vineri, 30 decembrie 2011

Dorin Tudoran - redivivus

Maestrul scrie din nou. Pe blog. Punand capat unei taceri internetiene de 3 luni.

Pamflet politic, cultura, parabola. In peisajul unei normalitati ... dorite, Dorin Tudoran tine aprinsa flacara sperantelor, laolalta cu un Liviu Ioan Stoiciu, Liviu Antonesei si alti cativa.

Si o talmacire inspirata datorata scriitorului Serban Foarţa:


Rainer Maria Rilke

Naşterea Domnului

Fără smerenie,-i cu putinţă, oare
să vezi asa lumină-n noapte? Cine
dacă nu El, tunând peste popoare,
se face blând si naste-se prin tine?

Mai mare-l credeai tu, si plin de sine?

Ce-i marele? E ceea ce străpunge,
ca o săgeată, tot ce-i stă în cale!
Nici chiar o stea din ceruri nu ajunge
s-o facă. ~ Dinaintea ieslei tale

se-nchină craii; mari îs ei si ale

lor daruri li se par cele mai scumpe,
când ţi le-asează-n sfânta poală… Însă,
te uită cum pălesc si li se rumpe
întreagă vraja,-n preasăraca pânză

a scutecului tău, ~ cum smirna strânsă

cu greu, tămâia fumegând la curte
si aurul adus cu-atâta zel
de peste mări si ţări, au zile scurte
si,-apoi, te si-amărăsc, ~ pe lângă cel

ce are-ntreaga bucurie-n El.

vineri, 16 decembrie 2011

Film: Sacrificiul (Andrei Tarkovsky -1986)


        Profund, tulburator, "Sacrificiul", cel de-al saptelea si ultimul film regizat de genialul Tarkovsky, castigator a numeroase premii, poate fi considerat un film-testament. Un film care pune transant intrebarea "Care e relatia ta cu Divinitatea?", lasand spectatorului libertatea de a interpreta in propria maniera, mesajul filmului. Tarkovsky nu da raspunsuri la intrebari, cel mult pune intrebarea intr-o forma clara, care sa nu permita spectatorului eludarea unui raspuns.

        Alexander, personajul principal, fost actor si dramaturg, se retrage impreuna cu familia pe micuta insula Faro. Locul care pentru el reprezinta un adevarat rai terestru, pentru sotia sa care admira mai mult talentul artistului, nu omul, pare a fi mai degraba un loc de detentie unde nimic notabil nu se intampla, exceptie facand vizitele medicului de familie, cel mai bun prieten al sotului ei, de care, pare a fi indragostita in secret.

        Multe din scene au ca decor o atmosfera dezolanta. Balti de apa, atmosfera umeda, rece, in care protagonistii se misca de cele mai multe ori destul de sumar imbracati, noroi in care picioarele se afunda facand inaintarea dificila, toate ca imagini ale unui sfarsit apocaliptic, care si-a facut simtita prezenta. A crutat totusi omenirea, dar ca un memento pentru omenire, si-a lasat amprenta asupra naturii. E frig intr-o lume in care ne-am pierdut credinta, e noroi pe drumurile pe care le parcurgem pierzandu-ne pe noi insine, cu spiritul terorizat la gandul unei justitii divine care ne osandeste fara clementa pacatele, in suflet cu tristetea vietuirii intr-o lume lipsita de sens, intr-o sfasietoare singuratate impreuna.

        Cadrele filmate in interiorul casei sunt majoritatea in penumbra, incaperile sunt decorate minimalist, privirea este captata de postura protagonistilor, de mimica, de gesturile cand fluide, cand intr-un ritm alert, intr-un vartej naucitor al privirii si simturilor. Muzica de flaut, eterica, e ca un balsam pe o rana care arde, momentele tensionate sunt insa punctate de acordurile muzicii lui Bach, care reinvie si amplifica durerea.

        Alexander crede in puterea cuvantului, ii recunoaste caracterul sacral. Intr-una din plimbarile cu fiul sau, acesta ii explica conceptia biblica conform careia "La inceput a fost cuvantul". Toata lucrarea lui Dumnezeu prin cuvant s-a facut, lucrarea mantuirii personale tot prin cuvant se va face. In fata amenintarii unui dezastru nuclear care-ar sterge de pe fata pamantului tot ceea ce Alexander iubeste, fiinta acestuia isi cauta refugiul intr-o rugaciune poticnita adresata unei Divinitati de la care simte instinctiv ca va veni salvarea si alinarea. In cuvinte pe care pare sa le caute mai degraba in suflet decat in minte, isi articuleaza disperarea, ingrijorarea pentru viitorul omenirii si implicit al celor pe care-i iubeste: fiu, sotie, prieteni. Pentru ei si pentru toti ceilalti Alexander e gata sa-si sacrifice propriul rai, indelung si minutios construit.

        Un film tulburator care-si lasa amprenta in sufletul spectatorului, al celor care simt si stiu ca tot ce e zadarnicie si prea lumesc, toate angoasele si neimplinirile dispar, acolo unde este credinta. Pentru ca atunci cand palmele sunt impreunate in rugaciune, intre ele si suflet, nu mai ramane loc decat pentru Dumnezeu.

marți, 13 decembrie 2011

Carte: Pentru nimic în lume - Friedgard Thoma

"O iubire a lui Cioran" rosteste un subtitlu ...

S-a scris mult, s-au dat interviuri, Gabriel Liiceanu s-a rigidizat inutil denumind-o pe autoare "capra metafizica", Nora Iuga e si ea critica (dupa prea mulţi ani - considera ea - s-a îndepartat prea critic si prea banal de iubirea trecuta ...). Francezii au refuzat sa publice cartea, au invocat fel de fel de chiţibusuri de drept de autor extins, au interzis ca unele scrisori sa fie reproduse. Pudibonderie sclerozata ...
Cioran si Friedgard
Sunt doar amintirile iubirii târzii cioraniene. Amintirile nemţoaicei care ne ajuta sa vedem o alta faţa a filozofului negarii, scepticismului galopant. El avea 70 de ani, ea doar 35. Ea s-a daruit fascinaţiei, el a plonjat într-un erotism târziu. Indraznesc sa cred ca - pentru el, scepticul dur - a fost o dulce, târzie, inconstienţa. La rândul lui a fost fascinat de frumoasa Friedgard, a suferit, a fost gelos, a fost tânar din nou ...

Cartea nu intra în detalii. Eventual se pot face supoziţii cât de departe a înaintat relaţia lor. Mai târziu, într-un interviu, Friedgard va clarifica:

"Ruptura a survenit cînd am făcut cunostintă cu Simone Boué, partenera sa de viată. Ne-am simpatizat din prima clipă si deodată era clar că nu voi mai putea scrie epistole confidentiale si secrete, că episodul prim al relatiei mele cu Cioran apartinea deja trecutului. Nu am dorit de altfel să ridic la un nivel sexual relatia noastră dar dacă totusi, aceasta s-a întîmplat, a fost si fiindcă Cioran căzuse de la început pradă unei asemenea obsesii încît eu am crezut că trebuie să-i vin în întîmpinare. Dar în scrisorile mele l-am lăsat să înteleagă fără echivoc că nu-l mai pretuiam din această pricină; dimpotrivă eram chiar furioasă că m-a pus în situatia de a converti erotismul în sexualitate, ceea ce nu dorisem să se întîmple... Asa încît a fost minunat că am putut-o cunoaste pe Simone si că fără a-l jigni pe Cioran, puteam avea si un motiv de a nu mai continua nici într-un caz să actionez în spatele ei."
Friedgard, Simone, Cioran

Trec primii ani, tensiunea erotica scade inevitabil, ramâne fascinaţia intelectuala, prietenia, lungile convorbiri telefonice se reduc si ele. Binomul se largeste, Simone Boué devine si ea prietena lui Friedgard.

Interesante mai-mereu scrisorile dintre cei doi, deloc banale, deseori surprinzatoare, pline de referinţe de lectura, de observaţii fine, de spade încrucisate elegant ...

Anii se scurg, Cioran se pregateste de "marea trecere", între cele doua ultime iubiri ale sale. Mari iubiri. Sau mari pe masura supra-omului Cioran ? Omul care, neconvorbind natural cu Divinul, aproape negându-l, a re-creat supra-omul ca o cale de re-apropiere de Dumnezeu ... cum ne spunea alt înţelept român (Petre Ţuţea).

Daca nu ar fi existat Friedgard, ar fi trebuit inventata. Fie si numai de a-l simţi pe Cioran mai aproape, în dimensiunea unui Om supus si el iubirii, de ce nu ... erosului, suferinţelor.

luni, 12 decembrie 2011

Film: Mutluluk - Fericire (2007 - Abdullah Oguz)

Mutluluk, Fericire, viata, puritate, cruzime, tradiţii.

Un film complet, o drama, o felie de viata. Turcia marilor discrepanţe; satele prizoniere vechilor obiceiuri, dar si vitalitatea unui popor tânar cu ochii spre viitor.

O fata frumoasa este violata. Legea dura a satelor o condamna. Incepe asa o poveste aspra despre tradiţie, despre lume, iubire, prietenie ...

Tânarul desemnat sa o pedepseasca îi va deveni ocrotitor. Isi cauta locul între modern si arhaic, între legea satului si înţelepciunea vieţii, între prietenie si mânie.

Al treilea personaj este profesorul care nu se mai regaseste într-o lume fara valori. Obosit de ipocrizie si falsitate. In cautarea simplitaţii, puritatii sufletului. Si care le va deschide ochii celor doi spre esenţial, spre iubire, spre iertare.

Nu, nu este vorba de religie, de ideologie. Sau de o lupta între alb si negru, între bine si rau. Este viaţa, sunt infinitele nuanţe ale lui "a fi".

vineri, 2 decembrie 2011

Film: As it is in heaven (Kay Pollak - 2004)


        O mica asezare in nordul Suediei, o mana de oameni obisnuiti sa traiasca intr-o ordine sociala conventionala, lipsiti insa de inaltimea zborului.  Un dirijor de renume mondial, interpretat magistral de catre Michael Nyqvist, care se intoarce in singurul "acasa" pe care-l cunoaste. Fusese "baiatul cu vioara", multi ani in urma. Batut si batjocorit de unii dintre colegi.

        Intr-un decor minimalist, cu personaje sclipitoare, astfel a fost conceput "As it is in heaven" in regia lui Kay Pollak. Personaje vibrant creionate, imagini aspre, dure pe alocuri, contrabalansate de secvente pline de candoare si de gingasie. Cautarea propriei voci, unice, definitorii, urmata de apropierea unii fata de ceilalti, descoperirea propriului eu.

        Fiecare dintre personajele principale trece prin propriul iad. Fie ca trebuie sa-si infrunte trecutul, fie ca invata sa-si imblanzeasca orgoliul sau lasa in urma o viata de abuzuri, isi descopera in final propria voce, isi accepta fragilitatea umana si prin cantec, isi lumineaza privirile si sufletul.

        Nu as fi crezut vreodata ca simplele vocalize, pot emotiona in asa mare masura. Pofta de viata, fericirea in starea cea mai pura, izbucneste in fiecare sunet, intr-o muzica care nu are nevoie de cuvinte. Vibreaza si ingenuncheaza cu uimire si recunostinta sufletul.

        Centrat pe sentimente, pe emotii, regizorul isi poarta personajele pe un drum aproape initiatic. Printre asteptari, dezamagiri, gesturi simple, secvente obisnuite de viata se transforma in momente de-o frumusete rascolitoare, dand nastere acelui echilibru si acelei armonii fara de care nici muzica, nici fericirea nu sunt posibile.

        Muzica are nevoie de suflet la fel de mult pe cat sufletul are nevoie de muzica. Ea imblanzeste orgolii, apropie oamenii si-i face atata de buni inca reusesc sa-si vada unii altora aripile.
"-Crezi in ingeri?
-Cand ma uit cu coada ochiului, le vad uneori aripile. Am vazut aripi la Olga si la Arne… la ultimul cantec. Le-am vazut si la Tore. Si le-am vazut si la tine. Esti pregatit cand le vezi la toata lumea."

        Da, acesta e filmul care ocupa primul loc in topul personal. Am inchis cu totul in suflet si cantecul Gabriellei, si rasul frumos al Lenei, si dorul de viata al Ingai, si frumusetea sufletului si a trairilor lui Daniel, greu de descris in cuvinte, undeva intre sfasiere sufleteasca si cer. Cu bratele aruncate in aer, dansand cu fulgii de zapada si simtind sub picioarele goale pamantul rece. La marginea cerului, la marginea lumii, asa-si traieste fericirea.

        Pe tot parcursul filmului, am simtit acel flux de energie, de emotie, care te absoarbe si te poarta cu el, si tu esti fericit ca exista asa ceva si convins, foarte convins, ca alaturi de cei care ne iubesc si-i iubim, pe pamant, poate fi "Precum in cer".





"-Ti-ai implinit visul dintotdeauna?
-Da, asa cred.
-Dar cum? De ce cu oamenii acestia?
-Ma iubesc. Si eu ii iubesc pe ei..."


marți, 29 noiembrie 2011

La târgul de carte Gaudeamus: scriitorul Vasile Andru

Redau aici o parte din articolul scriitorului Liviu Ioan Stoiciu, secvenţa dedicata scriitorului Vasile Andru.

fragment:

Aseară, la ora 18, am venit la standul Editurii Dacia XXI, unde Vasile Andru si-a lansat două cărţi (apărute peste noapte, mi-a mărturisit, în Colecţia de autor; a aflat că Ion Vădan vrea să-i republice întreaga operă): „Opt chipuri ale singurătăţii” (povestiri), cu un cuvânt înainte de Marian Popa, si „Veacul meu, fiara mea”, un fel de roman în cinci părţi. L-am ascultat pe Vasile Andru (care a subliniat la un moment dat că la acest Târg de carte Gaudeamus sunt programate 650 de lansări!):

am scris eseu sapienţial, n-am apărut demult cu proză, acum cinci ani mi-au apărut „Grădinile ascunse”. Acum public romanul vieţii lui Vasile Andru, vieţii sentimentale si metafizice, dar nu e în cheie autobiografică, e o carte neficţională. Anteriorul meu roman era utopic. Singurătatea e o bogăţie, dar trebuie să-i descoperi această bogăţie. Există o boală ontică, insatisfacţia de a trăi, inexplicabilă. Monahismul încearcă să o repare. Omul a primit viaţa ca pe un dar. În carte găsiţi alinare prin meditaţie si psihoterapie, repet, e o mare sansă să fii singur. E multă empatie (să te doară ce-i dor pe alţii). Am selectat opt chipuri din cele care-ţi ordonă reusita sau esecul în viaţă – fiindcă sunt porunci ancestrale, sunt comenzi dinlăuntru care ne conduc în viaţă. Dar sufletele pot fi restaurate… Pagina care rămâne din această carte e aceea, cred, din „Rosu de Basarabia”. Am aflat că pe lumea asta există un dublu al meu. Acest dublu al fiecăruia dintre noi, dacă-l vezi, îţi prevesteste moartea. Eu m-am ferit să-l văd, desi cred că el m-a văzut si m-a salvat din situaţii fără iesire, poate acest dublu e un înger păzitor în plus, dar eu nu vreau să dau ochii cu el încă …

Vasile Andru e născut în 1942 în Bucovina de Nord (mi-a fost coleg la Viaţa Românească până s-a pensionat). În 1990 a întemeiat Centrul de Practică Isihastă la Bucuresti, ţine conferinţe si stagii sapienţiale în întreaga lume. A publicat peste 30 de cărţi (în principal romane; dar si cărţi sapienţiale – de genul „Viaţă si semn”, „Terapia destinului”, „Întâlniri cu maestri si vizionari”, „Isihasmul sau mestesugul linistirii”). Criticul Gh. Grigurcu observa: „Vasile Andru năzuieste la o reconstituire armonioasă a fiinţei”…

Film: Pina (Wim Wenders - 2011)

Pus în categoria documentarelor, realizat de maestrul Wim Wenders. 
"Pina" este mult mai mult. Construit ca un omagiu adus coregrafei germane Pina Bausch, trece dincolo de simpla enumerare a unor momente speciale din cariera eroinei.

Avem de a face cu fuziunea perfecta a doua arte: dansul si filmul. Wenders reuseste sa aduca în prim-plan atmosfera magica a aproape iniţierii în arta dansului. Un film-imagine, un film-tacere, un film al starilor, al marii familii din jurul Pinei.

Scena teatrala este aproape miraculos redata în spaţiul cinematografic, povestea se rosteste singura în fiecare dintre noi, la final ne-am construit o lume numai a noastra. Chipul Pinei revine când si când, zâmbetul sau parca din alta lume, secvenţe vechi se scurg dinspre trecut spre prezent.

Dansul este adevaratul personaj. Coregrafii ameţitoare, idei uluitoare si totusi atât de firesc transpuse în realitatea pasilor, unduirilor, salturilor, costumelor, tacerilor ...

Greu de povestit. Meditaţia, contemplarea se rostesc înspre înlauntrul nostru, acolo unde si arta se întâlneste cu sufletul ...

miercuri, 12 octombrie 2011

Film: Hævnen - Intr-o lume mai buna (2010 - Susanne Bier)

Avem de a face cu o regizoare speciala. Din deja afirmata scoala scandinava. A unor regizori care vad lumea, aceeasi lume, altfel. Sa fie doar "vina" colosului Ingmar Bergman ? In filmele lor observi inobservabilul. Te "obliga" pe tine spectator sa iesi din hainele strâmte, rigide, ale unei educaţii conformiste. Sa gândesti, sa suferi, sa simţi, sa înţelegi dureros legile moralei, ale spiritului.

"Hævnen" (In a better world) ne istoriseste povestea unor oameni obisnuiţi. In prim-plan doua familii, o mica asezare. Familia X: tata, mama, fiu. In prag de divorţ, tatal doctor chirurg voiajeaza des în Africa. Copilul: sensibil, usor nesigur, ţinta predilecta a unui grup de elevi pusi pe harţa. Familia Y: mama de abia decedata, tata, fiu. Inca sub impresia dispariţiei mamei. Copilul: trauma pierderii mamei, refuzul de a accepta compromisul, relaţie încordata cu tatal.


Intâmplarile, aparent banale, conduc la interogaţii fundamentale. Razbunare /justiţie sau iertare ? Iertarea este posibila la modul absolut sau trebuie sa fie condiţionata de "îndreptarea pacatosului" ?

Doctorul chirurg, în Africa, în mijlocul durerii, saraciei, crimelor, sângelui. In ţara sa, sub privirile fiului si a celuilalt copil, a primit palme de la o bruta. Nu a reacţionat, a cerut explicaţii si a fost din nou agresat. In Africa va salva liderul unei grupari criminale, îsi va face datoria de medic. Si totusi, în final, primind o altfel de palma de la criminal, îl va lasa în mâinile victimelor sale.

Cei doi copii vor învaţa direct limitele iertarii, razbunarii. Poate nu vor învaţa lecţia absoluta. Poate nici noi, spectatorii. Susanne Bier ne lasa dificila sarcina de a gândi, de a contempla posibilele soluţii morale. Si ne-a daruit si o imagine de film splendida.

Filmul a primit Oscar-ul pentru cel mai bun film strain al anului 2010, Globul de aur, alte premii. Meritat.

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Film: Black Swan (2010 - Darren Aronofsky)

Lebada neagra. O femeie întruchipeaza lebada. O faptura fragila, sensibila. Lacul lebedelor. Lebada alba, lebada neagra. Alb si negru, bine si rau, lumina si întuneric.

Creatorul încearca sa rezolve problema: o balerina care sa faca saltul mortal (psihic) de la înger la demon. Natalie Portman reuseste un paradox care transcende aproape intenţia regizorala. Sau poate este doar falimentul ei. Imprumuta sensibilitate, graţie, tristeţe ambelor personaje. Feţe ale aceleiasi fiinţe. Si totusi, dincolo de intenţiile regizorale, demonul ramâne în umbra. Ca o victorie a ... binelui ?

In final cele doua ipostaze se confunda. Balerina plonjeaza cu propria viaţa în rol. In dublu rol. Isi anuleaza de fapt propriile trairi. Ca sa faca loc sfâsierii celor doua lebede. Sciziune mentala, prag de nebunie.

Vincent Cassel, în rolul Creatorului, cel ce da viaţa si moarte aleselor sale, îsi pune perfect în valoare carisma de necontestat. El pretinde. Pretinde TOT. Tragedia anularii balerinelor ca persoane. Totul sau nimic. Succes sau nebunie. Culme sau disperare.

Regizorul Darren Aronofsky. Conduce profesionist, gradat, evenimentele. Exagereaza nepermis în secvenţele usor horror prin care ar vrea sa indice spectatorului zbuciumul Balerinei în a deveni demon.

vineri, 7 octombrie 2011

Intre o bataie de inima, si-o clipa de liniste

Doar in oglinda copilariei, am reusit sa ating umbra unui vis care fuge.

"Nu-i adevarata povestea ca oamenii au descoperit focul
lovind doua pietre.
Focul a aparut altfel...
cand un om s-a gandit sa prefaca ranile lui in speranta,
sa-si lumineze mainile..." (O. Paler)

 Micutul meu caine batran: o bataie de inima la picioarele mele. (E. Wharton)
   Tot ce avem poate fi trecut pe o samanta de floare, atata viata avem, dar cat de frumoasa pare. (M. Fulger)
"De-ai cadea intr-adevar 
In momentul marii frangeri
As veni la tine-n cer
Sa te recompun din ingeri." (A. Paunescu)

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Dorin Tudoran - la desparţirea de blog

..Sau marea lehamite. Neperechele Dorin Tudoran abandoneaza blogosfera si ne lasa un ultim poem. Restul, în viitoarele-i carţi. Se spera.



O  A  M  E  N  I  I     A  C  E  I  A

ajunsesem prea târziu – oamenii nu mai aveau aripi

cât era ziua de lungă
îi căram în spinare: îngeri schilodiţi

seara îi îngropam la marginea mării

peste noapte îngheţam de spaima
că iar se face dimineaţă

si se făcea

miercuri, 21 septembrie 2011

Decupaje autumnale

Am plecat să-mi duc aripile
la vecernia cu parfum de lumină. (I. Bolba)

 Mi se face dor să ning
prin cerul de lumi
strivind aerul care ne desparte
de orizont. (I. Serban)
 Sunt tot aici,
nu ştiai?
tocmai îmi caut urma prin catacomba
îngerilor purtaţi de lumină. (I. Bolba)

marți, 13 septembrie 2011

Jurnalul lui Mihail Sebastian

Mai întâi au fost cuvintele. Despre Jurnal. Mai apoi a ajuns la mine.

Jurnalul scriitorului evreu se întinde pe 10 ani (1935 - 1944). Perioada densa, culminând cu relatarile aproape în priza directa despre ecourile de pe multiplele fronturi ale celui de al Doilea Razboi Mondial.

As numi Jurnalul lui Sebastian o forma mai elevata de bârfa. Despre o vreme fascinanta pentru cei de astazi, cu personaje aproape de mit (mari actori, scriitori), cu momente politice tragice, între ideologii extreme (nazism - comunism), dar si cu ceva din parfumul unei Românii vechi, unor idealuri destinate dispariţiei.

Jurnalul devine pe alocuri oglinda moravurilor celor de atunci. Iubirile scriitorului sunt iubiri "usoare" ceea ce nu-l împiedica sa sufere "intens", sa-si creeze poate atmosfera si inspiraţia necesara scrierilor sale. Evadeaza la munte, la mare - la Balcicul de odinioara, se simte mai liber de a crea în astfel de retrageri.

Moralitate & cinism. Femeile par obiecte pentru Sebastian. Coreligionari de-ai sai care-l împrumuta cu sume consistente de bani (Zissu) sunt vrednici de dispreţ.

Suntem în anii negri ai antisemitismului ca sistem de stat. Anii razboiului, ai fricii animalice a evreilor de a fi exterminaţi. Se reevalueaza prietenii. Mircea Eliade se îndeparteaza de Sebastian. Sunt la antipozi. Profesorul Nae Ionescu - ideolog al dreptei dure, are si idei împrumutate (dupa Sebastian) pe care le prezinta ca fiind proprii; îi place a fi considerat aproape de puternicii zilei, creator de evenimente.

Dincolo de personajele implicate, de cronica zilelor unui scriitor, de evenimentele politice, Jurnalul nu are adâncime. Sebastian ramâne la suprafaţa lucrurilor. Mai mult: repetat se deda unor prelungi lamentaţii. Nu e bun de nimic, a îmbatrânit, nu are bani, etc. Mi-aduce aminte de prima parte a jurnalului lui M. Cartarescu, unde densitatea anxiosului devine aproape sufocant-psihiatrica. Totusi Cartarescu cobora / investiga  si în subteranele constiinţei (în linie directa cu "Travesti" si "Orbitor").

Sfârsitul razboiului se apropie. 23 august a fost o cotitura pentru România. Sebastian îi vede ca pe niste eroi pe soldaţii rusi. Si vede justificata o pedepsire a României. Cine l-ar putea condamna dupa toţi anii traiţi sub ameninţarea dispariţiei fizice? Fatalitatea vrea sa moara strivit de un camion rusesc în 1945 la doar 38 de ani.

Jurnalul ramâne o fresca a acelui timp, ne aduce mai aproape situaţii, oameni, mit. O gaura a cheii prin care putem privi în voie la un spectacol peste care a cazut cortina Istoriei.

luni, 5 septembrie 2011

Jurnal de vacanta - Thassos (Grecia)

        Calatoria a pornit sub semnul scepticismului. Cautasem sa ma documentez pe net despre Thassos, admirasem imaginile, fara sa cad in extaz totusi. "Un alt colt frumos de lume", mi-am zis. Si ce? Vazusem destule. Nicio imagine, niciun travel review nu ma pregatise insa pentru insula aceasta relativ mica (in jur de 400 km patrati), supranumita, pe buna dreptate, Insula de Smarald.
        Ne-au intampinat pescarusii la malul marii, tot ei ne-au petrecut in tipete si falfait de aripi pe toata durata calatoriei cu vaporul din portul Kavala, pana pe insula Thassos.
        Am ajuns la ceea ce avea sa ne fie casa pentru o saptamana, pe inserate. La o ora dupa ce trecuseram peste formalitatile de cazare, atingeam cu talpile un nisip fin, fara scoici rupte care sa te raneasca, fara sa trebuiasca sa faci slalom printre pet-uri si cearceafuri. Acolo, cu degetele picioarelor mangaiate de apa calda, in lumina galben-portocalie, cu mirosul acela nedefinit de apa sarata in nari, am stiut ca incep sa ma indragostesc de locul acesta.
        Foamea insa, ne impingea de la spate, asadar am pornit in cautarea unui restaurant. Era in jurul orei 10.         Majoritatea restaurantelor sunt pe faleza, tot acolo, mai spre marginea Potos-ului, unde eram cazati, incep si barurile de noapte. Un oras cochet, cu o multime de flori si garduri vii. Greu de ales intre multimea de restaurante cu meniuri sofisticate, sau taverne cu mancare traditionala greceasca. In prima seara am ales la intamplare un restaurant care mai avea cateva mese libere.
        Mai tarziu am aflat ca fiecare restaurant sau taverna are cel putin o pisica care face turul meselor. Te privesc cu un mieunat slab sau chiar se intind cu labutele in sus, gata de joaca. Fac deliciul copiilor care greu mai pot fi stapaniti si reasezati pe scaune. :)
        Indiferent unde alegi sa iei masa, esti primit cu zambetul pe buze si servit cu profesionalism. Portiile sunt uriase de-a dreptul, timpii in asteptarea meniului sunt scurti si de regula trec si mai repede deoarece chelnerii sau chiar patronii tavernelor si restaurantelor se opresc langa masa sa te intrebe de unde esti, intr-o engleza aproximativa iti dau indicatii despre cele mai bune plaje, cele mai cautate mancaruri traditionale, sau mijloacele de transport care pot fi utilizate pentru deplasarea pe insula.

        D-nul Kostas, patronul restaurantului, unde ne opriseram sa mancam, intampina pe toate lumea chiar de la intrare. Cu gesturi largi, te invita la prima masa libera. Multime de feluri traditionale grecesti, suvlaki, tzatziki, mousaka, gyros sunt doar unele dintre ele. Masa traditionala a grecilor incepe invariabil cu o salata. Tzatziki este un aperitiv care contine pe langa iaurt si usturoi, castraveti si fel de fel de condimente. A devenit aperitivul meu preferat. Deliciosul tzatziki e servit mereu alaturi de un vin alb, cu un parfum si gust deosebit, numit Robolla. Urmeaza apoi felurile de mancare bazate pe carnea de vita, porc, peste sau fructe de mare. Ca desert ai de ales dintr-o mare varietate de sortimente, de la celebra baclava la cataif sau prajituri cu miere sau branza.
        Incerc sa-i explic D-lui Kostas ca nu sunt in stare sa mai mananc si desertul (pe care de altfel nu il comandasem dar ne fusese adus "din partea casei"). Sortul albastru falfaie periculos in timp ce cu gesturi largi si intr-o engleza aproximativa imi spune ca nu se poate! mi se va face foame la noapte la cat de putin am mancat si el are noaptea restaurantul inchis . :)) Cum sa rezisti? :)

        Oboseala si-a spus cuvantul in jurul orei 12 cand de-abia incepea cu adevarat viata de noapte a insulei. Intorsi in camere, am avut parte de un adevarat spectacol. Muzica si dans traditional grecesc in curtea unei case de batrani la cativa pasi de terasa noastra. M-a impresionat pofta de viata a acestor batrani, am urmarit, batand din palme, la fel ca alti turisti, dansul lor cu miscari vioaie si batai energice din picior. Am aflat ca dansul care mie mi se parea a avea o coregrafie foarte complicata, se numeste "hasapiko", dansat deopotriva de femei si barbati. Fiecare miscare capteaza atentia, pasii sunt de-o fluiditate fascinanta.


        De abia in jurul orei 2, s-a lasat linistea peste insula. Am dormit un somn adanc, cu geamurile larg deschise si fara teama tantarilor, care sunt practic inexistenti pe insula, la fel ca si mustele.

        Urmatoarele zile au fost toate cu temperaturi peste 32 de grade, cu bai in apa incredibil de curata si de calda a Marii Egee si plimbari de seara pe malul marii sau printre multimea de magazine si de tarabe care impanzesc strazile din apropierea plajei. In mijlocul strazii se vand suveniruri, se face slalom printre mesele chioscurilor de inghetata sau se pot cumpara delicioase clatite facute sub ochiul musteriului si umplute cu fel de fel de dulceturi si creme. Oameni deschisi si veseli, grecii stiu sa faca haz de necaz. Alaturi de harta insulei cu obiectivele ei turistice, patronul unui magazin cu accesorii pentru plaja, asezase propria-i versiune despre Grecia, "No job, no money, no worries. This is Greece!"
        La aproximativ 15 km de Potos, se gaseste Manastirea Archangelou, cu hramul Arhanghelului Mihail. Situata in unul dintre punctele cele mai inalte ale insulei, manastirea pastreaza o parte din Sfantul Cui, folosit la crucificarea lui Iisus Hristos. Am decis sa caut un mijloc de transport spre manastirea din secolul al XVIII-lea, despre care legenda spune ca ar fi fost construita de un sfant pe nume Luca in cinstea Sfantului Apostol Ioan Teologul. Arhanghelul Mihail i s-a aratat intr-o seara lui Luca, cerandu-i sa construiasca o biserica in acel loc. Pentru a fi sigur ca aparitia nu e doar o inchipuire, Luca i-a cerut Arhanghelului sa faca o minune. Acesta a lovit cu toiagul in stanca, de unde a inceput sa izvorasca apa limpede si sfanta despre care se spune ca ar avea puteri vindecatoare. "Lacul de aghiazma" cum este numit, se gaseste chiar sub manastire, in interiorul unei pesteri.
        Am cautat cel mai apropiat "periptero", chiosc de ziare unde se vindeau si bilete pentru autobuzul care mergea spre manastire si la prima ora, eram deja in statie. Desi exista un orar, niciunul din cele 2 sau 3 autobuze de pe insula nu il respecta. Nu exista aparate de compostat biletele, nici soferului nu-i pasa daca esti sau nu in posesia unuia. Ca sa fiu sigura ca nu ratez statia unde trebuia sa cobor pentru a ajunge la manastire, m-am asezat foarte aproape de scaunul soferului. Proasta decizie :D Muzica greceasca care curgea din difuzoarele autobuzului, era aproape in intregime acoperita de vocea soferului care canta cat il tineau plamanii si batea tactul pe volanul de care (am facut ochii mari cand am vazut) avea lipit un ursulet. De altfel, tot bordul autobuzului era intesat de tot felul de jucarii de plus, mai mari sau mai mici, pe care soferul nostru le rearanja la cate o curba mai stransa, facandu-ma sa ma uit cu groaza la haul care se casca la cativa metri de sosea.
        Ajunsa in fata manastirii, am fost intampinata de catre un batranel care punea la dispozitia vizitatorilor fuste pentru femei sau pantaloni lungi pentru barbati, accesul in manastire nefiind posibil imbracat cu pantaloni scurti sau bluze decoltate.
        Dincolo de zidurile manastirii, m-a intampinat o atmosfera aproape ireala. M-am pierdut in linistea si seninul acestei manastiri in varful stancilor. La intrarea in bisericuta, esti servit cu rahat de trandafiri facut de maicute si apa rece de izvor.

        Miros de lemn imbatranit, de iarba arsa de soare, de fum de lumanare impletit cu lumina. Si prezenta persistenta a ceva. Am simtit in jurul meu oameni venind, oameni plecand. Ochii mi se obisnuisera cu semiintunericul. Nici nu mai incercam sa deslusesc icoanele din jur. Mi-era destul sa fiu. Acolo.
        Inainte de a parasi Grecia, am facut o ultima escala in Kavala, supranumit "Orasul amfiteatru", unul dintre cele mai mari si mai frumoase orase-port ale Greciei. Cu strazile sale inguste, cu casele cu fatadele viu colorate, este un oras care imbina modernul cu vestigii ale trecutului. Aici a facut popas Apostolul Pavel, in prima calatorie in Europa, si tot aici pot fi admirate ramasitele unui apeduct roman, Kamares, restaurat de Soliman Magnificul in secolul al XVI-lea. La malul marii, se gasesc si zidurile de incinta ale cetatii la doi pasi de vechiul port.
        Zilele s-au scurs cu repeziciune, am salutat ultimul apus de soare cu regret si hotarata sa ma reintorc in insula aceasta unde timpul curge altfel, unde in mijlocul lui august, mieii zburda prin livezile de maslini si salcamii infloresc ca-n mijlocul primaverii.

Selectie de poze, Thassos