Undeva în Anglia un grup de tineri liceeni. Stiu deja ca au un singur scop pe lume: sa-si doneze cât mai multe organe. Sunt clone, cei care le-au decis viaţa îi vad ca pe niste banale piese de schimb.
Filmul intra în profunzimea sentimentelor umane, al întrebarilor nascute în spectator. Spectator care asista cutremurat. Destine decise de alţii. Tinerii au sentimente. Iubesc. Se nasc prietenii strânse. Vor sa ajute, da, dar nu constrânsi.
Trei dintre ei îsi vor împleti vieţile. Prietenie, iubire. Isi masoara vieţile în clipele dintre doua transplanturi. Emoţie, speranţa, întrebari fundamentale. Viaţã. Mai ales viaţa intensa în proximitatea calculata a morţii.
Vor sa-si cunoasca "parinţii". Dupa care au fost clonaţi. In scoala li se cere sa creeze: sa lase o urma a trecerii lor. O pictura, o sculptura. Mai târziu vor afla: "nu ţineam galeria ca sa ne uitam în sufletele voastre ci ca sa vedem daca aveţi vreun pic de suflet".
A trai stiind ca te-ai nascut spre a muri. Accelerat. Liberul arbitru anulat. Asisti pasiv la o moarte programata. Propria-ţi moarte. Li se spune cu cinism "stiinţific": "poor creatures ... as vrea sa va fi putut ajuta".
"Îmi spun mereu cât de norocoasă am fost
că am petrecut chiar şi timpul ăla cu el.
Dar nu m-am putut lămuri
dacă erau vieţile noastre chiar atât
de diferite de vieţile oamenilor salvaţi.
Noi ne sfârşim cu toţii.
Dar poate niciunul dintre noi nu înţelege
drama existenţei proprii.
Şi nici nu simte că a trăit destul."
