Carari in soare

"Inaripeaza-ne, Doamne! Pamantul e plin de frumusete. Nimic nu poate fi calcat." (V. Butulescu)

"Pan' la tine nicio piatra nu mai vrea sa-mi fie treapta." (L. Blaga)

"M-a uitat Dumnezeu, gandindu-ma, 

pana cand gandul 

mi-a devenit trup.

M-au uitat frunzele 

adumbrindu-ma, 

pana cand nevazutul 

mi-a devenit vazut." (N. Stanescu)

"Eu – albit de versuri,

tu – încercănată umbră,

alergăm prin soare – 

urmă după altă urmă..." (G. Cozma)

Zbor inalt, ca o aripa de inger pe bolta cerului.

Cântec de primăvară

"Desigur, primavara mi-a tasnit din tample.

De umbre, umerii imi siroiesc, tacut,

prea bine mi-e si nu ma mai pot rumpe

de aerul rotund ce m-a-ncaput.

E-ntaia oara cand raman fara de viata,

de primavara-ncercuit cu franghii,

pana miresmele imi dau un pumn in fata;

trezindu-ma, le-adulmec si le mangai.

Si mor a doua oara, cand imi taie chipul

pala de raze atarnand de crengi.

Si iar mi se roteste-n pasari timpul,

cand pasul tau rasuna pe sub crengi.

Cu vazu-nchis, simt cum imi bat peste sprancene

imaginile tale, clinchetand.

Mor sacadat si reinviu din vreme-n vreme,

de-otrava mortii sufletu-mi eliberand.

O, primavara flacari rosii-nalta.

Pe rugul lor mi-e sufletul intins

pana miresmele imi dau un pumn in fata,

si ma trezesc, si-nving si sunt invins." (N. Stanescu)

Film: Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring (Kim Ki-Duk - 2003)

        "Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring" in regia lui Kim Ki Duk, este un adevarat poem despre viata, despre alegeri, despre destin. Impartit in segmente, fiecare segment avand numele unui anotimp, este ca o plimbare pe carari batatorite, dar mereu in schimbare in functie de anotimp, pe care vei gasi mereu ceva frumos de vazut, de simtit, de invatat.

        Spring, e ca un basm frumos, povestit in imagini de-o frumusete coplesitoare. Este despre lumea copilariei cu descoperirile ei, cu lectii despre viata, cu prima greutate atarnata de suflet in urma primei greseli care nu mai poate fi reparata.

        Vara povesteste despre iubire, despre pierderea si regasirea de sine, despre sufletul care atunci cand isi gaseste pacea, intareste si trupul: "When she finds peace in her soul, her body will return to health."

        Daca Primavara curge frumos, calm, intr-o insiruire de metafore vizuale care incanta in egala masura ochiul si sufletul, Toamna si Iarna, se consuma intr-un ritm alert, apartin unui timp care lasa, totusi, omului matur, ragazul sa-si ispaseasca greselile, sa-si afle linistea. Toamna si Iarna povestesc despre patima, despre renuntare, despre intelepciunea de-a deosebi ceea ce te poate otravi, de ceea ce te poate vindeca, despre tot ce e zadarnicie sau adevar.

        Un film care te transpune intr-un spatiu in care timpul curge in tacere, peste cei care lucreaza asupra echilibrului launtric, a celor care au inteles ca desavarsirea interioara nu e posibila fara grija fata de ceilalti, fara blandete si fara curajul de a-i lasa pe altii sa-si lase propriile urme in sufletul lor.

Film: Sacrificiul (Andrei Tarkovsky -1986)

        Profund, tulburator, "Sacrificiul", cel de-al saptelea si ultimul film regizat de genialul Tarkovsky, castigator a numeroase premii, poate fi considerat un film-testament. Un film care pune transant intrebarea "Care e relatia ta cu Divinitatea?", lasand spectatorului libertatea de a interpreta in propria maniera, mesajul filmului. Tarkovsky nu da raspunsuri la intrebari, cel mult pune intrebarea intr-o forma clara, care sa nu permita spectatorului eludarea unui raspuns.

        Alexander, personajul principal, fost actor si dramaturg, se retrage impreuna cu familia pe micuta insula Faro. Locul care pentru el reprezinta un adevarat rai terestru, pentru sotia sa care admira mai mult talentul artistului, nu omul, pare a fi mai degraba un loc de detentie unde nimic notabil nu se intampla, exceptie facand vizitele medicului de familie, cel mai bun prieten al sotului ei, de care, pare a fi indragostita in secret.

        Multe din scene au ca decor o atmosfera dezolanta. Balti de apa, atmosfera umeda, rece, in care protagonistii se misca de cele mai multe ori destul de sumar imbracati, noroi in care picioarele se afunda facand inaintarea dificila, toate ca imagini ale unui sfarsit apocaliptic, care si-a facut simtita prezenta. A crutat totusi omenirea, dar ca un memento pentru omenire, si-a lasat amprenta asupra naturii. E frig intr-o lume in care ne-am pierdut credinta, e noroi pe drumurile pe care le parcurgem pierzandu-ne pe noi insine, cu spiritul terorizat la gandul unei justitii divine care ne osandeste fara clementa pacatele, in suflet cu tristetea vietuirii intr-o lume lipsita de sens, intr-o sfasietoare singuratate impreuna.

        Cadrele filmate in interiorul casei sunt majoritatea in penumbra, incaperile sunt decorate minimalist, privirea este captata de postura protagonistilor, de mimica, de gesturile cand fluide, cand intr-un ritm alert, intr-un vartej naucitor al privirii si simturilor. Muzica de flaut, eterica, e ca un balsam pe o rana care arde, momentele tensionate sunt insa punctate de acordurile muzicii lui Bach, care reinvie si amplifica durerea.

        Alexander crede in puterea cuvantului, ii recunoaste caracterul sacral. Intr-una din plimbarile cu fiul sau, acesta ii explica conceptia biblica conform careia "La inceput a fost cuvantul". Toata lucrarea lui Dumnezeu prin cuvant s-a facut, lucrarea mantuirii personale tot prin cuvant se va face. In fata amenintarii unui dezastru nuclear care-ar sterge de pe fata pamantului tot ceea ce Alexander iubeste, fiinta acestuia isi cauta refugiul intr-o rugaciune poticnita adresata unei Divinitati de la care simte instinctiv ca va veni salvarea si alinarea. In cuvinte pe care pare sa le caute mai degraba in suflet decat in minte, isi articuleaza disperarea, ingrijorarea pentru viitorul omenirii si implicit al celor pe care-i iubeste: fiu, sotie, prieteni. Pentru ei si pentru toti ceilalti Alexander e gata sa-si sacrifice propriul rai, indelung si minutios construit.

        Un film tulburator care-si lasa amprenta in sufletul spectatorului, al celor care simt si stiu ca tot ce e zadarnicie si prea lumesc, toate angoasele si neimplinirile dispar, acolo unde este credinta. Pentru ca atunci cand palmele sunt impreunate in rugaciune, intre ele si suflet, nu mai ramane loc decat pentru Dumnezeu.

Film: As it is in heaven (Kay Pollak - 2004)

        O mica asezare in nordul Suediei, o mana de oameni obisnuiti sa traiasca intr-o ordine sociala conventionala, lipsiti insa de inaltimea zborului.  Un dirijor de renume mondial, interpretat magistral de catre Michael Nyqvist, care se intoarce in singurul "acasa" pe care-l cunoaste. Fusese "baiatul cu vioara", multi ani in urma. Batut si batjocorit de unii dintre colegi.

        Intr-un decor minimalist, cu personaje sclipitoare, astfel a fost conceput "As it is in heaven" in regia lui Kay Pollak. Personaje vibrant creionate, imagini aspre, dure pe alocuri, contrabalansate de secvente pline de candoare si de gingasie. Cautarea propriei voci, unice, definitorii, urmata de apropierea unii fata de ceilalti, descoperirea propriului eu.

        Fiecare dintre personajele principale trece prin propriul iad. Fie ca trebuie sa-si infrunte trecutul, fie ca invata sa-si imblanzeasca orgoliul sau lasa in urma o viata de abuzuri, isi descopera in final propria voce, isi accepta fragilitatea umana si prin cantec, isi lumineaza privirile si sufletul.

        Nu as fi crezut vreodata ca simplele vocalize, pot emotiona in asa mare masura. Pofta de viata, fericirea in starea cea mai pura, izbucneste in fiecare sunet, intr-o muzica care nu are nevoie de cuvinte. Vibreaza si ingenuncheaza cu uimire si recunostinta sufletul.

        Centrat pe sentimente, pe emotii, regizorul isi poarta personajele pe un drum aproape initiatic. Printre asteptari, dezamagiri, gesturi simple, secvente obisnuite de viata se transforma in momente de-o frumusete rascolitoare, dand nastere acelui echilibru si acelei armonii fara de care nici muzica, nici fericirea nu sunt posibile.

        Muzica are nevoie de suflet la fel de mult pe cat sufletul are nevoie de muzica. Ea imblanzeste orgolii, apropie oamenii si-i face atata de buni inca reusesc sa-si vada unii altora aripile.
"-Crezi in ingeri?
-Cand ma uit cu coada ochiului, le vad uneori aripile. Am vazut aripi la Olga si la Arne… la ultimul cantec. Le-am vazut si la Tore. Si le-am vazut si la tine. Esti pregatit cand le vezi la toata lumea."

        Da, acesta e filmul care ocupa primul loc in topul personal. Am inchis cu totul in suflet si cantecul Gabriellei, si rasul frumos al Lenei, si dorul de viata al Ingai, si frumusetea sufletului si a trairilor lui Daniel, greu de descris in cuvinte, undeva intre sfasiere sufleteasca si cer. Cu bratele aruncate in aer, dansand cu fulgii de zapada si simtind sub picioarele goale pamantul rece. La marginea cerului, la marginea lumii, asa-si traieste fericirea.

        Pe tot parcursul filmului, am simtit acel flux de energie, de emotie, care te absoarbe si te poarta cu el, si tu esti fericit ca exista asa ceva si convins, foarte convins, ca alaturi de cei care ne iubesc si-i iubim, pe pamant, poate fi "Precum in cer".





"-Ti-ai implinit visul dintotdeauna?
-Da, asa cred.
-Dar cum? De ce cu oamenii acestia?
-Ma iubesc. Si eu ii iubesc pe ei..."

Intre o bataie de inima, si-o clipa de liniste

Doar in oglinda copilariei, am reusit sa ating umbra unui vis care fuge.

"Nu-i adevarata povestea ca oamenii au descoperit focul

lovind doua pietre.

Focul a aparut altfel...

cand un om s-a gandit sa prefaca ranile lui in speranta,

sa-si lumineze mainile..." (O. Paler)

 Micutul meu caine batran: o bataie de inima la picioarele mele. (E. Wharton)

   Tot ce avem poate fi trecut pe o samanta de floare, atata viata avem, dar cat de frumoasa pare. (M. Fulger)

"De-ai cadea intr-adevar 

In momentul marii frangeri

As veni la tine-n cer

Sa te recompun din ingeri." (A. Paunescu)

Decupaje autumnale

Am plecat să-mi duc aripile

la vecernia cu parfum de lumină. (I. Bolba)

 Mi se face dor să ning

prin cerul de lumi

strivind aerul care ne desparte

de orizont. (I. Serban)

 Sunt tot aici,

nu ştiai?

tocmai îmi caut urma prin catacomba

îngerilor purtaţi de lumină. (I. Bolba)

Jurnal de vacanta - Thassos (Grecia)

        Calatoria a pornit sub semnul scepticismului. Cautasem sa ma documentez pe net despre Thassos, admirasem imaginile, fara sa cad in extaz totusi. "Un alt colt frumos de lume", mi-am zis. Si ce? Vazusem destule. Nicio imagine, niciun travel review nu ma pregatise insa pentru insula aceasta relativ mica (in jur de 400 km patrati), supranumita, pe buna dreptate, Insula de Smarald.

        Ne-au intampinat pescarusii la malul marii, tot ei ne-au petrecut in tipete si falfait de aripi pe toata durata calatoriei cu vaporul din portul Kavala, pana pe insula Thassos.

        Am ajuns la ceea ce avea sa ne fie casa pentru o saptamana, pe inserate. La o ora dupa ce trecuseram peste formalitatile de cazare, atingeam cu talpile un nisip fin, fara scoici rupte care sa te raneasca, fara sa trebuiasca sa faci slalom printre pet-uri si cearceafuri. Acolo, cu degetele picioarelor mangaiate de apa calda, in lumina galben-portocalie, cu mirosul acela nedefinit de apa sarata in nari, am stiut ca incep sa ma indragostesc de locul acesta.

        Foamea insa, ne impingea de la spate, asadar am pornit in cautarea unui restaurant. Era in jurul orei 10.         Majoritatea restaurantelor sunt pe faleza, tot acolo, mai spre marginea Potos-ului, unde eram cazati, incep si barurile de noapte. Un oras cochet, cu o multime de flori si garduri vii. Greu de ales intre multimea de restaurante cu meniuri sofisticate, sau taverne cu mancare traditionala greceasca. In prima seara am ales la intamplare un restaurant care mai avea cateva mese libere.

        Mai tarziu am aflat ca fiecare restaurant sau taverna are cel putin o pisica care face turul meselor. Te privesc cu un mieunat slab sau chiar se intind cu labutele in sus, gata de joaca. Fac deliciul copiilor care greu mai pot fi stapaniti si reasezati pe scaune. :)

        Indiferent unde alegi sa iei masa, esti primit cu zambetul pe buze si servit cu profesionalism. Portiile sunt uriase de-a dreptul, timpii in asteptarea meniului sunt scurti si de regula trec si mai repede deoarece chelnerii sau chiar patronii tavernelor si restaurantelor se opresc langa masa sa te intrebe de unde esti, intr-o engleza aproximativa iti dau indicatii despre cele mai bune plaje, cele mai cautate mancaruri traditionale, sau mijloacele de transport care pot fi utilizate pentru deplasarea pe insula.

        D-nul Kostas, patronul restaurantului, unde ne opriseram sa mancam, intampina pe toate lumea chiar de la intrare. Cu gesturi largi, te invita la prima masa libera. Multime de feluri traditionale grecesti, suvlaki, tzatziki, mousaka, gyros sunt doar unele dintre ele. Masa traditionala a grecilor incepe invariabil cu o salata. Tzatziki este un aperitiv care contine pe langa iaurt si usturoi, castraveti si fel de fel de condimente. A devenit aperitivul meu preferat. Deliciosul tzatziki e servit mereu alaturi de un vin alb, cu un parfum si gust deosebit, numit Robolla. Urmeaza apoi felurile de mancare bazate pe carnea de vita, porc, peste sau fructe de mare. Ca desert ai de ales dintr-o mare varietate de sortimente, de la celebra baclava la cataif sau prajituri cu miere sau branza.

        Incerc sa-i explic D-lui Kostas ca nu sunt in stare sa mai mananc si desertul (pe care de altfel nu il comandasem dar ne fusese adus "din partea casei"). Sortul albastru falfaie periculos in timp ce cu gesturi largi si intr-o engleza aproximativa imi spune ca nu se poate! mi se va face foame la noapte la cat de putin am mancat si el are noaptea restaurantul inchis . :)) Cum sa rezisti? :)

        Oboseala si-a spus cuvantul in jurul orei 12 cand de-abia incepea cu adevarat viata de noapte a insulei. Intorsi in camere, am avut parte de un adevarat spectacol. Muzica si dans traditional grecesc in curtea unei case de batrani la cativa pasi de terasa noastra. M-a impresionat pofta de viata a acestor batrani, am urmarit, batand din palme, la fel ca alti turisti, dansul lor cu miscari vioaie si batai energice din picior. Am aflat ca dansul care mie mi se parea a avea o coregrafie foarte complicata, se numeste "hasapiko", dansat deopotriva de femei si barbati. Fiecare miscare capteaza atentia, pasii sunt de-o fluiditate fascinanta.


        De abia in jurul orei 2, s-a lasat linistea peste insula. Am dormit un somn adanc, cu geamurile larg deschise si fara teama tantarilor, care sunt practic inexistenti pe insula, la fel ca si mustele.

        Urmatoarele zile au fost toate cu temperaturi peste 32 de grade, cu bai in apa incredibil de curata si de calda a Marii Egee si plimbari de seara pe malul marii sau printre multimea de magazine si de tarabe care impanzesc strazile din apropierea plajei. In mijlocul strazii se vand suveniruri, se face slalom printre mesele chioscurilor de inghetata sau se pot cumpara delicioase clatite facute sub ochiul musteriului si umplute cu fel de fel de dulceturi si creme. Oameni deschisi si veseli, grecii stiu sa faca haz de necaz. Alaturi de harta insulei cu obiectivele ei turistice, patronul unui magazin cu accesorii pentru plaja, asezase propria-i versiune despre Grecia, "No job, no money, no worries. This is Greece!"

        La aproximativ 15 km de Potos, se gaseste Manastirea Archangelou, cu hramul Arhanghelului Mihail. Situata in unul dintre punctele cele mai inalte ale insulei, manastirea pastreaza o parte din Sfantul Cui, folosit la crucificarea lui Iisus Hristos. Am decis sa caut un mijloc de transport spre manastirea din secolul al XVIII-lea, despre care legenda spune ca ar fi fost construita de un sfant pe nume Luca in cinstea Sfantului Apostol Ioan Teologul. Arhanghelul Mihail i s-a aratat intr-o seara lui Luca, cerandu-i sa construiasca o biserica in acel loc. Pentru a fi sigur ca aparitia nu e doar o inchipuire, Luca i-a cerut Arhanghelului sa faca o minune. Acesta a lovit cu toiagul in stanca, de unde a inceput sa izvorasca apa limpede si sfanta despre care se spune ca ar avea puteri vindecatoare. "Lacul de aghiazma" cum este numit, se gaseste chiar sub manastire, in interiorul unei pesteri.

        Am cautat cel mai apropiat "periptero", chiosc de ziare unde se vindeau si bilete pentru autobuzul care mergea spre manastire si la prima ora, eram deja in statie. Desi exista un orar, niciunul din cele 2 sau 3 autobuze de pe insula nu il respecta. Nu exista aparate de compostat biletele, nici soferului nu-i pasa daca esti sau nu in posesia unuia. Ca sa fiu sigura ca nu ratez statia unde trebuia sa cobor pentru a ajunge la manastire, m-am asezat foarte aproape de scaunul soferului. Proasta decizie :D Muzica greceasca care curgea din difuzoarele autobuzului, era aproape in intregime acoperita de vocea soferului care canta cat il tineau plamanii si batea tactul pe volanul de care (am facut ochii mari cand am vazut) avea lipit un ursulet. De altfel, tot bordul autobuzului era intesat de tot felul de jucarii de plus, mai mari sau mai mici, pe care soferul nostru le rearanja la cate o curba mai stransa, facandu-ma sa ma uit cu groaza la haul care se casca la cativa metri de sosea.

        Ajunsa in fata manastirii, am fost intampinata de catre un batranel care punea la dispozitia vizitatorilor fuste pentru femei sau pantaloni lungi pentru barbati, accesul in manastire nefiind posibil imbracat cu pantaloni scurti sau bluze decoltate.

        Dincolo de zidurile manastirii, m-a intampinat o atmosfera aproape ireala. M-am pierdut in linistea si seninul acestei manastiri in varful stancilor. La intrarea in bisericuta, esti servit cu rahat de trandafiri facut de maicute si apa rece de izvor.

        Miros de lemn imbatranit, de iarba arsa de soare, de fum de lumanare impletit cu lumina. Si prezenta persistenta a ceva. Am simtit in jurul meu oameni venind, oameni plecand. Ochii mi se obisnuisera cu semiintunericul. Nici nu mai incercam sa deslusesc icoanele din jur. Mi-era destul sa fiu. Acolo.

        Inainte de a parasi Grecia, am facut o ultima escala in Kavala, supranumit "Orasul amfiteatru", unul dintre cele mai mari si mai frumoase orase-port ale Greciei. Cu strazile sale inguste, cu casele cu fatadele viu colorate, este un oras care imbina modernul cu vestigii ale trecutului. Aici a facut popas Apostolul Pavel, in prima calatorie in Europa, si tot aici pot fi admirate ramasitele unui apeduct roman, Kamares, restaurat de Soliman Magnificul in secolul al XVI-lea. La malul marii, se gasesc si zidurile de incinta ale cetatii la doi pasi de vechiul port.

        Zilele s-au scurs cu repeziciune, am salutat ultimul apus de soare cu regret si hotarata sa ma reintorc in insula aceasta unde timpul curge altfel, unde in mijlocul lui august, mieii zburda prin livezile de maslini si salcamii infloresc ca-n mijlocul primaverii.

Selectie de poze, Thassos

Film: Zboara cocorii (Mikhail Kalatozov - 1957)

         "Zboara cocorii", in regia lui Mikhail Kalatozov, nominalizat de 2 ori la Premiile BAFTA si castigator a 3 premii de aur la Cannes, este povestea Veronikai si a lui Boris, doi tineri ale caror destine sunt despartite de invazia germana asupra Rusiei, din 1941.

        Filmul atinge teme cum ar fi singuratatea, fragilitatea emotionala, tradarea, sentimentul de culpabilitate, toate pe fondul unui razboi care remodeleaza destine si scoate la suprafata josnicia umana sau sublimul din oameni.

        Cuvinte soptite, gesturi frante, scene supraincarcate de emotie. Rani deschise care par sa nu se cicatrizeze in timp, un timp care, de altfel, pare sa se fi oprit in momentele cele mai dramatice ale vietii Veronikai. Scena bombardamentului, cand tot ceea ce mai gaseste din fosta locuinta, sunt cateva obiecte arse si un ceas care nu se stie prin ce miracol a ramas agatat pe un rest de zid, lentoarea gesturilor, imaginile frante, niciodata explicite din secventele cele mai importante in evolutia personajelor, toate, dau senzatia unui timp daca nu incremenit, macar incetinit in curgerea lui.

        Tendinta spre lapidare a vinovatului, intransigenta cu care este infierata o clipa de ratacire, este traita in mod dureros de catre Veronika, sentimentele celor din jur mergand de la compasiune la blamare. Aparenta siguranta cu care isi duce la bun sfarsit sarcinile in cadrul spitalului unde munceste, secventele in care e infatisata efectuand treburile gospodaresti, nu sunt altceva decat o masca in spatele careia se ascunde o mare vulnerabilitate.

        Veronika isi retraieste amintirile in diverse registre emotionale, cand intr-o tristete adanca, cand cu furie. O scrisoare indelung asteptata (ca o ironie a sortii, aflata mereu la indemana) devine ratacirea in alb-negru intr-o lume reala in care incearca sa-si intemeieze un rost (existenta  micutului Boris, fiind cea care o ajuta sa fie in permanenta conectata la realitate).

        Isi va gasi linistea? Iertarea? Scena din final este una dintre cele mai frumoase, mai pline de incarcatura emotionala a filmului. In lacrimile Veronikai e deznadejdea unei femei care acum are certitudinea pierderii iremediabile a celui iubit, e durerea neputintei de a mai spera intr-un viitor impreuna. Insa gestul cu care ofera flori ranitilor intorsi de pe front, e ca prima gura de aer a celui pe cale sa se innece. O respiratie adanca, lasand viata sa se reintoarca in trup, redescoperind bucuria de a fi, de a darui din propria-i iubire. Facand pace cu lumea si cu proprii demoni ai vinovatiei. Lasand cocorii sa se intoarca.

Film: Drama la vanatoare (Emil Loteanu - 1979)

        Adaptarea cinematografica a romanului lui Anton Cehov, "Drama la vanatoare", in regia lui Emil Loteanu este considerata de multi ca fiind cea mai frumoasa poveste de dragoste din cinematografia rusa. Actiunea are loc in Rusia secolului al XIX-lea, farmecul de neuitat al acestui film fiind dat de o distributie de exceptie, un decor care taie rasuflarea, dar si o coloana sonora deosebit de frumoasa.

        "Drama la vanatoare" este povestea unui judecator (Serghei Kamishev) in vizita intr-un oras de provincie, care la fel ca si alti doi reprezentanti ai nobilimii locale, cade prada farmecelor frumoasei fiice
a padurarului, Olga Skvortova. Filmul prezinta aristocratia rusa in toata splendoarea ei decadenta, fara sa judece sau sa blameze moravurile acelor vremuri. Se apropie insa de tot ce acestia au mai uman.

        Personajele sunt pline de vitalitate, de-o pasiune coplesitoare. Indiferent de cat de morale ni se par, sunt extrem de bine conturate, ne privesc parca in ochi. Ca in mai toata literatura rusa, atmosfera e plina de o nesfarsita melancolie. In ciuda veseliei, ostentativ afisate, al dansului dezlantuit, al chermezelor si al muzicii antrenante, fiecare dintre personaje are secrete, are un trecut pe care deseori incearca sa-l uite, sau un viitor la care nu mai indrazneste sa spere.

      
        Olga este imaginea femeii fatale, care in ciuda infatisarii inocente si a varstei, este perfect capabila sa-si "vanda" corpul pentru a-si asigura viata de lux si opulenta pe care si-o doreste. Pare un calcul meschin, dat fiind faptul ca toti cei trei barbati sunt instariti, ea insa il alege pe cel mai instarit, in detrimentul sentimentelor pe care marturiseste nu o data ca le nutreste pentru Kamishev. Realitatea ii ucide gingasia, inocenta, ea ramane insa pana la sfarsit ca imaginea unei splendide primaveri, in jurul careia graviteaza celelalte personaje care se apropie vertiginos de iarna vietii. Ca intr-un joc aparent ingenuu, Olga nici nu ii accepta pe cei doi (contele Karneev si mosierul Urbenin), dar nici nu ii respinge ca barbati. Kamishev este insa, cel cu care Olga se pierde intr-un carusel ametitor al simturilor. Cei doi se ascund pentru a-si trai dragostea, incercand, pentru cateva clipe macar, sa uite si sa se faca uitati de lume.


        Filmarile au loc in locatii deseori de o frumusete ireala, peste toate, plutind muzica superba a lui Eugen Doga, valsul din secventa nuntii Olgai, devenit celebru. "Drama la vanatoare" este un film-calatorie in sufletul unei femei-copila dezarmate in fata vietii, al sentimentelor profunde din sufletul unui barbat gata sa-si apere iubirea "toata viata, cat o sa am putere", dar si povestea disperarii coplesitoare si a razbunarii.




Gingasa si tandra mea fiara - Eugen Doga  Supranumit "valsul sufletului" o adevarata capodopera a compozitorului Eugen Doga.

Andrei Koncealovski - în intimitatea unui mare regizor

        Unul dintre cei mai cunoscuti cineasti rusi, Andrei Koncealovski, a fost anul acesta invitatul special al Festivalului International de Film Bucuresti, cu aceasta ocazie acordandu-i-se si titlul de Doctor Honoris Causa, din partea UNATC Bucuresti.

"Născut la Moscova, în 1937, într-o familie de scriitori şi artişti, Andrei Koncealovski a decis să facă cinema după ce a văzut şi s-a îndrăgostit iremediabil de capodopera lui Mihail Kalatozov "Zboară cocorii/ Letyat zhuravli" (1957). Coleg de facultate cu Andrei Tarkovski, cei doi au scris împreună o altă capodoperă a cinematografiei ruseşti, "Andrei Rubliov" (1966). Andrei Koncealovski a devenit celebru pe plan internaţional cu filmele "Unchiul Vanea/ Dyadya Vanya" (1970, cu Innokenti Smoktunovski şi Serghei Bondarciuk), considerat de Woody Allen drept "una dintre cele mai bune adaptări după Cehov", şi "Siberiada/ Sibiriada", care a câştigat premiul special al juriului la Cannes, în 1979, şi care l-a propulsat pe regizor în atenţia producătorilor americani, ce i-au facilitat, de altfel, stabilirea în Statele Unite ale Americii."

Intr-un interviu acordat MEDIAFAX, regizorul rus declara ca filme face in primul rand pentru el si cei apropiati lui, dar cu speranta ca si ceilalti ii vor aprecia munca.

Reporter: Cu toate acestea, a trebuit să transpuneţi o poveste clasică într-un format nou. Asta nu a fost o provocare?


Andrei Koncealovski: Nu îmi pasă. Fac filme pentru mine şi pentru copiii mei, sperând că tuturor le vor plăcea filmele mele. Până acum nu s-a întâmplat aşa ceva.


Reporter: Faceţi teatru şi film...


Andrei Koncealovski: Operă şi circ, fac de toate.


Reporter: Se influenţează între ele activităţile acestea?


Andrei Koncealovski: Nu, nu ar trebui să se amestece. Sunt genuri diferite. Teatrul este un stil, este ceva de cursă lungă. Când este vorba de teatru, actorii trebuie să fie de cursă lungă. În cinema, actorii nu trebuie să vorbească bine. Filmul poate fi mut. Poţi să te bucuri de cinema fiind surd. Şi poţi să te bucuri de teatru fiind orb, pentru că auzi.


Reporter: Cu actorii cum lucraţi? Sunteţi genul de regizor-dictator?


Andrei Koncealovski: Cel mai bun dictator este cel care îi face pe oameni să vrea să facă ce îşi doresc ei. Asta este tot. Cei mai buni dictatori îi fac pe oameni să fie entuziaşti faţă de ce fac - ca Stalin. Oamenii au vrut să fie acolo. Este foarte straniu. Ca dictator, dacă forţezi oamenii să facă lucruri, nu ai succes. Actorii sunt precum copiii sau animalele sălbatice. Trebuie să obţii un rezultat de la ei. În teatru, analizezi, în cinema, provoci.


Reporter: Provoci actorii? Publicul?


Andrei Koncealovski: Pe toată lumea.

Interviul integral, aici.

Emisiunea "In premiera" - Iesirea din civilizatie

        Asa cum ne-au obisnuit de acum, echipa celor de la "In premiera" a prezentat si in aceasta editie, reportaje foarte interesante. M-a captivat, in special, cel in care este prezentata comunitatea unor persoane cat se poate de normale, mai normale si mai frumoase decat orice ne-ar putea arata lumea occidentala.

        Inteligenti, ambitiosi, cu o cariera de succes, fiecare zi le marea contul in banca. Le statea in putere sa cumpere orice si-ar fi dorit. Dar ce-si doreau ei, nu tinea de sfera materiala. Traind o viata intr-o continua goana, incercand sa tina mereu pasul, sa fie competitivi, si-au dat seama ca nu isi traiesc de fapt viata, ca le lipseste orizontul. Bucuriile si fericirile le devin complicate ca problemele pe care le rezolva zilnic. Medici, ingineri sau oameni care au lucrat in publicitate, au vandut produse frumos ambalate in iluzii, acum traiesc in gerul Siberiei, fara electricitate, fara tehnologie, hranindu-se cu ceea ce cultiva cu propriile maini. Dar, asa cum spunea unul dintre ei, inainte pe geam vedea o intersectie, masini si cladiri de beton, acum cand priveste afara, in fata ochilor i se intinde pamantul pe care-l cultiva cu drag iar deasupra capului vede nemarginirea cerului instelat.

        Acolo, la portile Siberiei, si-au linistit sufletul si si-au calit trupul. Isi tin aproape copii pe care ii invata sa creasca drept si frumos, dar mai ales fericiti. In cautarea unor raspunsuri la intrebarile fundamentale ale vietii, au descoperit cata bucurie aduce o viata simpla, traiul in armonie cu natura, cu oamenii, s-au descoperit pe ei insisi si pe cei de alaturi si considera asta ca pe o binecuvantare.

P.S. cine este interesat sa revada, se poate descarca aici

Piramide între cer si pamânt - Brescia, Italia

        Piramidele din Zone, sau zanele de piatra, cum mai sunt numite, au luat nastere din depunerile glaciare de acum circa 150.000 de ani ale unui imens ghetar provenind din Valle Camonica care, in timpul celei de-a treia glaciatiuni Riss, ocupa zona unde acum se gaseste lacul de Iseo. Piramidele sunt formate din materiale fine (argila, nisip si namol), bolovani si pietris. Actiunea eroziva a ploii asupra acestor depuneri morenice, izoleaza cu timpul rocile de dimensiuni mai mari, care raman sa protejeze ca o umbrela coloana de pamant care poate atinge pana la 30 m inaltime. Durata de viata a piramidelor este legata de existenta acestei roci protectoare. In momentul in care acesta cade, piramida se erodeaza rapid, pana la urmatoarea roca de la un nivel inferior.

        Un alt loc deosebit de frumos care merita o privire mai atenta, este Biserica San Giorgio, situata la intrarea in rezervatie. Construita in secolul al XII-lea, este dedicata lui San Giorgio. Peretii externi ai bisericii sunt decorati cu fresce datand din secolul al XV-lea-XVI-lea. Alt edificiu de cult, datand din secolul al XVII-lea este situat in centrul pitoresc al localitatii Zone. Bisericuta octogonala dedicata Fecioarei Maria din Lourdes, este asezata in imediata vecinatate a Bisericii San Giovanni Battista.

La pas, prin Lugano

        Una dintre cele mai frumoase destinatii turistice ale Elvetiei, este Lugano. Cu o clima blanda, o pozitie geografica privilegiata, turismul are un rol fundamental pentru economia orasului, alaturi de sectorul financiar, orasul fiind a treia piata financiara a Elvetiei. Numele orasului deriva de la cuvantul latin "lucus" - "padure sfanta", iar lacul Lugano pe malul caruia se afla orasul, poarta numele si de Ceresio. Etimologia cuvantului pare sa aiba o origine antica, "ceresium" insemnand in limba romana "mai albastru decat cerul".

        Lugano, se mandreste cu monumente istorice datand din a doua jumatate a secolului XI, cum ar fi catedrala romanica San Lorenzo si biserica Santa Maria Degli Angeli, faimoasa pentru fresca Patimilor lui Christos a lui Bernardino Luini.

        Un loc de o eleganta desavarsita, cu locuitori politicosi si cu zambetul pe buze, gata oricand sa dea o mana de ajutor turistilor.

Scena pentru doi - Victor Rebengiuc si Mariana Mihuţ

        Pe scena s-au urât sau s-au tradat, au învaţat din fiecare rol cum sa mearga mai departe în viaţa, cu decenţa, cu demnitate. Victor Rebengiuc si Mariana Mihuţ, protagonistii unuia dintre subiectele emisiunii "In premiera", de astazi.

        Intr-o atmosfera extrem de placuta, cei doi actori îsi reamintesc momente traite într-o viaţa împreuna: 46 de ani de casnicie, cariere frumoase, roluri în care au trait singurataţi, departari, tradari, si viaţa, cea reala, în care au intrat cu pas hotarât sub semnul unei iubiri respirate prin toţi porii.

        Cei care doresc sa revada reportajul Scena pentru doi - Victor Rebengiuc si Mariana Mihuţ, pot descarca fragmentul, aici.

        Redau mai jos un extrem de interesant interviu cu Victor Rebengiuc, aparut în Observatorul cultural. Textul original, îl gasiţi aici.

"A aparut, la Editura Humanitas, lansat marti, 26 februarie, volumul Victor Rebengiuc. Omul si actorul. Autoare: Simona Chitan si Mihaela Michailov. Volumul reface o alta experinta editoriala a celor doua ziariste, De-a dreptul Victor Rebengiuc, carte aparuta in 2004. Actualul volum a aparut la putine zile dupa ce Victor Rebengiuc a implinit 75 de ani, pe 10 februarie. Luni seara, pe 25 februarie, l-am sunat pe Victor Rebengiuc, marti dimineata am fost la teatru, insotit de colegul meu Daniel Cozma, pentru a inregistra interviul. N-am vrut sa fie un interviu foarte strunit, dar mi-am propus sa ating cit mai multe din punctele importante ale carierei.

Am balansat mereu intre viata si teatru. Imi inchipui ce emotionat e Victor Rebengiuc in fata celor doua premiere ce vor avea loc in aceasta primavara: spectacolul Moartea unui comis-voiajor, in regia lui Felix Alexa, la Sala Izvor a Teatrului Bulandra, si intoarcerea din America a fiului sau, insotit de un nepotel pe care bunicul il va tine pentru prima oara in brate. Minunat om, mi-am spus dupa inregistrare: placut, increzator, echilibrat, curios si vesel. Fotograful nostru mi-a si zis, cind am iesit din teatru, ca i-au iesit multe fotografii in care Victor Rebengiuc e vesel si sagalnic. Ce bine ca la 75 de ani nu ai povara virstei si poti juca cu aceeasi frenezie ca in tinerete!

Cum e viata la 75 de ani?
E neschimbata (ride). Pe vremuri, Costache Antoniu s-a intors dintr-o delegatie din China – cred ca era prima delegatie la care a participat un actor – si l-a intrebat un alt actor: „Cum e, maestre, China?“. Si el a raspuns: „De nerecunoscut“. Asa ca zic si eu la 75 de ani: nu inregistrez schimbari majore in viata mea, aproape nici nu-mi dau seama ca am aceasta virsta pe care nu speram niciodata sa o ating. Nu m-am gindit atit de departe. In afara de mici incoveniente, dureri de sale, n-am alte probleme.
Inregistram acest interviu la Teatrul Bulandra, unde sinteti inaintea unei repetitii.
Da, repetam Moartea unui comis-voiajor in regia lui Felix Alexa. Am mai jucat in piesa asta, in 1959. Acum il joc pe tatal lui Biff, Willy Loman.
Cum sint repetitiile pentru dvs.? Intrati usor in rol?
Depinde, de la rol la rol.
Aici cum e, in Moartea unui comis-voiajor?
Ma simt putin frustrat. E o piesa in care am mai jucat, am niste mici probleme de adaptare. Sper sa le depasesc cu ajutorul colegilor mei si al regizorului. Sper sa fac ceva de care sa nu-mi fie rusine."

Carnavalul - Traditii si obiceiuri in Italia

        Carnavalul este un festival care se sarbatoreste in tarile de traditie crestina, in mod special in cele catolice. Festivitatile au loc in parade publice dominate de elemente jucause, carnavalul fiind caracterizat de utilizarea mastilor, confetti si serpentine si nelipsitele care alegorice.

        In Italia, pe teritoriul intregii tari, carnavalul este sarbatorit cu dansuri si parade, aici avand loc si unele din cele mai mari si cunoscute carnavaluri, cum e cel de la Venetia, probabil si cel mai faimos. Un vechi proverb italian spune ca "O data pe an iti este permis sa innebunesti" ("Semel in anno licet insanire"). Carnavalul ofera din cele mai vechi timpuri, posibilitatea de a fi oricine iti imaginezi, de a trai un timp in care aparent orice este permis. Pentru o perioada scurta, costumele si mastile ascund adevarata identitate a posesorilor.

        Practica travestimentului dateaza din paleolitic, cand in timpul ritualulilor magice, vrajitorii isi acopereau corpul cu pene iar fetele cu masti terifiante pentru a alunga spiritele rele. In epoca romana, utilizarea mastilor, era legata de bacanale, festival in cinstea zeului Bacchus, care anima strazile oraselor, vinul si dansul, marcand trecerea de la iarna la primavara.

       De cateva zile, in Italia, a inceput carnavalul, in muzica si dans, primavara a fost intampinata pe strazi. Curcubeu de culori si multa distractie, inainte de restrictiile din postul Pastelui.

Emisiunea "In premiera": reîntâlnire dupa 75 de ani

Alte reportaje extrem de interesante, emoţionante, care ating toate câte o coarda sensibila a sufletului. Eu ma voi opri asupra reportajului având ca subiect întâlnirea a doua surori, dupa 75 de ani. Desparţite de ororile celui de-al doilea razboi mondial, surorile Alexandra si Xenia Soroţki, se cauta, se roaga una pentru cealalta, spera fiecare din ele ca sora ei sa fie în viaţa.

Dupa 75 de ani, au o zi în care sa-si povesteasca anii în care lipsisera din viata celeilalte, sa-si aminteasca despre parinţi, sa faca o vizita la mormântul lor. Doar una dintre ele fusese acolo cand mama lor s-a stins, dorind-o si pe "cealalta" la capatâiul ei. Amintiri, multe. Pentru Alexandra, ramasa in Bucuresti, un sentiment nou, coplesitor, al apartenenţei la o familie mare, cu o sora, cu nepoţi.

In clipa plecarii Xeniei, Alexandra îi daruieste toate pozele ei. Simte ca asa va putea umple golul zecilor de ani, în plus, e singura acum, nu are cui sa lase nimic din bunurile sale lumesti. A fost mereu ca o flacara aprinsa, a gasit forţa sa spere, s-a rugat pentru sora ei mereu, a transmis ganduri bune, acum, dupa ce a vazut-o, dupa ce a strâns-o în brate, e constienta ca e pentru ultima oara. Timpul e prea putin probabil sa le mai daruiasca înca o zi ca aceasta. Si flacara care-o ţinea în viaţa, pâlpaie. Acum a ramas în întuneric, nu mai vede din clipa în care si-a strans sora în braţe. Batrâneţea, emoţiile prea mari, au orbit-o, la propriu.

Cine doreste sa (re)vadã emisiunea, fragmentul cu cele doua surori, îl poate descarca aici.

Vasile Adamescu: drumul de la tacere la normalitate

Cum e sa traiesti intr-o lume lipsita de sunete, de culoare, o lume in care simtul tactil si mirosul sunt cele cu ajutorul carora percepi tot ceea ce te inconjoara. In varful degetelor sta chipul celorlati, in suflet ii vede pe toti buni. Acesta e Vasile Adamescu, profesor, sculptor, supraom, asa cum a fost numit, pe buna dreptate, in emisiunea "In premiera" (1 martie - Antena 3), de catre echipa condusa de Carmen Avram.

De la singurul cuvant pe care reusea sa-l rosteasca, apa, ajunge sa comunice in 5 limbi straine. A urmat  facultatea de psihopedagogie devenind apoi profesor pentru copii cu dubla deficienta senzoriala. Astazi, la 67 de ani, modeleaza nu doar lutul ci si viata unui copil cu aceleasi handicapuri. Il invata sa vada cu degetele, sa articuleze cuvintele, da raspunsuri acolo unde erau doar intrebari si un intuneric de nepatruns.

Un om deosebit care traieste fiecare zi frumos, nu a rostit in viata lui vreun cuvant urat si care-si imagineaza un Dumnezeu mirosind a tamâie. Si crede în fiecare cuvant al slujbei din biserica pe care prietenul sau i-l scrie in palma deschisa. Deschisa, ca sufletul sau.

Aici, puteţi descarca reportajul despre acest frate al nostru. Vasile Adamescu da sens cu adevarat cuvântului om.

Film - The last station (Michael Hoffman - 2009)

        Filmul "The last station" inspirat din romanul lui Jay Parini, relateaza ultimii ani de viata ai scriitorului Lev Tolstoi. Un film emotionant cu o interpretare de exceptie a celor doi protagonisti, Christopher Plummer (Lev Tolstoi) si Helen Mirren (Sofia Tolstoi) secondati de intrigantul Paul Giamatti (asistentul lui Tolstoi) si James McAvoy, tanarul secretar al marelui scriitor.

        In "The last station", regizorul incearca sa surprinda cat mai fidel daruirea cu care generatia acelor vremuri raspundea convingerilor tolstoiene si relatia tumultoasa dintre scriitor si sotia sa, Sofia Tolstoi. Filmul regizat de catre Michael Hoffman, relateaza de fapt, cum e perceput geniul artistic al lui Tolstoi si cum ii sunt vazute convingerile de viata de catre cei care-i sunt aproape, convingeri bazate pe iubire, asa cum declara insusi scriitorul intr-o discutie purtata cu Bulgakov "un singur adevar. Un singur principiu organizatoric. Poti ghici care e? Iubirea. Iubirea... Simplu." Astfel pentru unii, Tolstoi e geniul de care se apropie cu profunda reverenta si admiratie, pentru altii, e doar o sursa de venit. Sugestiv este citatul din "Razboi si pace" din secventa de deschidere a filmului: "Tot ce pot sa inteleg, inteleg doar din cauza ca te iubesc."

        Portretul lui Tolstoi nu este cel al unui erou, desi ocazional, acesta este descris ca un vizionar. Imensa carisma a scriitorului, care face apel la pace universala, castitate, libertatea femeilor si desfiintarea proprietatii private, face ca in jurul sau sa se adune nenumarati discipoli "tolstoieni". Medicul sau, aflat in imediata sa apropiere, perfect constient de valoarea pacientului sau ca scriitor, atras de ideile sale vizionare si de carisma acestuia, consemneaza intr-o agenda pe care o poarta in permanenta asupra sa, fiecare cuvant, al lui Tolstoi sau al sotiei sale (fapt ce o exaspereaza pe aceasta). In una dintre numeroasele altercatii cu contesa, medicul va marturisi: "-Nu cred ca Lev Nikolaievici e Christos. Christos e Christos. Insa... -Insa ce? -Cred ca e unul dintre profeti. Dumnezeu vorbeste prin el."

        Penduland intre nobletea sufletului si placerile carnii, Tolstoi e mai putin "tolstoian" decat adeptii sai, marturisindu-i lui Bulgakov, secretarul sau: "Da-mi voie sa te asigur ca nici eu nu sunt un foarte bun Tolstoian." Dorinta de a renunta la drepturile de autor asupra operelor sale "Razboi si pace" si "Anna Karenina" va da nastere unor violente conflicte conjugale intre scriitor si sotia sa. Ranit de faptul ca nu e inteles de contesa, in final, Tolstoi decide sa se indeparteze de aceasta, desi sentimentele pentru ea raman neschimbate. "...am fost incredibil, dureros de fericiti..." astfel descrie Tolstoi o casnicie de o jumatate de secol.

        Femeie vulcanica, atragatoare in ciuda varstei inaintate, cu un spirit sclipitor si o inteligenta vie, Sofia Tolstoi atrage privirile, sau te face sa ti le apleci, evitand intr-un fel sa privesti in fata izbucnirile acestei femei temperamentale care isi doreste barbatul inapoi, care vrea sa asigure stabilitatea financiara a familiei cu orice pret. Rolul Sofiei Tolstoi este interpretat magistral de cate Helen Mirren. Cand seducatoare, cand calculata, cand calda, in ciuda faptului ca gesturile sotului ei le percepe ca pe o tradare fata de devotamentul, de dragostea ei, Sofia Tolstoi ii va ramane credincioasa si va face tot ce ii va sta in putinta pentru a-i fi alaturi in ultimele clipe.

        Tulburatoare cuvintele cu care isi cere iertare pentru fiecare gest nesabuit, pentru fiecare clipa in care, desi iubindu-l, nu a putut trece dincolo de mandria, de gelozia ei. Constienta fiind acum, ca actiunile ei duse la extrem, sunt cele care l-au indepartat pe Tolstoi de ea. "Dragul meu, iarta-ma, te rog! Sunt o proasta! Sunt o femeie egoista, dar te iubesc, dragul meu. Te rog sa ma crezi. Te rog, te rog sa ma intelegi, si te implor sa-mi ierti slabiciunile si rautatile."

        De-o nemasurata tristete ultimele scene in care contesa isi declara inca o data dragostea pentru barbatul aflat pe patul de moarte. Empatia care a existat intotdeauna intre ei, se pare ca o ajuta pe Sofia sa-i "citeasca gandurile", astfel incat descifreaza raspunsul omului iubit chiar si aflat in pragul mortii. "Nu vorbesti, dar eu te aud. - Ma iubesti, Leovochka? - Niciodata n-am incetat.."

        Un scriitor extraordinar, o viata remarcabila. Doua ore intense alaturi de personaje pe care cu siguranta, nu le veti uita.