunii. Dar treptat, linistea de dinspre el te cuprindea ca un balsam. Nu era genul frapant-hipnotic, ci genul mangaietor.

Bateam la usa chiliei sale la ora 9.30. Pana atunci el isi facea rugaciunea. Imi deschidea. Intram, ma asezam. Tacere lunga. Intrebam, continuand discutia inceputa in ajun. "Exista un secret al rugaciunii neintrerupte?". "Exista. Secretul este sa ai o dorinta de Dumnezeu dinlauntru. Daca ai aceasta dorinta, ai totul: bucuria de a te ruga, puterea de a te ruga. Dar trebuie sa existe aceasta sete de Dumnezeu. Sa fie dorul de Dumnezeu. Dor mare. Acolo in tine. Sa se aprinda dorul. Si cand se aprinde dorul, arzi de dor".
Dupa o lunga tacere, el continua: "M-am intrebat: Ei, Sfintii Parinti, cum puteau? Ei cum puteau, si eu nu? Si am incercat. Si atunci am reusit! Si atunci am simtit dorinta de Dumnezeu. Dorul de Dumnezeu se aprinde dupa rugaciune".
"Cum se intretine ardoarea aceasta, sa nu se stinga?". "Prin nevointa. Multa nevointa. Si nevointa trebuie impartita. Tot timpul, ziua si noaptea. Numai "Doamne Iisuse" am zis. Atat. Fara lecturi. Cand oboseam in picioare, stam pe scaunel. Daca oboseam pe scaunel, faceam inchinaciuni, matanii. Schimbarea pozitiei - pentru alungarea monotoniei, a atipelii. Mai mult in picioare. Alternand cu inchinaciuni. Pentru solicitarea trupului, evitarea starii auto-hipnotice, pentru trezie."
"Cu ochii deschisi sau inchisi?". "Cu ochii deschisi. Totdeauna".
"Sincronizati rugaciunea mintii cu respiratia, cum zic unii parinti? Adica inspiratie la "Doamne Iisuse Hristoase" si expiratie la "miluieste-ma"?". "Nu. Eu nu tin cont de respiratie. Respir cum imi vine. Dorul acesta spre Dumnezeu ne duce spre El. Si mereu ma gandeam: Ce-i determina pe acei pustnici de altadata sa se ascunda in crapaturile stancilor si sa se roage acolo? Cum erau in stare?"
Parintele Calinic Caravan credea ca veacul nostru este sarac in spirite mari. Ca nu mai exista oameni mari in credinta lor. "Ce ati venit la mine? Un pacatos!", se smerea.

Lucrul si sublucrul

Seara, am stat la vecernie. Apoi am luat cina, cu Parintele Arhimandrit Caliopie Georgescu (trecut la cele vesnice in 1992). M-am odihnit in chilia pentru oaspeti. M-au trezit clopotele care anuntau mezonoptica. La ora 0.30 incepea slujba. Mica biserica era plina ochi. Venea multa lume la slujbele de noapte. Insufletire mare, participare inimoasa. Mult tineret. Orele treceau cu bucurie.
Dimineata, eram iarasi la chilia parintelui Calinic. Continuam convorbirea despre Rugaciunea lui Iisus.
- Parinte, am citit in Convorbiri duhovnicesti marturia unde ati spus ca ne innoim numai "daca punem lucrul nostru mai presus de sublucru". Ce este sublucrul?
- Sunt grijile pentru agoniseala. Grijile cele multe din lume. Iar lucrul este rugaciunea, curatenia, citirea unor carti sfinte, dragostea pentru ceilalti. Asa cum spune la Pateric: lucrul, adica nevointele sufletesti; si sublucrul, adica grija de multe, agoniseala celor materiale.

Pe vremea aceea, eu faceam comparatii intre Orient si Occident. Treptat, am incetat sa le mai fac. De ce? Pentru stiutori, acestea sunt inutile. Iar pentru nestiutori, ele sunt prilej de sminteala. Nestiutorii cred ca daca ai comparat, ai si cedat, sau ai pus semnul egalitatii. Oricum, comparatiile sunt pentru teoreticienii culturii, nu pentru practicieni.
De curand, cineva ma imbia astfel: "Tu ai umblat prin lume si ai cunoscut, trebuie sa scrii un studiu comparativ intre ei si noi, sa vedem cum sta problema!". I-am raspuns: "Problema sta asa: Ora et labora. Adica roaga-te si lucreaza".

Atunci, in august 1989, in prezilele Schimbarii la Fata, Parintele Calinic Caravan mi-a spus inca o data, ca si testamentar: "Secretul este sa dobandesti inlauntrul tau dorul de Dumnezeu. Dorinta mare de El. Numai asta iti tine ardoarea catre lumina. Numai asta: dorinta si trebuinta de El. Aprinde valtoarea mare inauntru".
Apoi a sunat pentru masa. M-a indemnat foarte bland: "Mergi la trapeza, mergi si mananca ceva la noi". Am raspuns ca nu simt nevoia si ca as dori sa raman aici, in chilie. Dansul nu mergea la masa. Postea mult, fara efort, ci simplu, nu avea nevoi. In noaptea urmatoare, am avut o stare de trezie cu totul clara, de care imi amintesc si acum.

Ispita vorbirii frumoase

Acum Parintele Vasile din Lainici imi spune:
- In 1983, am fost si eu la Sfantul Munte Athos; ma interesam cu sete sa aflu despre isihasm acolo, la izvor, despre rugaciunea inimii, voiam sa lucrez. Si un monah athonit imi vorbeste: "Tu de unde vii?". Zic: "De la Manastirea Lainici". El zice: "Tu pe noi ne intrebi de rugaciunea inimii? Pai la Lainici il aveti pe Parintele Calinic Caravan! Pe el sa-l intrebi!".
Asa de tacut era Parintele Calinic, ca noi nu-l cunosteam, dar pe Athos se stia de dansul. A fost mai mare decat am stiut noi. Nu avea darul cuvantului, dar era traitor intens. El nu-ti explica, numai din linistea lui puteai lua abundent, din bogatia lui.
- Daca te invredniceai.
- Da, asa. L-a ferit Dumnezeu de darul grairii frumoase, ca sa nu se slaveasca! Isi urma calea nestingherind pe nimeni.
- A avut ucenici in manastire? intreb.
- A avut un ucenic care lucra cu ardoare: calugarul Ioan Neamtu, un tanar prigonit de securitate, un tanar revoltat, mare aparator al credintei. Mare postitor: a facut legamant sa nu manance decat verdeturi, 18 ani n-a mancat decat verdeturi. Si spunea mereu rugaciunea. Dar il urmareau, era mereu hartuit, ii stricau taina, ei ne amenintau si pe noi, si el, calugarul Ioan, se starnea. S-a imbolnavit si a murit tanar, la 43 de ani, in 1994.
Parintele Calinic Caravan a mai avut cativa ucenici nestiuti. Unii sunt in lume, mireni care au primit de la dansul binecuvantare pentru rugaciunea inimii. Numai Dumnezeu stie cati sunt.

Parintele Vasile ne spune: "Fara isihasm suntem seci. Facem teologie, facem slujbe, dar fara isihasm am fi seci. Cand ne plangeam de slabirea noastra, Parintele Ioan Pacatosul (fost staret) ne tot repeta: "Pentru ca nu va rugati!". Asa nu mai suntem ca rugatorii mari, nu mai exista isihastii de altadata!".

Manastirea multimilor - Lainici

In 1997, revenit la Manastirea Lainici, gasesc o constructie noua, impresionanta. S-a inaltat in ultimii patru ani, din darul oamenilor. Parintele Ioachim Parvulescu, staretul manastirii, zice: "Oamenii devin darnici - darnicie incurajata de vrednicia celor de azi, si a celor de ieri, cu viata sfintita: Parintele Irodion, Parintele Calinic".
Conceptia arhitecturala a noului lacas este originala. Are doua nivele, doua biserici suprapuse: una subterana, numita "Catacombele", pentru iarna, dar si pentru amintirea crestinismului primitiv, ea va fi pictata cu imagini din viata crestinilor de la inceputuri pana in 313. Nivelul de suprafata, biserica de la suprafata, ascensionala, sugereaza biruinta nesfarsita a duhului.

Abia s-a uscat cimentul, si noua biserica este plina ochi, sambata si duminica. Vin crestini din Ardeal, din Oltenia, din Muntenia. Cand ma aflu aici si-i vad, incep sa ma indoiesc ca bucovinenii sunt ultimii mostenitori ai darului, cum imi placea sa cred candva, la Putna sau la Sucevita, vazand multimile. Calugarii de aici sunt
dintr-o generatie de sacrificiu. Ei muncesc, construiesc, slujesc, catehizeaza. Intr-un veac cu evlavia subrezita, ei innoiesc zidirile si sufletele. Vad forfota si setea multimilor si inteleg ca monahii isi sacrifica propria lor liniste pentru semenii lor. Cine sa-i invete pe mireni lucruri elementare de cult? Ei, monahii, uneori sacrifica mistica pentru pastoratie. Credem ca Romania este ultima tara unde crestinismul are inca prospetime desavarsita, pe langa hieratismul vechi, ascetic.

Fac o comparatie cu Grecia, tara exemplar ortodoxa. In Grecia am vazut ca manastirile se golesc de nevoitori si ca tinerii nu se mai calugaresc. Si astfel monahismul imbatraneste. Doar in Romania mai vedem aceasta infuzie de tinerete. Spuneam insa ca ei sacrifica misticul pentru pastoral, caci asa cere veacul. Si totusi, multi din ei cred cu tarie in isihasm, in mistica.
Un monah tanar, dar cu intelepciune, imi zice: "Isihasmul ar trebui sa fie prima noastra stradanie. Nu poti trai continuu in Dumnezeu decat prin isihasm. Aceasta-i veriga om-Dumnezeu. Altfel, lipseste continuitatea om-Dumnezeu".
Asemenea elogiu al isihasmului rar am auzit. Este o premisa a bunei nevointe. Ei lucreaza cu staruinta si discretie. Cei chemati. Ei stiu ca isihasmul este veriga om-Dumnezeu, veriga lume vazuta-lume nevazuta.

Vasile Andru

Remembrance

2010-08-21T18:09:00.000+02:00

   Ma strabate lumina, ma arunca-n adancul cerului si ma uita acolo. Raman sa curg cu prima ploaie, sa-mi scutur umerii de toate semnele de intrebare.

   Am oprit timpul in dreptul copilariei, o ora, o zi, as fi vrut o viata. Si-am inteles, si am aflat raspuns la intrebare. Acum stiu ca pe suflet cad lacrimile planse cu ochii inchisi.

   La noapte imi voi stinge toate stelele apoi cu ochii larg deschisi imi voi tese propriul cer. Cu respiratia voi albi toate tristetile pana vor deveni invizibile si voi desena iar scara pana la cer.

May it be - Enya

Mircea Eliade - între eruditie si credinta

2010-08-20T21:26:00.000+02:00

Din memoriile si jurnalul sau, se desprinde ideea unui Mircea Eliade departe de postura de om credincios. "Credinta" lui a fost eruditia si ceea ce a rezultat: opera sa, mai ales cea legata de istoria religiilor. L-au interesat radacinile lumii, traditiile, religiile, ca premiza a întâlnirii civilizatiilor. Vedea salvarea lumii în radacinile stravechi religioase, chiar în viata religioasa primitiva a diferitelor populatii. Legatura sa cu crestinismul a fost una destul de stearsa.

Un fragment din jurnal despre Life after Life:

(în momentul mortii) de ce revin de atâtea ori "motivele" podului, luminii orbitoare, frumusetii peisajului etc. ? Sa admitem, de la început, ca sufletul nu "supravietuieste". E vorba, atunci, de un fenomen nu mai putin enigmatic: înainte de a patrunde în nefiinta, omul asista la desfasurarea unui scenariu dramatic, complex si fascinant. De ce ? S-ar spune ca viata (=materia vie) îsi mai reveleaza, pentru ultima oara, frumusetea si sensul. Dar - de ce ?