"Cel care vrea sa fie intaiul sa fie slujitorul tuturor"

    Am trait suficient pana azi ca sa inteleg ca Saptamana Patimilor e insasi viata omului, de la nasterea sa pana la moarte, derulata in pilda crestina a alegerii. Odata cu miracolul invierii lui Lazar, Duminica Floriilor cu  primirea triumfala a lui Iisus pe sub ramuri de finic in Ierusalim ca un  Imparat , a invataturilor primite  prin pilda maslinului neroditor , a celor zece fecioare si a talantilor, pilda femeii pacatoase,  apoi  Cina cea de taina , cand impartind paine si vin ucenicilor, Iisus le-a incredintat cea mai mare porunca: "Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii", prin aceasta El insusi acceptand umilintele si chinurile mortii ce aveau sa vie.  

        Mantuirea , este telul spre care toti, constinent sau inconstient, tindem. Unii  tind sa caute mantuirea din frica , altii din intelepciune. Fara Divinitate viata noastra nu ar avea un sens, vorba lui Tutea, “am veni de nicaieri si ne-am duce niciunde”. Ne urcam fiecare, generatie dupa generatie, Golgota. Mantuirea este viziunea neirosirii in trecerea spre nefiinta. Patimile lui Hristos sunt pilda ca tocmai credinta te poate inalta de la rangul de accident al naturii la cel de aspirant intru dumnezeire. E ceva rau in asta? Cred ca toate invataturile lasate de Biblie, mijlocite si prin traditii, nu pot fi lasate la voia intamplarii, tocmai pentru ca ne tin cu picioarele pe pamant, echilibrandu-ne si punandu-ne in acord, direct, cu rezolvarea neputintei omenesti. A vedea mai mult decat drumul catre job sau mall ca target absolut al existentei noastre, de a gandi ca noi facem parte din lume si nu eu alcatuiesc lumea, de a intrupa in faptele noastre aceea jertfa aducatoare de sens si nu de a risipi prin vorbe creatia divina, iata cum putem creea punti intre noi-cei fizici si noi-cei metafizici.

      Trecand de dialectica profanatoare a doctrinismului economic prin care generatii de regizori au cutezat sa  intrupeze  Hristosul dand chip suferintei si umilintei  prin care Mantuitorul a trebuit sa urce pana pe ecranul cinematografului ca niste bieti amarati sa rada mancand popcorn, este greu sa–ti asumi partea de mijlocitor intre Divinitate si lume. Imbracand ritmuri de rock  si  apucaturi de sef de banda ca in  Jesus Christ Superstar, sau ca pe o drama biblica impecabil realizata cinematografic si dinamizata de muzica lui Maurice Jarre de catre Franco Zeffirelli  ajungand pana la controversata viziune a  lui Mel Gibson in Patimile lui Hristos care, privita pro sau contra, te aduce sa-ti formulezi intrebari despre tine si responsabilitatile tale, noi suntem pe rand , de fapt, si clasicul si vedeta si filozoful vietilor noastre.

      Saptamana Mare nu se traieste doar o data pe an, ritualic, pentru a da masura credintei noastre, ea exista zilnic facand parte din universul nostru interior, format din intrebari, raspunsuri, alegere si acceptare. Viata, insasi, pare cea mai buna garantie data de catre Divinitate , de a  ingadui, prin bune si rele, incercarea sinelui.

"Viva il coltello!"

       Exploatarea fizica ca o conditie prealabila pentru tendintele modei, artei, erotismului si a afacerilor profitabile ramane un fenomen cunoscut pana in secolul nostru. Dar cu sigurata ar provoca un scandal in ziua de azi daca, în timpul unui spectacol pe marile scene ale modei, un spectator ar exlama extatic ”Traiasca anorexia!”, asa cum vreme de doua secole s-a exclamat “Traiasca bisturiul!”….

     Se pare ca totul a aparut in sec. al-IV-lea d. Hr. cand interpretarea vorbelor  Sf. Pavel (Mulier in aecclesia taceant ), a dus la alungarea femeilor din biserica….

     Lucrarile polifonice , de mare virtuozitate, au dus la aparitia unei voci noi, singulare, reprezentative in corurile bisericesti care va  imbraca barocul cu un timbru suav, candid, nepamantesc sau  care va inspira si cladi interpretari faimoase a unor arii din Monteverdi, Glück, Scarlatti, Mozart, Haendel, Porpora, Pergolesi, Pollarolo, Orlandini, Broschi sau Vivaldi……

     Aceasta voce minunata este a celui de al treilea sex, i castrati. Precum unor drag queens ai timpurilor noastre s-au bucurat de o faima dubla, aceea a unei voci impresionante si a unei prezente inedite in peisajul artei baroce. Oare faima merita mutilarea  identitatii? Oare biserica a adus astfel o ofranda de piosenie Creatorului? Existenta pe scenele lumii a acestor voci (mai bine de 200 de ani), este o problema de teologie sau una de vedetism? Aparitia castratilor se bazeaza pe legea dreptului natural a  faptului ca "toate lucrurile din lume sunt controlate de un motiv al lui Dumnezeu”?

     Toate acestea, de mai sus, le-am aflat datorita unei voci unice. Aceasta voce apartine unui contemporan, Radu Marian,  poate cel mai bun interpret al muzicii baroce pe care omenirea l-a dobandit fara bisturiu. Ci numai prin gratie divina....Et in Arcadia Ego... 

Prietenia

        Lipim cu multa usurinta etichete, iar atunci cand consideram ca am fost loviti pe nedrept, ne spunem sus si tare ca ea/el nu merita prietenia noastra, asta ca sa ne justificam in proprii ochi, gesturi care stim ca pe celalalt il vor intrista. Consideram ca doar noi stim ce inseamna prietenia, noi suntem cei indreptatiti sa intoarcem spatele la un gest sau un cuvant care nu ne-au placut.

        In prietenie ar trebui sa stim sa mergem mai departe de propriul ego ranit; nu ar trebui sa trasam tipare in care sa-i vrem pe ceilalti, doar pentru ca acolo, in punctul acela, am fi in stare sa ii iubim, nici noi, cei care i-am vrea aproape,  nu ar trebui sa sfidam gravitatia, sa ne chinuim sufletul si trupul impotriva firii pentru a nu stramba putin contururile tiparului atata de bine delimitat.

         Inainte de a judeca, sa invatam sa fim mai mult suflet decat suntem trup, atunci vom fi frumosi, deosebiti si atat de iubiti...

Mircea Eliade despre Saudade

  "Nicaieri, în nici o tara, n-am ascultat o chemare mai melancolica, mai sfâsietoare ca a tocilarului din Lisabona. Mesterul acesta obisnuieste sa-si vesteasca trecerea pe strazi suflând într-un nai scurt câteva sunete de o tulburatoare tristete, lungi, sovaitoare si sugrumate brusc într-o chemare ascutita, ca un cântec ranit. Tocilarul îsi fluiera deznadejdea mai ales în dupa-amiezele calde, când soarele adoarme marii arbori si o boare sticloasa se prelinge pe caldarâmuri. Parca ar fi ultimul om viu petrecându-si jalea într-un oras parasit.

  Si iarasi îl aud catre apusul soarelui, când vazduhul îsi recapata transparenta si începe sa fumege arborii bine mirositori. Este fara îndoiala cea mai reusita experienta a lui saudade."

(Mircea Eliade - Memorii 1907 - 1960)

Timpul , o vesnicie probabila?

    Timpul in viata noastra nu pare decat o lunga asteptare a unei alte vieti adimensionale.

    A face ca regretele sa nu poarte vina unei neputinte pusa mai intotdeauna pe seama altcuiva, este deajuns sa te privesti in ochi si sa-ti asculti ceasul constiintei. Ea intotdeauna stie sa faca legatura intre rational si irational, putinta si dorinta, constrangere si refulare.

    Calea cea mai frumoasa a constiintei este Arta. Ea aduce, aproape inconstient, ceea ce noi suntem. Buni , rai, frumosi, urati, culti, inculti, bogati, saraci - arta este esenta existentei.

    Arta duce timpul in vesnicie, punand pecetea unei existente atemporale in vremelnicia unor adevaruri omenesti.

    Eu atat am avut de spus si n-am facut-o mergand pe principiul ca datul cu parerea e sportul preferat a acelora care n-au nimic de facut..ci pe convingerea ca merita sa spui ceea ce sigur duce la un pas inainte, urmand "dictonul" resemnarea mioritica e coma natiunii. 

    Va pup si inchei - Am fo` si`om fi!

Film - Samaria (Kim Ki Duk)

      Din nou un film plin de nuante, de trairi si de durere la limita suportabilului, "Samaria" al aceluiasi Kim Ki Duk. Nu cred ca exista 5 minute in acest film in care mintea sa iti poata hoinari, esti acolo, trup si suflet, traiesti alaturi de acel tata drama de a-si vedea fiica, cea mai pura fiinta care poate exista pentru el, pierzandu-si aripile, devenind una cu tarana pe care o calca.

      

      Incercand sa restabileasca echilibrul (ingeri in cer, diavolul sub pamant), nu reuseste decat sa isi piarda incet si el sufletul. Justitiarul dreptatii (politist fiind) devine acelasi cu cei pe care ii uraste. Ucide, e tot ce poate face pentru a pastra distanta intre ingerul lui si lumea care o murdareste.

       

      Sunt dureroase clipele in care ii aude glasul la telefon, asteptand un alt barbat, lacrimile acelui tata iti umplu sufletul de tristete. Astepti parca sa vezi clipa in care acel ceva se va rupe si in mintea lui, cand va trece linia subtire care desparte normalitatea de nebunie.

       

      Ceea ce frapeaza de la inceputul filmului e zambetul curat si lumina pe care o are sufletul acelei fete. Se pare ca e perceputa de cei prin viata carora trece, de sufletul celor pe care ii atinge, fie si in treacat. Unul dintre barbati ii va spune chiar "Ma voi ruga pentru tine toata viata".

       

     Un altul ii va compune o melodie, apoi altul socat de faptul ca nu ii accepta banii (ba mai mult, ii reda banii pe care alta data ii platise el) va simti nevoia sa isi sune fiica (fete care sunt aproximativ de aceeasi varsta). La varsta la care te astepti sa vezi rasul inflorind pe buzele lor (sunt toate in jurul varstei de 16 ani) experimenteaza meandrele vietii, se arunca in noroiul din care singure nu vor mai putea iesi.

   

       Un film pe care merita sa il vedeti pana la capat, chiar daca primele secvente va vor soca, poate, la fel cum m-au socat pe mine. Un film interesant despre cele mai adanci sentimente, despre fiica care-si iroseste tineretea, despre un tata care stie cat de greu se castiga iubirea si cat de lesne poate fi pierduta si lupta cu toata puterea, ca fiicei lui sa nu i se ofileasca lumina, viitorul intreg.

Amurg 5 (Mario de Sa Carneiro)

    "Legǎturile minţii se destramǎ la primul moment de interioarǎ linişte. Odihna nu suportǎ devenire. Rǎmâne un dans, o acrobaţie, o bufonerie, un dans, o acrobaţie, o bufonerie, un dans, o acrobaţie, o bufonerie, un dans, o acrob.............."

     Asta e viata... un dans, o acrobatie, o bufonerie ... . Uneori dansam cu tot sufletul chiar si un dans pe care il stapanim mai putin, alteori dansam ca sa nu pierdem ritmul .... . Cand cineva drag noua are umbre pe chip, suntem in stare sa facem o bufonerie ca sa-i vedem chipul luminat .... Din pacate trebuie sa riscam si acrobatii ca sa trecem peste momentele mai putin placute.
    Acesti ingeri trimisi de Dumnezeu, care ne incanta cu poemele lor ne fac viata mai frumoasa. Ai senzatia ca traiesc viata mai intens, ca ard ca niste torte sa ne lumineze pe noi, parca sunt niste efemeride care cauta lumina ....


P.S. Mario de Sa Carneiro, unul dintre putinii poeti portughezi vizionari, a incercat in scurta lui viata (s-a sinucis la varsta de 26 ani), sa depaseasca perimatele forme ale poeziei saudosiste, pornind sa cucereasca teritorii care, mai tarziu, vor apartine suprarealismului.

încercari

    Uneori am atatea sa spun dar nu reusesc mereu sa spun ce vreau. Norocul meu e ca mi-a dat Dumnezeu prieteni cu care reusesc sa comunic pe aceeasi lungime de unda. Daca vedeti ca incep sa bat campii, scoateti-ma afara si nu mai cititi ce am scris . :)