Film - Persona (Ingmar Bergman)

    "Persona" e unul din acele filme care exploreaza psihicul, emotivitatea, deschide usile acelor incaperi ale sufletului in care avem curajul sa fim noi insine. Filmul exploreaza psihicul a doua femei diferite, si totusi foarte asemanatoare.
    

    O actrita (care pe neasteptate cade in mutenie in timpul unei reprezentatii teatrale) foloseste cuvinte si masti pentru a interpreta cat mai convingator pe scena, cealalta, Alma, asistenta locvace, visand la o familie, la copii, dorind sa ajute, dar nefiind sigura ca va reusi sa o faca si in cazul actritei.

    Elisabeth desi se inchide in tacere, analizeaza, diseca fara mila reactiile si emotiile celeilalte femei care se dezvaluie si prin cuvinte, nu doar prin gesturi. Atractie si respingere, dualitatea dintre bine si rau, zambet si lacrimi, iubire si ura.

    
    Regizorul foloseste prim planuri marite in asa fel incat ceea ce e frumos devine urat si viceversa, sunt imagini fragmentate, aparent fara legatura ca o succesiune de fotografii.. O mana uitata pe obraz, un cap lasat pe un umar, nevoia de apropiere inconstienta, mirata. Amintiri care isi fac loc in prezent, intrebari pe care Alma si le pune ca si cum raspunsul mut al celeilalte femei ar fi tot ceea ce ii lipseste pentru a intelege...
    
    Tacerea confortabila de la inceput, se transforma la un moment dat in apasare, sunt gesturi repezite (usa trantita, discutia despre intoarcerea la oras) toate menite sa smulga o reactie din partea celeilalte femei.
      
    Incercarea timida de a afla daca si cat conteaza fericirea ei pentru cealalta, "Would you like to make me really happy?" o intrebare directa, care pretinde un raspuns pe masura. Disperata, Alma recurge la confruntarea directa, in nevoia de a smulge un cuvant, fie el si de durere din partea celeilate femei, o va lovi, durerea fizica si teama vor aduce primele cuvinte pe buzele lui Elisabeth...
    
    Sentimentele sunt traite pana la paroxism, ard si consuma, nu mai exista mandrie, nu mai exista notiunea de "eu". Mai tarziu resentimentele se dizolva in lacrimi si in dorinta Almei de a fi iertata ca sa se poata ierta la randul ei..
    
    Sentimentele Almei fata de Elisabeth vor iesi la suprafata intr-o secventa in care o priveste dormind, e ea deosebita, demna de invidiat, de iubit? Privind-o adormita, cauta imperfectiunile, acolo un rid, buzele care acum nu mai par la fel de frumoase, dar.. "You smell of sleep and tears.." ii va spune la un moment dat.
    Amandoua femeile, au aceeasi tema obsesiva, copilul. Actrita care nu reuseste sa isi iubeasca fiul, asistenta, care avortase unul. Imaginea copilului de la inceputul filmului, singur, intr-o camera goala, incercand sa atinga chipul de pe ecran, e simbolica, e imaginea dorintei de a iubi, de a fi iubit, care se loveste de raceala si de refuzul celor doua femei de a se lasa imbratisate.
    
    Intalnirea in mijlocul noptii cu El , acel el, care incearca sa-si inteleaga sotia, sa-i acorde spatiul necesar pentru a se simti in siguranta, intrebandu-se ce sa faca cu toata tandretea pe care o simte pentru ea, raspunsul ei "I live from your tenderness.." Asistenta ajunge sa se confunde la un moment dat cu Elisabeth, ca si cum ar vrea sa puna viata, sentimente, in existenta lipsita de emotii a celeilalte.
    
    In final chipurile celor doua femei se contopesc ca cele doua jumatati ale unui intreg, desi Alma incearca inca sa-si pastreze individualitatea, sensibilitatea, iubirea de viata... "l'm not Elisabeth Vogler. You are Elisabeth Vogler. l would like to have... I love... l haven't..." frazele raman suspendate la jumatate, fara sa mai poata defini ce iubeste, ce are si ce e...
   
    Monologul Almei din finalul filmului, reluat de doua ori, o data cu prim plan pe chipul Almei, apoi pe cel al lui Elisabeth, adanceste senzatia de regret si frustrare facandu-ma sa ma intreb cati dintre noi, privindu-ne in oglinda suntem Alma, apoi privind cu coada ochiului realizam ca semanam cu Elisabeth.
    
    Tacerea nu minte, mana copilului care-si cauta mama, singuratatea din atingerea unui sot, in toate astea libertatea de a fi fara masca, de a privi in acele incaperi din suflet unde ascundem cele mai puternice sentimente. Avem curajul sa fim asa, doar cand intalnim "Persona" celalalt suflet capabil sa treaca dincolo de imaginea rece a unei oglinzi, in fata careia uitam sa ne mai intrebam ce e mai important, sa iubim, sau sa fim iubiti.

Intre geana de lumina si inceputul unui vis..

    As vrea sa invat mereu sa zambesc cand plec din ziua de azi, sa-mi ramana pe retina amintirea unui suras, nu o lacrima. Cand suntem tristi simtim ca intunericul ne poate ascunde in el, in spatele pleoapelor inchise visam lumea pe care am dori-o, uitand de cea pe care o avem.

    Noaptea soptim cuvintele, noaptea reusim sa simtim din nou clipele de fericire, sa (re)traim in ele raiul care a fost, fara sa ne doara acea ultima secunda, ultima secunda cand eram inca ingeri.

    Au venit insa zorile, rostim cu voce tare cuvintele, pasim in ziua care a venit dorindu-ne sa ne mai pierdem o clipa intre geana asta de lumina si inceputul unui vis.

    Si acum, inchide pret de o clipa ochii, sopteste-mi la ureche primul cuvant care-ti vine in minte, atunci greutatea asta din piept se va ridica incet ca aburul unei rasuflari tinuta mult prea mult.

Film - The Bow (Kim Ki Duk)

    Un alt film regizat genial de Kim Ki Duk este The Bow, sau Hwal, numele original al filmului. Ma simt in impas incercand sa vorbesc despre el. Sunt filme care lasa o senzatie nedeslusita in urma, ai impresia ca ai inteles exact ce vrea sa transmita regizorul, apoi pe masura ce imagini iti revin in memorie, descoperi noi si noi aspecte.

    Filmul exploreaza natura umana, de la senzatia dulce amara din Breath, la tandretea, la sentimentul de posesiune din Hwal.

    Decorul e si el minimalist, o barca de pescuit, acolo isi duc existenta, un batran si o tanara. Traiesc din ce castiga in urma gazduirii pescarilor care vor sa mearga in larg dupa peste, sau dintr-o metoda stranie de divinatie pe care o folosesc cei doi..

    Viata idilica sau recluziune fortata? Iubire sau dependenta? Tanara nu a pus vreodata piciorul pe pamant, are 16 ani si nu cunoaste altceva decat curgerea liniara a zilelor, sunetul hipnotic al valurilor lovind barca. Cate un grup de pescari rupe simetria perfecta a zilelor. In inocenta ei ii provoaca, dar cand acestia incearca sa o atinga, arcul devine arma in mana batranului. De remarcat nerabdarea cu care acesta numara fiecare zi care il apropie de implinirea celor 17 ani ai fetei, varsta la care o va lua de sotie. Ceremonia e pregatita in cel mai mic amanunt, de la haine, la oficiere, calendarul de pe perete e martorul mut al asteptarii.

    Tineretea fetei insa vrea sa inteleaga ce e dincolo de orizontul pe care il scruteaza in fiecare zi, descopera muzica, pe care un tanar i-o va face cunoscuta, se pierde in ea, insa placerea ii va fi refuzata de batran, acesta simtind instinctiv ca e pe punctul de a o pierde.

    Nu sunt cuvinte intre cei doi, in afara celor cateva scene in care fata sopteste la urechea batranului, sunt gesturi incarcate de tandrete, mana batranului care se intinde si o strange pe a ei inainte de a adormi, privirea ei calda cand intalneste privirea lui, un sentiment perfect, dincolo de iubirea carnala.

    "Strength and a beautiful sound like in the tautness of a bow… I want to live like this until the day I die."

    Ki Duk ne dezvaluie acea parte a umanului din noi pe care o ascundem, o ignoram sau cu greu reusim sa o intelegem.

Oare iubirea...

    Oare iubirea se poate conjuga la timpul trecut? Eu zic ca nu. Sau masura, poate? As zice iar "nu". Daca cineva ti-ar spune "te-am iubit" nu ti-ar veni in minte intrebarea, "acum, unde e iubirea?" sau de ti-ar spune "te iubesc atat de mult" ai intreba poate "cat?".

    Deci, eu zic ca iubirea este, sau nu a fost niciodata iubire, nu vei reusi sa o masori, pentru ca nu ai cu ce sa o compari, exista, pur si simplu.

    Acum te intrebi de unde stii cand iubesti, asa-i? Ei, asta e usor, am mai multe raspunsuri aici. Iubesti cand gandul tau se cuibareste zambind langa fiecare cuvant al lui, cand ai vrea sa lungesti fiecare ora, pana la infinit, doar sa-i fii aproape, cand rogi cate un inger sa-i fie alaturi, sa-ti duca rugaciunea la Dumnezeu, scurta ta rugaciune "Doamne, sa-i fie bine..."

    Poate ca vei mai rataci drumul, dar cand iubesti, sufletul tau isi va aminti mereu calea.