Ca de obicei, si acest film al lui Tarkovsky, "Nostalghia", a avut acelasi puternic impact emotional asupra mea. La nici un alt regizor dorul de casa, atmosfera de pe tot parcursul filmului, nu reuseste sa atinga in aceeasi maniera sufletul.
Nu povestea in sine e importanta, ci felul cum se traiesc emotiile, singuratatea pe care o simte regizorul chiar si in mijlocul oamenilor, nostalgia dupa tara unde a crescut, dupa oamenii ramasi acolo, in urma, dar niciodata uitati.
Atmosfera e incarcata de emotie, culori care fug... revin.. ca sa dispara iarasi... muzica ca o disectie pe cord... cerul... mult cer, dar niciodata senin...
Si acesta este un film pe care nu trebuie sa incercam sa-l descifram, nu sunt "adevaruri ascunse" pe care o privire mai atenta le-ar dezvalui, priviti acest film cu sufletul, pentru ca despre suflet va vorbeste.
"Nostalghia" e povestea lui Gorciakov, un poet rus care face o calatorie in Italia pe urmele unui compozitor din secolul al XVIII-lea. Aici isi traieste nostalgia urmarit de ochii atenti ai tinerei interprete, Eugenia, care mult prea legata de planul material nu intelege preocuparile si lipsa lui de interes pentru persoana ei.
In peregrinarile lui intalneste oameni (cum e Domenico) ale carui idei simple gasesc ecou in mintea si inima lui Gorceakov, ("o picatura cu alta picatura nu fac doua picaturi, ci una mai mare"). Lectia de matematica a lui Domenico ne spune sa ne intoarcem la esenta, in punctul in care nu am mai fost in stare sa vedem intregul, la punctul in care materia si spiritul nu au mai fost un tot. ("Iar cand se lasa noaptea/nu-mi mai lucesc pe umeri doua aripi./In timpul festinului, ca o lumanare m-am stins./In zori strangeti-mi ceara scursa/si in ea cititi pe cine sa plangeti, de ce sa fiti mandri.")
Departarea omului modern de tot ce e sacru, e ilustrata in imaginile din interiorul catedralei inundate unde Eugenia asista la invocarea Fecioarei Maria de catre localnici. Lumanari multe, "oameni care au credinta" cum spune la un moment dat paracliserul cu care Eugenia va schimba cateva cuvinte. Patrunsa de atmosfera, ea incearca sa se aseze in genunchi, dar gestul ramane suspendat la jumatate, la fel ca multe din incercarile noastre, ale tuturor, de a ne apropia de Dumnezeu.
Povestea unui suflet care nu s-a pierdut in goana lumii pentru prosperitate materiala, care stie ce inseamna singuratate, dor, tristete. Se simte raspunzator atat pentru el cat si pentru altii, de aceea, incearca pana la final, sa tina lumanarea credintei aprinsa.
