Film: Faţã în faţã (Ansikte mot ansikte - Ingmar Bergman - 1976)

La zece ani dupa "Persona", Ingmar Bergman realizeaza "Faţã în faţã". Aceleasi mijloace de o simplitate dezarmanta, aceeasi expresivitate, acelasi geniu.
O interpretare dusa la perfecţiune, o (aceeasi) Liv Ullman extraordinara, în rolul unui medic psihiatru. In "Persona" (interpretând o mare actriţa) se oglindea si chiar identifica cu o sora medicala. In filmul de faţa se auto-oglindeste în ea însasi.

Viaţa normala, aflam ca exista o familie, cariera ei de medic. Neprevazutul se întâmpla. O fantasma, dublata de un eveniment nefericit, o arunca pe un mal strain, al disperarii, al aneantizarii. Psihiatrul din ea încearca sa-i arunce un colac de salvare, dar e depasit de realitate. Un barbat îi aduce aminte de femeia din ea. Bunicii pastreaza amintirea familiei.

Când atingi disperarea, înoţi adânc în apele învolburate ale propriului eu, scoţi la suprafaţa lucruri demult uitate, atingeri, rãni, te contempli, te retraiesti ...Daca reusesti sa parcurgi calea, esti salvat.

Andrei Tarkovski este poetul tacerilor de dinainte de cuvinte, al imaginilor-cuvinte ... Ingmar Bergman este tacerea care urmeaza cuvintelor ...Cuvintele lui Bergman sunt gânduri, materie vie, liant. Imaginile de abia apoi se adauga.

Filmele-capodopere bergmaniene trec usor, aparent fara efort, si lasa urme adânci, ne forţeaza la contemplare, la meditaţie. Ne aduce aminte ca suntem.

Film: Pomul vieţii (The Tree Of Life - Terrence Malick - 2011)

Terrence Malick. Veteran al cinematografiei americane, dar oarecum plasat asimptotic panoramei autohtone. Considerat de unii genial, este atipic artei a saptea americane.

Inainte de a vedea "Pomul vieţii", am vizionat mai întâi "Days of heaven" (Zile în rai). Din 1978. Asteptari. Un indecent de tânar Richard Gere, imaginea filmului buna(desi deloc revoluţionara), o naraţiune destul de normala. Nu m-a impresionat.

Am trecut apoi la "Pomul vieţii". 2011. Regizor ajuns la maxima maturitate artistica. Palme d'Or la Cannes !
Sa vedem filmul.

Imaginea. O simfonie de imagini. Geneza nascuta din turbioane de culori, apa, nuanţe infinite, unghiuri de filmare la limita posibilului, arta în arta.

Muzica. O dezlanţuire a orchestrelor raiului, o încântare perpetua, aproape chinuitor de frumoasa.

Ideea. Viaţa. De ce, de unde, de ce raul când am facut doar bine ..., geneza, a fi bun sau a trai în lume, daca dragoste nu e ... nimic nu e. Mai pamântesc spus, o familie, o Ea o angelica cu valori crestine si puţin naiva, un El croit pe valori moderne, trei copii, baieţi toţi. Tragedia, moartea.

Limbajul filmic este intens metaforic, imaginea si muzica se intersecteaza masiv cu ideile propulsate spre spectator. Explicaţiile devin inutile, imersiunea viziv-auditiva e totala. Partea de mijloc a filmului este mai pamânteasca, vedem relaţiile familiale, dezamagirea, furia, mici inserţiuni de zâmbet, dragoste, bucurie...

Nu este usor de vazut. Putea sa fie si mai scurt  (are 2 ore si 18 minute), partea de mijloc comprimata, ideile fiind extrem de clare. Rolul lui Sean Penn pare adaugat pe o structura preexistenta, pare artificial.
Filmului pare a-i lipsi ceva ... Poate o unitate stilistica, poate discrepanţa dintre zonele auditiv-vizuale din prima si ultima parte si zona thriller de la mijloc este prea accentuata. Doua-trei filme laolalta.

De recomandat celor mult-rabdatori, celor cu simţul si rabdarea cuvenita artei experimentale. Nu vor regreta.

Film: Intoarcerea (Vozvrashchenie - 2003, Andrei Zviagînţev)

Provenit din noua scoala rusa de film, Andrei Zviagînţev calca apasat pe urmele titanilor care l-au precedat.
Intoarcerea (The Return) este un film robust, dur, de o intensitate emoţionala specifica marilor maestri ai filmului rus.

Tatal, disparut din viaţa familiei, se întoarce pe neasteptate, dupa 12 ani. Baieţii, Ivan si Andrei îl asteapta dar îl si resping. E un strain. El, tatal, le arata cum este un barbat. Ii duce cu el într-o calatorie. Este o calatorie iniţiatica.

De obicei, într-o astfel de peregrinare, îl cunosti mai bine pe cel de lânga tine, îl poţi urî, îl poţi iubi, redescoperi. Tatal si cei doi fii adolescenţi, Ivan înca copil, vor parcurge condensat anii pierduţi din viaţa lor. Asprime, uimire, furie, dezolare, viaţa, ... , moarte.

Se vor întoarce, altfel, maturizaţi brusc ... O fotografie alb-negru îi decupeaza din memoria copilariei, mama, tata, ei doi mici ... Tacere, instantanee alb-negru, clipe prinse în clepsidra durerii.

Film deosebit, capodopera a noilor timpuri, o drama premiata cu Leul deAur, Veneţia, 2003.

P.S. Filmul debuteaza cu o secvenţa interesanta: un grup de copii-adolescenţi, din care fac parte si cei doi fraţi, se arunca pe rând de pe un fel de trambulina în apa. Andrei, mai mare se arunca si îi spune si fratelui sa o faca, sa nu râda ceilalţi de el. Ivan nu se va arunca.
In plan real, cu puţin înainte de premiera filmului, actorul Vladimir Garin, interpretul lui Andrei, fiind într-o barca cu un prieten, s-a aruncat în lac (unde s-a si filmat) la îndemnul unor fete din zona. A murit înecat la doar 16 ani.

Film: Deodatã (Underbara älskade - Suddenly - 2006)

O surpriza extrem de placuta, filmul suedez "Deodatã". L-am cautat din curiozitate: în rol principal un actor excelent, Michael Nyqvist, admirat deja în extraordinarul film "As it is in heaven".

Pretextul filmic este simplu: o familie, el-ea se iubesc, au doi copii, baieţi (12 si 17 ani). Accident. Mor mama si baiatul cel mic.

Incepe o lunga cursa de recâstigare a normalitaţii, a zâmbetului, a dialogului, a încrederii în sine, în lume, într-un viitor. Se desfasoara în faţa ochilor nostri o poveste linistita în aparenţa, pe fundalul unor locuri care te predispun la reculegere, la ... iubire, la uitarea cosmarului.

Soluţia în aparenţa este simpla. Cei doi, tata si fiu, se vor împaca cu trecutul ... iubind. Nu, nu va fi atât de simplu. Vor trebui sa se înţeleaga, mai întâi pe ei însisi, mai apoi sa dialogheze, sa urle, sa plânga, sa nu se urasca ...

Regizorul Johan Brisinger nu este invaziv, ne permite sa fim martori si participanţi la regasirea celor doi, la actul atât de uman al constientizarii si mai apoi al împacarii cu celalalt dar si cu destinul ...

Secvenţa incendierii barcii parca simbolizeaza arderea durerii vii, acceptarea, pasul înspre un mâine mai normal ...
O altfel de poveste, dar la fel de intensa emoţional precum deja amintitul "As it is in heaven". Cu alte cuvinte o alta capodopera venita din Scandinavia, din Suedia. Nota maxima :)

Film: Fata fara zestre (A cruel romance - 1984 - Eldar Ryazanov)

Film exemplar, film de ... dragoste, "Fata fara zestre" îsi pastreaza inalterat fascinaţia chiar si dupa 28 de ani.
Un regizor special, Eldar Ryazanov, actori superbi (Nikita Mihalkov într-un regal actoricesc greu de uitat, la doar 39 de ani).

"Fata fara zestre" face parte din lunga galerie de filme rusesti care redau sapoarea uitata a vieţii când existau înca nobilimea, clasele "înalte", dar si casta servitorilor, ţiganilor lautari. Un imperiu pierdut. Cu moravurile sale, cu dramele, bucuriile, personajele sale. Decupaje din alta lume.

Aduce aminte de "Piesa neterminata pentru pianina mecanica", dar si de "Câteva zile din viaţa lui Oblomov".
Si, în acelasi timp, este unicitate, poveste tragica, speranţa, fascinaţie.

Un asemenea film nu se poate povesti. Se poate aminti atmosfera, tragismul unei povesti de iubire, pasiunea. Ridicolul dus la extrem, fanfaronada, ironia devastanta, bataia de joc, dar si frumuseţea, placerea muzicii ţiganesti, ochi cautându-se flamânzi ...

Un vapor pluteste pe Volga, ultimele acorduri de chitara se sting, o ceaţa densa se asterne încet-încet peste o poveste de neuitat. Dar anii trec, uitam tot si toate ... si povestea se va relua în alt colţ al lumii, cu aceleasi speranţe, poate cu alt final ...poate nu ...

Film: Al di là delle nuvole (1995 - Michelangelo Antonioni, Wim Wenders)

Un film, doi regizori (giganţii Antonioni si Wenders), patru povesti, o mare încântare.

Patru povesti, patru cupluri, povestite de Antonioni si unite de Wenders si John Malkovich (narator dar si participant la "acţiunea filmului").

Filmele maestrului Antonioni sunt dificil de povestit. Se simt, se traiesc, se zâmbesc, te adâncesc în gânduri, te sfâsie. Sunt unele filme nascute pentru cea de a saptea arta. Antonioni are (desi dus dintre noi ramâne vesnic prezent prin arta lui inegalabila) darul de a construi gradat o atmosfera rara, în care imaginea, muzica, dar mai ales dialogurile personajelor se topesc parca într-o noua lume din care simţi ca faci parte, în care îţi regasesti emoţiile si-n care spiritul îsi cunoaste adevarata libertate.

Dialoguri, fraze "stranii", care ne aduc aminte ca suntem oameni, ca iubim, ca suntem nu doar carne ...


"Este ciudat. Intotdeauna ne dorim sa traim în imaginaţia cuiva."
"Exista o forma de sclavie pe care mi-as dori-o: sclavul tacerii tale"


"-si daca m'as îndragosti de tine ?
- ar fi ca si cum as aprinde o lumanare într-o camera plina de lumina"

Trimiteri la capodopere ale literaturii (Joyce):


"E lenta la sua anima s'abbandonò mentre udiva la neve cadere lieve su tutto
l'universo, lieve come la loro definitiva discesa, su tutti i vivi, su tutti
i morti."

Enunţuri spiritual-paradoxale:

"precum ciresul care îsi manânca ciresele"
"au mers prea repede si trebuiau sa-si astepte sufletul"
"(dai la o parte) imagine dupa imagine pana la acea imagine absoluta pe care nimeni n-o va vedea niciodata"
"ca sa fii fericit trebuie sa elimini gândurile"

Reculegere:

"japonezii nu pun flori in gradina spre a nu le vedea cum mor"
"când te rogi ...mori (câte) puţin"

Poem cinematografic ajuns la noi din vârsta de aur a filmului de arta, "Al di là delle nuvole" îsi ocupa locul meritat în galeria capodoperelor ce nu cunosc trecerea timpului. De vazut si revazut ...

Film: The Artist (Michel Hazanavicius - 2011)

Un meritat premiu Oscar la gala 2012, de ieri seara. Sa nu uitam totusi ca la Cannes 2011 nu s-a bucurat de acelasi succes. La Cannes a triumfat "The tree of life", despre care vom povesti în curând.

The Artist este un film franco-belgian, ajuns - uimitor - sa domine competiţia americana. Principalul contracandidat "Hugo" al lui M.Scorsese. Jenant pentru Oscar. "Hugo", un film pentru copilandri cu atât de trâmbiţatele efecte speciale, 3D samd.

Sa revenim la The Artist. Redescoperirea puritaţii cinematografului de la începuturile sale. Simplitate, linii clare, carisma, amuzament, dar si profunzime, sentimente puternice, zâmbet. Este pur si simplu o imersiune în anii 20 ai secolului trecut, ai filmului mut aflat la confluenţa cu apariţia sonorului ... Drame, apusul unor cariere si explozia altora.
Un faimos actor al filmului mut este detronat peste noapte din preferinţele publicului: apare filmul sonor, se auto-exclude orgolios din noua tehnologie. In paralel urca steaua unei tinere admiratoare, care îi ia locul pe afisele cinematografelor. Decadere, dar si iubire, marea criza din 1929, renasterea ...

Imaginea, muzica, scena, respecta fidel anii filmului mut. Povestea este narata simplu, convingator, fara multe cuvinte, fara prea-multele cuvinte ale prea-multora filme moderne.

Stralucirea filmului vine din interpretarea extraordinara a actorului principal Jean Dujardin (o expresivitate si mobilitate rara, poate tipica actorilor francezi) dar si a actriţei Bérénice Bejo (de o naturaleţe si o spontaneitate încântatoare). Experiment interesant, reîntoarcere nostalgica la izvoare.

Si totusi, desi este mult peste "Midnight in Paris" (nominalizat si el la Oscar, pe alocuri plictisitor ...), nu vorbim despre o capodopera. Regia, desi discreta, are marele merit de a recrea atmosfera tipica anilor de aur dar si naivi ai filmului hollywoodian. Este totusi un spectacol excelent, nu trebuie ratat.

Film: Midnight in Paris (Woody Allen 2011)

Este unul dintre filmele nominalizate pentru Oscar. Woody Allen. La moda, nu ?

Imagine retro, romantic-romanţioasa, Parisul, nostalgiile belle-epoque, scriitori, pictori, frumoase doamne si domniţe. Plonjare în planuri temporale succesive, negarea prezentului, nostalgii. Dar si realitatea anului 2010, pragmatismul opus visarii, ipocrizia si falsitatea din faţa carora încerci evadarea. Unde, daca nu într-un trecut fascinant, pe urmele unor Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway, Picasso, Dali ... si mai departe în timp Degas, Toulouse-Lautrec, Gauguin.

Farmecul unui Paris deja legendar, strazile si cafenelele sale, femeile, inspiraţia orelor nocturne, un univers suficient siesi ...

La rigoare, Woody Allen ramâne la suprafaţa lucrurilor, obisnuit mai mult cu caricatura, paietele, spuma valurilor. Actorii defileaza cuminţi, fara efort, poze miscatoare pe fundaluri frumos-colorate.

E bine sa mai vezi si câte un asemenea film: ţi se face dor sa reiei capodoperele celei de a saptea arte.

Dorin Tudoran - redivivus

Maestrul scrie din nou. Pe blog. Punand capat unei taceri internetiene de 3 luni.

Pamflet politic, cultura, parabola. In peisajul unei normalitati ... dorite, Dorin Tudoran tine aprinsa flacara sperantelor, laolalta cu un Liviu Ioan Stoiciu, Liviu Antonesei si alti cativa.

Si o talmacire inspirata datorata scriitorului Serban Foarţa:


Rainer Maria Rilke

Naşterea Domnului

Fără smerenie,-i cu putinţă, oare
să vezi asa lumină-n noapte? Cine
dacă nu El, tunând peste popoare,
se face blând si naste-se prin tine?

Mai mare-l credeai tu, si plin de sine?

Ce-i marele? E ceea ce străpunge,
ca o săgeată, tot ce-i stă în cale!
Nici chiar o stea din ceruri nu ajunge
s-o facă. ~ Dinaintea ieslei tale

se-nchină craii; mari îs ei si ale

lor daruri li se par cele mai scumpe,
când ţi le-asează-n sfânta poală… Însă,
te uită cum pălesc si li se rumpe
întreagă vraja,-n preasăraca pânză

a scutecului tău, ~ cum smirna strânsă

cu greu, tămâia fumegând la curte
si aurul adus cu-atâta zel
de peste mări si ţări, au zile scurte
si,-apoi, te si-amărăsc, ~ pe lângă cel

ce are-ntreaga bucurie-n El.

Carte: Pentru nimic în lume - Friedgard Thoma

"O iubire a lui Cioran" rosteste un subtitlu ...

S-a scris mult, s-au dat interviuri, Gabriel Liiceanu s-a rigidizat inutil denumind-o pe autoare "capra metafizica", Nora Iuga e si ea critica (dupa prea mulţi ani - considera ea - s-a îndepartat prea critic si prea banal de iubirea trecuta ...). Francezii au refuzat sa publice cartea, au invocat fel de fel de chiţibusuri de drept de autor extins, au interzis ca unele scrisori sa fie reproduse. Pudibonderie sclerozata ...

Cioran si Friedgard

Sunt doar amintirile iubirii târzii cioraniene. Amintirile nemţoaicei care ne ajuta sa vedem o alta faţa a filozofului negarii, scepticismului galopant. El avea 70 de ani, ea doar 35. Ea s-a daruit fascinaţiei, el a plonjat într-un erotism târziu. Indraznesc sa cred ca - pentru el, scepticul dur - a fost o dulce, târzie, inconstienţa. La rândul lui a fost fascinat de frumoasa Friedgard, a suferit, a fost gelos, a fost tânar din nou ...

Cartea nu intra în detalii. Eventual se pot face supoziţii cât de departe a înaintat relaţia lor. Mai târziu, într-un interviu, Friedgard va clarifica:

"Ruptura a survenit cînd am făcut cunostintă cu Simone Boué, partenera sa de viată. Ne-am simpatizat din prima clipă si deodată era clar că nu voi mai putea scrie epistole confidentiale si secrete, că episodul prim al relatiei mele cu Cioran apartinea deja trecutului. Nu am dorit de altfel să ridic la un nivel sexual relatia noastră dar dacă totusi, aceasta s-a întîmplat, a fost si fiindcă Cioran căzuse de la început pradă unei asemenea obsesii încît eu am crezut că trebuie să-i vin în întîmpinare. Dar în scrisorile mele l-am lăsat să înteleagă fără echivoc că nu-l mai pretuiam din această pricină; dimpotrivă eram chiar furioasă că m-a pus în situatia de a converti erotismul în sexualitate, ceea ce nu dorisem să se întîmple... Asa încît a fost minunat că am putut-o cunoaste pe Simone si că fără a-l jigni pe Cioran, puteam avea si un motiv de a nu mai continua nici într-un caz să actionez în spatele ei."

Friedgard, Simone, Cioran

Trec primii ani, tensiunea erotica scade inevitabil, ramâne fascinaţia intelectuala, prietenia, lungile convorbiri telefonice se reduc si ele. Binomul se largeste, Simone Boué devine si ea prietena lui Friedgard.

Interesante mai-mereu scrisorile dintre cei doi, deloc banale, deseori surprinzatoare, pline de referinţe de lectura, de observaţii fine, de spade încrucisate elegant ...

Anii se scurg, Cioran se pregateste de "marea trecere", între cele doua ultime iubiri ale sale. Mari iubiri. Sau mari pe masura supra-omului Cioran ? Omul care, neconvorbind natural cu Divinul, aproape negându-l, a re-creat supra-omul ca o cale de re-apropiere de Dumnezeu ... cum ne spunea alt înţelept român (Petre Ţuţea).

Daca nu ar fi existat Friedgard, ar fi trebuit inventata. Fie si numai de a-l simţi pe Cioran mai aproape, în dimensiunea unui Om supus si el iubirii, de ce nu ... erosului, suferinţelor.

Film: Mutluluk - Fericire (2007 - Abdullah Oguz)

Mutluluk, Fericire, viata, puritate, cruzime, tradiţii.

Un film complet, o drama, o felie de viata. Turcia marilor discrepanţe; satele prizoniere vechilor obiceiuri, dar si vitalitatea unui popor tânar cu ochii spre viitor.

O fata frumoasa este violata. Legea dura a satelor o condamna. Incepe asa o poveste aspra despre tradiţie, despre lume, iubire, prietenie ...

Tânarul desemnat sa o pedepseasca îi va deveni ocrotitor. Isi cauta locul între modern si arhaic, între legea satului si înţelepciunea vieţii, între prietenie si mânie.

Al treilea personaj este profesorul care nu se mai regaseste într-o lume fara valori. Obosit de ipocrizie si falsitate. In cautarea simplitaţii, puritatii sufletului. Si care le va deschide ochii celor doi spre esenţial, spre iubire, spre iertare.

Nu, nu este vorba de religie, de ideologie. Sau de o lupta între alb si negru, între bine si rau. Este viaţa, sunt infinitele nuanţe ale lui "a fi".

La târgul de carte Gaudeamus: scriitorul Vasile Andru

Redau aici o parte din articolul scriitorului Liviu Ioan Stoiciu, secvenţa dedicata scriitorului Vasile Andru.

fragment:

Aseară, la ora 18, am venit la standul Editurii Dacia XXI, unde Vasile Andru si-a lansat două cărţi (apărute peste noapte, mi-a mărturisit, în Colecţia de autor; a aflat că Ion Vădan vrea să-i republice întreaga operă): „Opt chipuri ale singurătăţii” (povestiri), cu un cuvânt înainte de Marian Popa, si „Veacul meu, fiara mea”, un fel de roman în cinci părţi. L-am ascultat pe Vasile Andru (care a subliniat la un moment dat că la acest Târg de carte Gaudeamus sunt programate 650 de lansări!):

am scris eseu sapienţial, n-am apărut demult cu proză, acum cinci ani mi-au apărut „Grădinile ascunse”. Acum public romanul vieţii lui Vasile Andru, vieţii sentimentale si metafizice, dar nu e în cheie autobiografică, e o carte neficţională. Anteriorul meu roman era utopic. Singurătatea e o bogăţie, dar trebuie să-i descoperi această bogăţie. Există o boală ontică, insatisfacţia de a trăi, inexplicabilă. Monahismul încearcă să o repare. Omul a primit viaţa ca pe un dar. În carte găsiţi alinare prin meditaţie si psihoterapie, repet, e o mare sansă să fii singur. E multă empatie (să te doară ce-i dor pe alţii). Am selectat opt chipuri din cele care-ţi ordonă reusita sau esecul în viaţă – fiindcă sunt porunci ancestrale, sunt comenzi dinlăuntru care ne conduc în viaţă. Dar sufletele pot fi restaurate… Pagina care rămâne din această carte e aceea, cred, din „Rosu de Basarabia”. Am aflat că pe lumea asta există un dublu al meu. Acest dublu al fiecăruia dintre noi, dacă-l vezi, îţi prevesteste moartea. Eu m-am ferit să-l văd, desi cred că el m-a văzut si m-a salvat din situaţii fără iesire, poate acest dublu e un înger păzitor în plus, dar eu nu vreau să dau ochii cu el încă …

Vasile Andru e născut în 1942 în Bucovina de Nord (mi-a fost coleg la Viaţa Românească până s-a pensionat). În 1990 a întemeiat Centrul de Practică Isihastă la Bucuresti, ţine conferinţe si stagii sapienţiale în întreaga lume. A publicat peste 30 de cărţi (în principal romane; dar si cărţi sapienţiale – de genul „Viaţă si semn”, „Terapia destinului”, „Întâlniri cu maestri si vizionari”, „Isihasmul sau mestesugul linistirii”). Criticul Gh. Grigurcu observa: „Vasile Andru năzuieste la o reconstituire armonioasă a fiinţei”…

Film: Pina (Wim Wenders - 2011)

Pus în categoria documentarelor, realizat de maestrul Wim Wenders. 

"Pina" este mult mai mult. Construit ca un omagiu adus coregrafei germane Pina Bausch, trece dincolo de simpla enumerare a unor momente speciale din cariera eroinei.

Avem de a face cu fuziunea perfecta a doua arte: dansul si filmul. Wenders reuseste sa aduca în prim-plan atmosfera magica a aproape iniţierii în arta dansului. Un film-imagine, un film-tacere, un film al starilor, al marii familii din jurul Pinei.

Scena teatrala este aproape miraculos redata în spaţiul cinematografic, povestea se rosteste singura în fiecare dintre noi, la final ne-am construit o lume numai a noastra. Chipul Pinei revine când si când, zâmbetul sau parca din alta lume, secvenţe vechi se scurg dinspre trecut spre prezent.

Dansul este adevaratul personaj. Coregrafii ameţitoare, idei uluitoare si totusi atât de firesc transpuse în realitatea pasilor, unduirilor, salturilor, costumelor, tacerilor ...

Greu de povestit. Meditaţia, contemplarea se rostesc înspre înlauntrul nostru, acolo unde si arta se întâlneste cu sufletul ...