luni, 11 mai 2009

Film - Oglinda (Andrei Tarkovsky)



    Un film autobiografic, despre inocenta pierduta, despre emotii regasite, un suflet framantat care isi aminteste inca puritatea copilariei in toata splendoarea sa. Titlul e unul sugestiv, Oglinda insemnand cunoastere, in cazul acesta autocunoatere, in oglinda, Tarkovsky se vede pe el insusi dar ii vede, in egala masura, si pe ceilalti.
    Imaginile sunt acompaniate deseori de muzica care taie respiratia si punctate de versuri care se aud in fundal.
    In scenele care ilustreaza prezentul, naratorul nu este prezent fizic, ii auzim vocea in timpul discutiei cu fosta sotie, vorbind la telefon cu mama sau discutand cu fiul sau, ramane insa in umbra, povestindu-si viata de undeva din afara, mai mult ca un spectator care povestind incearca sa inteleaga el insusi sensul anumitor evenimente carora le-a fost protagonist.
    Camera de filmat se opreste de multe ori pe chipurile actorilor, prelungesc anumite gesturi ca pentru a le face sa se intipareasca mai bine in memorie. In expresia fetei protagonistilor, in gesturile lor, exista o anumita finete, chipul mamei pare nostalgic, pierdut in reverie, spune o poveste despre speranta, despre iubire, despre liniste dorita.
    Filmul nu e structurat cronologic, trecutul si prezentul se intrepatrund, chipul mamei in tinerete e acelasi chip al fostei sotii. Fiecare personaj e acolo parca pentru a-i spune ca ii cunoaste slabiciunile, ii cunoaste cosmarurile si sufletul, dar sunt acolo sa-l ajute sa inteleaga trecutul ca sa poata privi cu liniste prezentul.
    Cadrul care ramane nemiscat, amintirile evocate, sunt ca o mana intinsa sa intarzie clipa, trecutul, in care Tarkovsky se simtea el insusi, invelit in puritatea copilariei.
    Un film delicat, in care imaginile si poezia duc spectatorul mai aproape de propriul suflet, ne invata sa privim amintirile pentru a trai cu speranta prezentul si sa pretuim clipele de fericire si oamenii cu care le-am impartasit.