Dorin Tudoran - redivivus

Maestrul scrie din nou. Pe blog. Punand capat unei taceri internetiene de 3 luni.

Pamflet politic, cultura, parabola. In peisajul unei normalitati ... dorite, Dorin Tudoran tine aprinsa flacara sperantelor, laolalta cu un Liviu Ioan Stoiciu, Liviu Antonesei si alti cativa.

Si o talmacire inspirata datorata scriitorului Serban Foarţa:


Rainer Maria Rilke

Naşterea Domnului

Fără smerenie,-i cu putinţă, oare
să vezi asa lumină-n noapte? Cine
dacă nu El, tunând peste popoare,
se face blând si naste-se prin tine?

Mai mare-l credeai tu, si plin de sine?

Ce-i marele? E ceea ce străpunge,
ca o săgeată, tot ce-i stă în cale!
Nici chiar o stea din ceruri nu ajunge
s-o facă. ~ Dinaintea ieslei tale

se-nchină craii; mari îs ei si ale

lor daruri li se par cele mai scumpe,
când ţi le-asează-n sfânta poală… Însă,
te uită cum pălesc si li se rumpe
întreagă vraja,-n preasăraca pânză

a scutecului tău, ~ cum smirna strânsă

cu greu, tămâia fumegând la curte
si aurul adus cu-atâta zel
de peste mări si ţări, au zile scurte
si,-apoi, te si-amărăsc, ~ pe lângă cel

ce are-ntreaga bucurie-n El.

Film: Sacrificiul (Andrei Tarkovsky -1986)

        Profund, tulburator, "Sacrificiul", cel de-al saptelea si ultimul film regizat de genialul Tarkovsky, castigator a numeroase premii, poate fi considerat un film-testament. Un film care pune transant intrebarea "Care e relatia ta cu Divinitatea?", lasand spectatorului libertatea de a interpreta in propria maniera, mesajul filmului. Tarkovsky nu da raspunsuri la intrebari, cel mult pune intrebarea intr-o forma clara, care sa nu permita spectatorului eludarea unui raspuns.

        Alexander, personajul principal, fost actor si dramaturg, se retrage impreuna cu familia pe micuta insula Faro. Locul care pentru el reprezinta un adevarat rai terestru, pentru sotia sa care admira mai mult talentul artistului, nu omul, pare a fi mai degraba un loc de detentie unde nimic notabil nu se intampla, exceptie facand vizitele medicului de familie, cel mai bun prieten al sotului ei, de care, pare a fi indragostita in secret.

        Multe din scene au ca decor o atmosfera dezolanta. Balti de apa, atmosfera umeda, rece, in care protagonistii se misca de cele mai multe ori destul de sumar imbracati, noroi in care picioarele se afunda facand inaintarea dificila, toate ca imagini ale unui sfarsit apocaliptic, care si-a facut simtita prezenta. A crutat totusi omenirea, dar ca un memento pentru omenire, si-a lasat amprenta asupra naturii. E frig intr-o lume in care ne-am pierdut credinta, e noroi pe drumurile pe care le parcurgem pierzandu-ne pe noi insine, cu spiritul terorizat la gandul unei justitii divine care ne osandeste fara clementa pacatele, in suflet cu tristetea vietuirii intr-o lume lipsita de sens, intr-o sfasietoare singuratate impreuna.

        Cadrele filmate in interiorul casei sunt majoritatea in penumbra, incaperile sunt decorate minimalist, privirea este captata de postura protagonistilor, de mimica, de gesturile cand fluide, cand intr-un ritm alert, intr-un vartej naucitor al privirii si simturilor. Muzica de flaut, eterica, e ca un balsam pe o rana care arde, momentele tensionate sunt insa punctate de acordurile muzicii lui Bach, care reinvie si amplifica durerea.

        Alexander crede in puterea cuvantului, ii recunoaste caracterul sacral. Intr-una din plimbarile cu fiul sau, acesta ii explica conceptia biblica conform careia "La inceput a fost cuvantul". Toata lucrarea lui Dumnezeu prin cuvant s-a facut, lucrarea mantuirii personale tot prin cuvant se va face. In fata amenintarii unui dezastru nuclear care-ar sterge de pe fata pamantului tot ceea ce Alexander iubeste, fiinta acestuia isi cauta refugiul intr-o rugaciune poticnita adresata unei Divinitati de la care simte instinctiv ca va veni salvarea si alinarea. In cuvinte pe care pare sa le caute mai degraba in suflet decat in minte, isi articuleaza disperarea, ingrijorarea pentru viitorul omenirii si implicit al celor pe care-i iubeste: fiu, sotie, prieteni. Pentru ei si pentru toti ceilalti Alexander e gata sa-si sacrifice propriul rai, indelung si minutios construit.

        Un film tulburator care-si lasa amprenta in sufletul spectatorului, al celor care simt si stiu ca tot ce e zadarnicie si prea lumesc, toate angoasele si neimplinirile dispar, acolo unde este credinta. Pentru ca atunci cand palmele sunt impreunate in rugaciune, intre ele si suflet, nu mai ramane loc decat pentru Dumnezeu.

Carte: Pentru nimic în lume - Friedgard Thoma

"O iubire a lui Cioran" rosteste un subtitlu ...

S-a scris mult, s-au dat interviuri, Gabriel Liiceanu s-a rigidizat inutil denumind-o pe autoare "capra metafizica", Nora Iuga e si ea critica (dupa prea mulţi ani - considera ea - s-a îndepartat prea critic si prea banal de iubirea trecuta ...). Francezii au refuzat sa publice cartea, au invocat fel de fel de chiţibusuri de drept de autor extins, au interzis ca unele scrisori sa fie reproduse. Pudibonderie sclerozata ...

Cioran si Friedgard

Sunt doar amintirile iubirii târzii cioraniene. Amintirile nemţoaicei care ne ajuta sa vedem o alta faţa a filozofului negarii, scepticismului galopant. El avea 70 de ani, ea doar 35. Ea s-a daruit fascinaţiei, el a plonjat într-un erotism târziu. Indraznesc sa cred ca - pentru el, scepticul dur - a fost o dulce, târzie, inconstienţa. La rândul lui a fost fascinat de frumoasa Friedgard, a suferit, a fost gelos, a fost tânar din nou ...

Cartea nu intra în detalii. Eventual se pot face supoziţii cât de departe a înaintat relaţia lor. Mai târziu, într-un interviu, Friedgard va clarifica:

"Ruptura a survenit cînd am făcut cunostintă cu Simone Boué, partenera sa de viată. Ne-am simpatizat din prima clipă si deodată era clar că nu voi mai putea scrie epistole confidentiale si secrete, că episodul prim al relatiei mele cu Cioran apartinea deja trecutului. Nu am dorit de altfel să ridic la un nivel sexual relatia noastră dar dacă totusi, aceasta s-a întîmplat, a fost si fiindcă Cioran căzuse de la început pradă unei asemenea obsesii încît eu am crezut că trebuie să-i vin în întîmpinare. Dar în scrisorile mele l-am lăsat să înteleagă fără echivoc că nu-l mai pretuiam din această pricină; dimpotrivă eram chiar furioasă că m-a pus în situatia de a converti erotismul în sexualitate, ceea ce nu dorisem să se întîmple... Asa încît a fost minunat că am putut-o cunoaste pe Simone si că fără a-l jigni pe Cioran, puteam avea si un motiv de a nu mai continua nici într-un caz să actionez în spatele ei."

Friedgard, Simone, Cioran

Trec primii ani, tensiunea erotica scade inevitabil, ramâne fascinaţia intelectuala, prietenia, lungile convorbiri telefonice se reduc si ele. Binomul se largeste, Simone Boué devine si ea prietena lui Friedgard.

Interesante mai-mereu scrisorile dintre cei doi, deloc banale, deseori surprinzatoare, pline de referinţe de lectura, de observaţii fine, de spade încrucisate elegant ...

Anii se scurg, Cioran se pregateste de "marea trecere", între cele doua ultime iubiri ale sale. Mari iubiri. Sau mari pe masura supra-omului Cioran ? Omul care, neconvorbind natural cu Divinul, aproape negându-l, a re-creat supra-omul ca o cale de re-apropiere de Dumnezeu ... cum ne spunea alt înţelept român (Petre Ţuţea).

Daca nu ar fi existat Friedgard, ar fi trebuit inventata. Fie si numai de a-l simţi pe Cioran mai aproape, în dimensiunea unui Om supus si el iubirii, de ce nu ... erosului, suferinţelor.

Film: Mutluluk - Fericire (2007 - Abdullah Oguz)

Mutluluk, Fericire, viata, puritate, cruzime, tradiţii.

Un film complet, o drama, o felie de viata. Turcia marilor discrepanţe; satele prizoniere vechilor obiceiuri, dar si vitalitatea unui popor tânar cu ochii spre viitor.

O fata frumoasa este violata. Legea dura a satelor o condamna. Incepe asa o poveste aspra despre tradiţie, despre lume, iubire, prietenie ...

Tânarul desemnat sa o pedepseasca îi va deveni ocrotitor. Isi cauta locul între modern si arhaic, între legea satului si înţelepciunea vieţii, între prietenie si mânie.

Al treilea personaj este profesorul care nu se mai regaseste într-o lume fara valori. Obosit de ipocrizie si falsitate. In cautarea simplitaţii, puritatii sufletului. Si care le va deschide ochii celor doi spre esenţial, spre iubire, spre iertare.

Nu, nu este vorba de religie, de ideologie. Sau de o lupta între alb si negru, între bine si rau. Este viaţa, sunt infinitele nuanţe ale lui "a fi".

Film: As it is in heaven (Kay Pollak - 2004)

        O mica asezare in nordul Suediei, o mana de oameni obisnuiti sa traiasca intr-o ordine sociala conventionala, lipsiti insa de inaltimea zborului.  Un dirijor de renume mondial, interpretat magistral de catre Michael Nyqvist, care se intoarce in singurul "acasa" pe care-l cunoaste. Fusese "baiatul cu vioara", multi ani in urma. Batut si batjocorit de unii dintre colegi.

        Intr-un decor minimalist, cu personaje sclipitoare, astfel a fost conceput "As it is in heaven" in regia lui Kay Pollak. Personaje vibrant creionate, imagini aspre, dure pe alocuri, contrabalansate de secvente pline de candoare si de gingasie. Cautarea propriei voci, unice, definitorii, urmata de apropierea unii fata de ceilalti, descoperirea propriului eu.

        Fiecare dintre personajele principale trece prin propriul iad. Fie ca trebuie sa-si infrunte trecutul, fie ca invata sa-si imblanzeasca orgoliul sau lasa in urma o viata de abuzuri, isi descopera in final propria voce, isi accepta fragilitatea umana si prin cantec, isi lumineaza privirile si sufletul.

        Nu as fi crezut vreodata ca simplele vocalize, pot emotiona in asa mare masura. Pofta de viata, fericirea in starea cea mai pura, izbucneste in fiecare sunet, intr-o muzica care nu are nevoie de cuvinte. Vibreaza si ingenuncheaza cu uimire si recunostinta sufletul.

        Centrat pe sentimente, pe emotii, regizorul isi poarta personajele pe un drum aproape initiatic. Printre asteptari, dezamagiri, gesturi simple, secvente obisnuite de viata se transforma in momente de-o frumusete rascolitoare, dand nastere acelui echilibru si acelei armonii fara de care nici muzica, nici fericirea nu sunt posibile.

        Muzica are nevoie de suflet la fel de mult pe cat sufletul are nevoie de muzica. Ea imblanzeste orgolii, apropie oamenii si-i face atata de buni inca reusesc sa-si vada unii altora aripile.
"-Crezi in ingeri?
-Cand ma uit cu coada ochiului, le vad uneori aripile. Am vazut aripi la Olga si la Arne… la ultimul cantec. Le-am vazut si la Tore. Si le-am vazut si la tine. Esti pregatit cand le vezi la toata lumea."

        Da, acesta e filmul care ocupa primul loc in topul personal. Am inchis cu totul in suflet si cantecul Gabriellei, si rasul frumos al Lenei, si dorul de viata al Ingai, si frumusetea sufletului si a trairilor lui Daniel, greu de descris in cuvinte, undeva intre sfasiere sufleteasca si cer. Cu bratele aruncate in aer, dansand cu fulgii de zapada si simtind sub picioarele goale pamantul rece. La marginea cerului, la marginea lumii, asa-si traieste fericirea.

        Pe tot parcursul filmului, am simtit acel flux de energie, de emotie, care te absoarbe si te poarta cu el, si tu esti fericit ca exista asa ceva si convins, foarte convins, ca alaturi de cei care ne iubesc si-i iubim, pe pamant, poate fi "Precum in cer".





"-Ti-ai implinit visul dintotdeauna?
-Da, asa cred.
-Dar cum? De ce cu oamenii acestia?
-Ma iubesc. Si eu ii iubesc pe ei..."