Film: Zboara cocorii (Mikhail Kalatozov - 1957)

         "Zboara cocorii", in regia lui Mikhail Kalatozov, nominalizat de 2 ori la Premiile BAFTA si castigator a 3 premii de aur la Cannes, este povestea Veronikai si a lui Boris, doi tineri ale caror destine sunt despartite de invazia germana asupra Rusiei, din 1941.

        Filmul atinge teme cum ar fi singuratatea, fragilitatea emotionala, tradarea, sentimentul de culpabilitate, toate pe fondul unui razboi care remodeleaza destine si scoate la suprafata josnicia umana sau sublimul din oameni.

        Cuvinte soptite, gesturi frante, scene supraincarcate de emotie. Rani deschise care par sa nu se cicatrizeze in timp, un timp care, de altfel, pare sa se fi oprit in momentele cele mai dramatice ale vietii Veronikai. Scena bombardamentului, cand tot ceea ce mai gaseste din fosta locuinta, sunt cateva obiecte arse si un ceas care nu se stie prin ce miracol a ramas agatat pe un rest de zid, lentoarea gesturilor, imaginile frante, niciodata explicite din secventele cele mai importante in evolutia personajelor, toate, dau senzatia unui timp daca nu incremenit, macar incetinit in curgerea lui.

        Tendinta spre lapidare a vinovatului, intransigenta cu care este infierata o clipa de ratacire, este traita in mod dureros de catre Veronika, sentimentele celor din jur mergand de la compasiune la blamare. Aparenta siguranta cu care isi duce la bun sfarsit sarcinile in cadrul spitalului unde munceste, secventele in care e infatisata efectuand treburile gospodaresti, nu sunt altceva decat o masca in spatele careia se ascunde o mare vulnerabilitate.

        Veronika isi retraieste amintirile in diverse registre emotionale, cand intr-o tristete adanca, cand cu furie. O scrisoare indelung asteptata (ca o ironie a sortii, aflata mereu la indemana) devine ratacirea in alb-negru intr-o lume reala in care incearca sa-si intemeieze un rost (existenta  micutului Boris, fiind cea care o ajuta sa fie in permanenta conectata la realitate).

        Isi va gasi linistea? Iertarea? Scena din final este una dintre cele mai frumoase, mai pline de incarcatura emotionala a filmului. In lacrimile Veronikai e deznadejdea unei femei care acum are certitudinea pierderii iremediabile a celui iubit, e durerea neputintei de a mai spera intr-un viitor impreuna. Insa gestul cu care ofera flori ranitilor intorsi de pe front, e ca prima gura de aer a celui pe cale sa se innece. O respiratie adanca, lasand viata sa se reintoarca in trup, redescoperind bucuria de a fi, de a darui din propria-i iubire. Facand pace cu lumea si cu proprii demoni ai vinovatiei. Lasand cocorii sa se intoarca.