Film: The Artist (Michel Hazanavicius - 2011)

Un meritat premiu Oscar la gala 2012, de ieri seara. Sa nu uitam totusi ca la Cannes 2011 nu s-a bucurat de acelasi succes. La Cannes a triumfat "The tree of life", despre care vom povesti în curând.

The Artist este un film franco-belgian, ajuns - uimitor - sa domine competiţia americana. Principalul contracandidat "Hugo" al lui M.Scorsese. Jenant pentru Oscar. "Hugo", un film pentru copilandri cu atât de trâmbiţatele efecte speciale, 3D samd.

Sa revenim la The Artist. Redescoperirea puritaţii cinematografului de la începuturile sale. Simplitate, linii clare, carisma, amuzament, dar si profunzime, sentimente puternice, zâmbet. Este pur si simplu o imersiune în anii 20 ai secolului trecut, ai filmului mut aflat la confluenţa cu apariţia sonorului ... Drame, apusul unor cariere si explozia altora.
Un faimos actor al filmului mut este detronat peste noapte din preferinţele publicului: apare filmul sonor, se auto-exclude orgolios din noua tehnologie. In paralel urca steaua unei tinere admiratoare, care îi ia locul pe afisele cinematografelor. Decadere, dar si iubire, marea criza din 1929, renasterea ...

Imaginea, muzica, scena, respecta fidel anii filmului mut. Povestea este narata simplu, convingator, fara multe cuvinte, fara prea-multele cuvinte ale prea-multora filme moderne.

Stralucirea filmului vine din interpretarea extraordinara a actorului principal Jean Dujardin (o expresivitate si mobilitate rara, poate tipica actorilor francezi) dar si a actriţei Bérénice Bejo (de o naturaleţe si o spontaneitate încântatoare). Experiment interesant, reîntoarcere nostalgica la izvoare.

Si totusi, desi este mult peste "Midnight in Paris" (nominalizat si el la Oscar, pe alocuri plictisitor ...), nu vorbim despre o capodopera. Regia, desi discreta, are marele merit de a recrea atmosfera tipica anilor de aur dar si naivi ai filmului hollywoodian. Este totusi un spectacol excelent, nu trebuie ratat.

Cântec de primăvară

"Desigur, primavara mi-a tasnit din tample.

De umbre, umerii imi siroiesc, tacut,

prea bine mi-e si nu ma mai pot rumpe

de aerul rotund ce m-a-ncaput.

E-ntaia oara cand raman fara de viata,

de primavara-ncercuit cu franghii,

pana miresmele imi dau un pumn in fata;

trezindu-ma, le-adulmec si le mangai.

Si mor a doua oara, cand imi taie chipul

pala de raze atarnand de crengi.

Si iar mi se roteste-n pasari timpul,

cand pasul tau rasuna pe sub crengi.

Cu vazu-nchis, simt cum imi bat peste sprancene

imaginile tale, clinchetand.

Mor sacadat si reinviu din vreme-n vreme,

de-otrava mortii sufletu-mi eliberand.

O, primavara flacari rosii-nalta.

Pe rugul lor mi-e sufletul intins

pana miresmele imi dau un pumn in fata,

si ma trezesc, si-nving si sunt invins." (N. Stanescu)

Film: Midnight in Paris (Woody Allen 2011)

Este unul dintre filmele nominalizate pentru Oscar. Woody Allen. La moda, nu ?

Imagine retro, romantic-romanţioasa, Parisul, nostalgiile belle-epoque, scriitori, pictori, frumoase doamne si domniţe. Plonjare în planuri temporale succesive, negarea prezentului, nostalgii. Dar si realitatea anului 2010, pragmatismul opus visarii, ipocrizia si falsitatea din faţa carora încerci evadarea. Unde, daca nu într-un trecut fascinant, pe urmele unor Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway, Picasso, Dali ... si mai departe în timp Degas, Toulouse-Lautrec, Gauguin.

Farmecul unui Paris deja legendar, strazile si cafenelele sale, femeile, inspiraţia orelor nocturne, un univers suficient siesi ...

La rigoare, Woody Allen ramâne la suprafaţa lucrurilor, obisnuit mai mult cu caricatura, paietele, spuma valurilor. Actorii defileaza cuminţi, fara efort, poze miscatoare pe fundaluri frumos-colorate.

E bine sa mai vezi si câte un asemenea film: ţi se face dor sa reiei capodoperele celei de a saptea arte.

Film: Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring (Kim Ki-Duk - 2003)

        "Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring" in regia lui Kim Ki Duk, este un adevarat poem despre viata, despre alegeri, despre destin. Impartit in segmente, fiecare segment avand numele unui anotimp, este ca o plimbare pe carari batatorite, dar mereu in schimbare in functie de anotimp, pe care vei gasi mereu ceva frumos de vazut, de simtit, de invatat.

        Spring, e ca un basm frumos, povestit in imagini de-o frumusete coplesitoare. Este despre lumea copilariei cu descoperirile ei, cu lectii despre viata, cu prima greutate atarnata de suflet in urma primei greseli care nu mai poate fi reparata.

        Vara povesteste despre iubire, despre pierderea si regasirea de sine, despre sufletul care atunci cand isi gaseste pacea, intareste si trupul: "When she finds peace in her soul, her body will return to health."

        Daca Primavara curge frumos, calm, intr-o insiruire de metafore vizuale care incanta in egala masura ochiul si sufletul, Toamna si Iarna, se consuma intr-un ritm alert, apartin unui timp care lasa, totusi, omului matur, ragazul sa-si ispaseasca greselile, sa-si afle linistea. Toamna si Iarna povestesc despre patima, despre renuntare, despre intelepciunea de-a deosebi ceea ce te poate otravi, de ceea ce te poate vindeca, despre tot ce e zadarnicie sau adevar.

        Un film care te transpune intr-un spatiu in care timpul curge in tacere, peste cei care lucreaza asupra echilibrului launtric, a celor care au inteles ca desavarsirea interioara nu e posibila fara grija fata de ceilalti, fara blandete si fara curajul de a-i lasa pe altii sa-si lase propriile urme in sufletul lor.

Dorin Tudoran - redivivus

Maestrul scrie din nou. Pe blog. Punand capat unei taceri internetiene de 3 luni.

Pamflet politic, cultura, parabola. In peisajul unei normalitati ... dorite, Dorin Tudoran tine aprinsa flacara sperantelor, laolalta cu un Liviu Ioan Stoiciu, Liviu Antonesei si alti cativa.

Si o talmacire inspirata datorata scriitorului Serban Foarţa:


Rainer Maria Rilke

Naşterea Domnului

Fără smerenie,-i cu putinţă, oare
să vezi asa lumină-n noapte? Cine
dacă nu El, tunând peste popoare,
se face blând si naste-se prin tine?

Mai mare-l credeai tu, si plin de sine?

Ce-i marele? E ceea ce străpunge,
ca o săgeată, tot ce-i stă în cale!
Nici chiar o stea din ceruri nu ajunge
s-o facă. ~ Dinaintea ieslei tale

se-nchină craii; mari îs ei si ale

lor daruri li se par cele mai scumpe,
când ţi le-asează-n sfânta poală… Însă,
te uită cum pălesc si li se rumpe
întreagă vraja,-n preasăraca pânză

a scutecului tău, ~ cum smirna strânsă

cu greu, tămâia fumegând la curte
si aurul adus cu-atâta zel
de peste mări si ţări, au zile scurte
si,-apoi, te si-amărăsc, ~ pe lângă cel

ce are-ntreaga bucurie-n El.

Film: Sacrificiul (Andrei Tarkovsky -1986)

        Profund, tulburator, "Sacrificiul", cel de-al saptelea si ultimul film regizat de genialul Tarkovsky, castigator a numeroase premii, poate fi considerat un film-testament. Un film care pune transant intrebarea "Care e relatia ta cu Divinitatea?", lasand spectatorului libertatea de a interpreta in propria maniera, mesajul filmului. Tarkovsky nu da raspunsuri la intrebari, cel mult pune intrebarea intr-o forma clara, care sa nu permita spectatorului eludarea unui raspuns.

        Alexander, personajul principal, fost actor si dramaturg, se retrage impreuna cu familia pe micuta insula Faro. Locul care pentru el reprezinta un adevarat rai terestru, pentru sotia sa care admira mai mult talentul artistului, nu omul, pare a fi mai degraba un loc de detentie unde nimic notabil nu se intampla, exceptie facand vizitele medicului de familie, cel mai bun prieten al sotului ei, de care, pare a fi indragostita in secret.

        Multe din scene au ca decor o atmosfera dezolanta. Balti de apa, atmosfera umeda, rece, in care protagonistii se misca de cele mai multe ori destul de sumar imbracati, noroi in care picioarele se afunda facand inaintarea dificila, toate ca imagini ale unui sfarsit apocaliptic, care si-a facut simtita prezenta. A crutat totusi omenirea, dar ca un memento pentru omenire, si-a lasat amprenta asupra naturii. E frig intr-o lume in care ne-am pierdut credinta, e noroi pe drumurile pe care le parcurgem pierzandu-ne pe noi insine, cu spiritul terorizat la gandul unei justitii divine care ne osandeste fara clementa pacatele, in suflet cu tristetea vietuirii intr-o lume lipsita de sens, intr-o sfasietoare singuratate impreuna.

        Cadrele filmate in interiorul casei sunt majoritatea in penumbra, incaperile sunt decorate minimalist, privirea este captata de postura protagonistilor, de mimica, de gesturile cand fluide, cand intr-un ritm alert, intr-un vartej naucitor al privirii si simturilor. Muzica de flaut, eterica, e ca un balsam pe o rana care arde, momentele tensionate sunt insa punctate de acordurile muzicii lui Bach, care reinvie si amplifica durerea.

        Alexander crede in puterea cuvantului, ii recunoaste caracterul sacral. Intr-una din plimbarile cu fiul sau, acesta ii explica conceptia biblica conform careia "La inceput a fost cuvantul". Toata lucrarea lui Dumnezeu prin cuvant s-a facut, lucrarea mantuirii personale tot prin cuvant se va face. In fata amenintarii unui dezastru nuclear care-ar sterge de pe fata pamantului tot ceea ce Alexander iubeste, fiinta acestuia isi cauta refugiul intr-o rugaciune poticnita adresata unei Divinitati de la care simte instinctiv ca va veni salvarea si alinarea. In cuvinte pe care pare sa le caute mai degraba in suflet decat in minte, isi articuleaza disperarea, ingrijorarea pentru viitorul omenirii si implicit al celor pe care-i iubeste: fiu, sotie, prieteni. Pentru ei si pentru toti ceilalti Alexander e gata sa-si sacrifice propriul rai, indelung si minutios construit.

        Un film tulburator care-si lasa amprenta in sufletul spectatorului, al celor care simt si stiu ca tot ce e zadarnicie si prea lumesc, toate angoasele si neimplinirile dispar, acolo unde este credinta. Pentru ca atunci cand palmele sunt impreunate in rugaciune, intre ele si suflet, nu mai ramane loc decat pentru Dumnezeu.

Carte: Pentru nimic în lume - Friedgard Thoma

"O iubire a lui Cioran" rosteste un subtitlu ...

S-a scris mult, s-au dat interviuri, Gabriel Liiceanu s-a rigidizat inutil denumind-o pe autoare "capra metafizica", Nora Iuga e si ea critica (dupa prea mulţi ani - considera ea - s-a îndepartat prea critic si prea banal de iubirea trecuta ...). Francezii au refuzat sa publice cartea, au invocat fel de fel de chiţibusuri de drept de autor extins, au interzis ca unele scrisori sa fie reproduse. Pudibonderie sclerozata ...

Cioran si Friedgard

Sunt doar amintirile iubirii târzii cioraniene. Amintirile nemţoaicei care ne ajuta sa vedem o alta faţa a filozofului negarii, scepticismului galopant. El avea 70 de ani, ea doar 35. Ea s-a daruit fascinaţiei, el a plonjat într-un erotism târziu. Indraznesc sa cred ca - pentru el, scepticul dur - a fost o dulce, târzie, inconstienţa. La rândul lui a fost fascinat de frumoasa Friedgard, a suferit, a fost gelos, a fost tânar din nou ...

Cartea nu intra în detalii. Eventual se pot face supoziţii cât de departe a înaintat relaţia lor. Mai târziu, într-un interviu, Friedgard va clarifica:

"Ruptura a survenit cînd am făcut cunostintă cu Simone Boué, partenera sa de viată. Ne-am simpatizat din prima clipă si deodată era clar că nu voi mai putea scrie epistole confidentiale si secrete, că episodul prim al relatiei mele cu Cioran apartinea deja trecutului. Nu am dorit de altfel să ridic la un nivel sexual relatia noastră dar dacă totusi, aceasta s-a întîmplat, a fost si fiindcă Cioran căzuse de la început pradă unei asemenea obsesii încît eu am crezut că trebuie să-i vin în întîmpinare. Dar în scrisorile mele l-am lăsat să înteleagă fără echivoc că nu-l mai pretuiam din această pricină; dimpotrivă eram chiar furioasă că m-a pus în situatia de a converti erotismul în sexualitate, ceea ce nu dorisem să se întîmple... Asa încît a fost minunat că am putut-o cunoaste pe Simone si că fără a-l jigni pe Cioran, puteam avea si un motiv de a nu mai continua nici într-un caz să actionez în spatele ei."

Friedgard, Simone, Cioran

Trec primii ani, tensiunea erotica scade inevitabil, ramâne fascinaţia intelectuala, prietenia, lungile convorbiri telefonice se reduc si ele. Binomul se largeste, Simone Boué devine si ea prietena lui Friedgard.

Interesante mai-mereu scrisorile dintre cei doi, deloc banale, deseori surprinzatoare, pline de referinţe de lectura, de observaţii fine, de spade încrucisate elegant ...

Anii se scurg, Cioran se pregateste de "marea trecere", între cele doua ultime iubiri ale sale. Mari iubiri. Sau mari pe masura supra-omului Cioran ? Omul care, neconvorbind natural cu Divinul, aproape negându-l, a re-creat supra-omul ca o cale de re-apropiere de Dumnezeu ... cum ne spunea alt înţelept român (Petre Ţuţea).

Daca nu ar fi existat Friedgard, ar fi trebuit inventata. Fie si numai de a-l simţi pe Cioran mai aproape, în dimensiunea unui Om supus si el iubirii, de ce nu ... erosului, suferinţelor.

Film: Mutluluk - Fericire (2007 - Abdullah Oguz)

Mutluluk, Fericire, viata, puritate, cruzime, tradiţii.

Un film complet, o drama, o felie de viata. Turcia marilor discrepanţe; satele prizoniere vechilor obiceiuri, dar si vitalitatea unui popor tânar cu ochii spre viitor.

O fata frumoasa este violata. Legea dura a satelor o condamna. Incepe asa o poveste aspra despre tradiţie, despre lume, iubire, prietenie ...

Tânarul desemnat sa o pedepseasca îi va deveni ocrotitor. Isi cauta locul între modern si arhaic, între legea satului si înţelepciunea vieţii, între prietenie si mânie.

Al treilea personaj este profesorul care nu se mai regaseste într-o lume fara valori. Obosit de ipocrizie si falsitate. In cautarea simplitaţii, puritatii sufletului. Si care le va deschide ochii celor doi spre esenţial, spre iubire, spre iertare.

Nu, nu este vorba de religie, de ideologie. Sau de o lupta între alb si negru, între bine si rau. Este viaţa, sunt infinitele nuanţe ale lui "a fi".

Film: As it is in heaven (Kay Pollak - 2004)

        O mica asezare in nordul Suediei, o mana de oameni obisnuiti sa traiasca intr-o ordine sociala conventionala, lipsiti insa de inaltimea zborului.  Un dirijor de renume mondial, interpretat magistral de catre Michael Nyqvist, care se intoarce in singurul "acasa" pe care-l cunoaste. Fusese "baiatul cu vioara", multi ani in urma. Batut si batjocorit de unii dintre colegi.

        Intr-un decor minimalist, cu personaje sclipitoare, astfel a fost conceput "As it is in heaven" in regia lui Kay Pollak. Personaje vibrant creionate, imagini aspre, dure pe alocuri, contrabalansate de secvente pline de candoare si de gingasie. Cautarea propriei voci, unice, definitorii, urmata de apropierea unii fata de ceilalti, descoperirea propriului eu.

        Fiecare dintre personajele principale trece prin propriul iad. Fie ca trebuie sa-si infrunte trecutul, fie ca invata sa-si imblanzeasca orgoliul sau lasa in urma o viata de abuzuri, isi descopera in final propria voce, isi accepta fragilitatea umana si prin cantec, isi lumineaza privirile si sufletul.

        Nu as fi crezut vreodata ca simplele vocalize, pot emotiona in asa mare masura. Pofta de viata, fericirea in starea cea mai pura, izbucneste in fiecare sunet, intr-o muzica care nu are nevoie de cuvinte. Vibreaza si ingenuncheaza cu uimire si recunostinta sufletul.

        Centrat pe sentimente, pe emotii, regizorul isi poarta personajele pe un drum aproape initiatic. Printre asteptari, dezamagiri, gesturi simple, secvente obisnuite de viata se transforma in momente de-o frumusete rascolitoare, dand nastere acelui echilibru si acelei armonii fara de care nici muzica, nici fericirea nu sunt posibile.

        Muzica are nevoie de suflet la fel de mult pe cat sufletul are nevoie de muzica. Ea imblanzeste orgolii, apropie oamenii si-i face atata de buni inca reusesc sa-si vada unii altora aripile.
"-Crezi in ingeri?
-Cand ma uit cu coada ochiului, le vad uneori aripile. Am vazut aripi la Olga si la Arne… la ultimul cantec. Le-am vazut si la Tore. Si le-am vazut si la tine. Esti pregatit cand le vezi la toata lumea."

        Da, acesta e filmul care ocupa primul loc in topul personal. Am inchis cu totul in suflet si cantecul Gabriellei, si rasul frumos al Lenei, si dorul de viata al Ingai, si frumusetea sufletului si a trairilor lui Daniel, greu de descris in cuvinte, undeva intre sfasiere sufleteasca si cer. Cu bratele aruncate in aer, dansand cu fulgii de zapada si simtind sub picioarele goale pamantul rece. La marginea cerului, la marginea lumii, asa-si traieste fericirea.

        Pe tot parcursul filmului, am simtit acel flux de energie, de emotie, care te absoarbe si te poarta cu el, si tu esti fericit ca exista asa ceva si convins, foarte convins, ca alaturi de cei care ne iubesc si-i iubim, pe pamant, poate fi "Precum in cer".





"-Ti-ai implinit visul dintotdeauna?
-Da, asa cred.
-Dar cum? De ce cu oamenii acestia?
-Ma iubesc. Si eu ii iubesc pe ei..."

La târgul de carte Gaudeamus: scriitorul Vasile Andru

Redau aici o parte din articolul scriitorului Liviu Ioan Stoiciu, secvenţa dedicata scriitorului Vasile Andru.

fragment:

Aseară, la ora 18, am venit la standul Editurii Dacia XXI, unde Vasile Andru si-a lansat două cărţi (apărute peste noapte, mi-a mărturisit, în Colecţia de autor; a aflat că Ion Vădan vrea să-i republice întreaga operă): „Opt chipuri ale singurătăţii” (povestiri), cu un cuvânt înainte de Marian Popa, si „Veacul meu, fiara mea”, un fel de roman în cinci părţi. L-am ascultat pe Vasile Andru (care a subliniat la un moment dat că la acest Târg de carte Gaudeamus sunt programate 650 de lansări!):

am scris eseu sapienţial, n-am apărut demult cu proză, acum cinci ani mi-au apărut „Grădinile ascunse”. Acum public romanul vieţii lui Vasile Andru, vieţii sentimentale si metafizice, dar nu e în cheie autobiografică, e o carte neficţională. Anteriorul meu roman era utopic. Singurătatea e o bogăţie, dar trebuie să-i descoperi această bogăţie. Există o boală ontică, insatisfacţia de a trăi, inexplicabilă. Monahismul încearcă să o repare. Omul a primit viaţa ca pe un dar. În carte găsiţi alinare prin meditaţie si psihoterapie, repet, e o mare sansă să fii singur. E multă empatie (să te doară ce-i dor pe alţii). Am selectat opt chipuri din cele care-ţi ordonă reusita sau esecul în viaţă – fiindcă sunt porunci ancestrale, sunt comenzi dinlăuntru care ne conduc în viaţă. Dar sufletele pot fi restaurate… Pagina care rămâne din această carte e aceea, cred, din „Rosu de Basarabia”. Am aflat că pe lumea asta există un dublu al meu. Acest dublu al fiecăruia dintre noi, dacă-l vezi, îţi prevesteste moartea. Eu m-am ferit să-l văd, desi cred că el m-a văzut si m-a salvat din situaţii fără iesire, poate acest dublu e un înger păzitor în plus, dar eu nu vreau să dau ochii cu el încă …

Vasile Andru e născut în 1942 în Bucovina de Nord (mi-a fost coleg la Viaţa Românească până s-a pensionat). În 1990 a întemeiat Centrul de Practică Isihastă la Bucuresti, ţine conferinţe si stagii sapienţiale în întreaga lume. A publicat peste 30 de cărţi (în principal romane; dar si cărţi sapienţiale – de genul „Viaţă si semn”, „Terapia destinului”, „Întâlniri cu maestri si vizionari”, „Isihasmul sau mestesugul linistirii”). Criticul Gh. Grigurcu observa: „Vasile Andru năzuieste la o reconstituire armonioasă a fiinţei”…

Film: Pina (Wim Wenders - 2011)

Pus în categoria documentarelor, realizat de maestrul Wim Wenders. 

"Pina" este mult mai mult. Construit ca un omagiu adus coregrafei germane Pina Bausch, trece dincolo de simpla enumerare a unor momente speciale din cariera eroinei.

Avem de a face cu fuziunea perfecta a doua arte: dansul si filmul. Wenders reuseste sa aduca în prim-plan atmosfera magica a aproape iniţierii în arta dansului. Un film-imagine, un film-tacere, un film al starilor, al marii familii din jurul Pinei.

Scena teatrala este aproape miraculos redata în spaţiul cinematografic, povestea se rosteste singura în fiecare dintre noi, la final ne-am construit o lume numai a noastra. Chipul Pinei revine când si când, zâmbetul sau parca din alta lume, secvenţe vechi se scurg dinspre trecut spre prezent.

Dansul este adevaratul personaj. Coregrafii ameţitoare, idei uluitoare si totusi atât de firesc transpuse în realitatea pasilor, unduirilor, salturilor, costumelor, tacerilor ...

Greu de povestit. Meditaţia, contemplarea se rostesc înspre înlauntrul nostru, acolo unde si arta se întâlneste cu sufletul ...

Film: Hævnen - Intr-o lume mai buna (2010 - Susanne Bier)

Avem de a face cu o regizoare speciala. Din deja afirmata scoala scandinava. A unor regizori care vad lumea, aceeasi lume, altfel. Sa fie doar "vina" colosului Ingmar Bergman ? In filmele lor observi inobservabilul. Te "obliga" pe tine spectator sa iesi din hainele strâmte, rigide, ale unei educaţii conformiste. Sa gândesti, sa suferi, sa simţi, sa înţelegi dureros legile moralei, ale spiritului.

"Hævnen" (In a better world) ne istoriseste povestea unor oameni obisnuiţi. In prim-plan doua familii, o mica asezare. Familia X: tata, mama, fiu. In prag de divorţ, tatal doctor chirurg voiajeaza des în Africa. Copilul: sensibil, usor nesigur, ţinta predilecta a unui grup de elevi pusi pe harţa. Familia Y: mama de abia decedata, tata, fiu. Inca sub impresia dispariţiei mamei. Copilul: trauma pierderii mamei, refuzul de a accepta compromisul, relaţie încordata cu tatal.

Intâmplarile, aparent banale, conduc la interogaţii fundamentale. Razbunare /justiţie sau iertare ? Iertarea este posibila la modul absolut sau trebuie sa fie condiţionata de "îndreptarea pacatosului" ?

Doctorul chirurg, în Africa, în mijlocul durerii, saraciei, crimelor, sângelui. In ţara sa, sub privirile fiului si a celuilalt copil, a primit palme de la o bruta. Nu a reacţionat, a cerut explicaţii si a fost din nou agresat. In Africa va salva liderul unei grupari criminale, îsi va face datoria de medic. Si totusi, în final, primind o altfel de palma de la criminal, îl va lasa în mâinile victimelor sale.

Cei doi copii vor învaţa direct limitele iertarii, razbunarii. Poate nu vor învaţa lecţia absoluta. Poate nici noi, spectatorii. Susanne Bier ne lasa dificila sarcina de a gândi, de a contempla posibilele soluţii morale. Si ne-a daruit si o imagine de film splendida.

Filmul a primit Oscar-ul pentru cel mai bun film strain al anului 2010, Globul de aur, alte premii. Meritat.

Film: Black Swan (2010 - Darren Aronofsky)

Lebada neagra. O femeie întruchipeaza lebada. O faptura fragila, sensibila. Lacul lebedelor. Lebada alba, lebada neagra. Alb si negru, bine si rau, lumina si întuneric.

Creatorul încearca sa rezolve problema: o balerina care sa faca saltul mortal (psihic) de la înger la demon. Natalie Portman reuseste un paradox care transcende aproape intenţia regizorala. Sau poate este doar falimentul ei. Imprumuta sensibilitate, graţie, tristeţe ambelor personaje. Feţe ale aceleiasi fiinţe. Si totusi, dincolo de intenţiile regizorale, demonul ramâne în umbra. Ca o victorie a ... binelui ?

In final cele doua ipostaze se confunda. Balerina plonjeaza cu propria viaţa în rol. In dublu rol. Isi anuleaza de fapt propriile trairi. Ca sa faca loc sfâsierii celor doua lebede. Sciziune mentala, prag de nebunie.

Vincent Cassel, în rolul Creatorului, cel ce da viaţa si moarte aleselor sale, îsi pune perfect în valoare carisma de necontestat. El pretinde. Pretinde TOT. Tragedia anularii balerinelor ca persoane. Totul sau nimic. Succes sau nebunie. Culme sau disperare.

Regizorul Darren Aronofsky. Conduce profesionist, gradat, evenimentele. Exagereaza nepermis în secvenţele usor horror prin care ar vrea sa indice spectatorului zbuciumul Balerinei în a deveni demon.

Intre o bataie de inima, si-o clipa de liniste

Doar in oglinda copilariei, am reusit sa ating umbra unui vis care fuge.

"Nu-i adevarata povestea ca oamenii au descoperit focul

lovind doua pietre.

Focul a aparut altfel...

cand un om s-a gandit sa prefaca ranile lui in speranta,

sa-si lumineze mainile..." (O. Paler)

 Micutul meu caine batran: o bataie de inima la picioarele mele. (E. Wharton)

   Tot ce avem poate fi trecut pe o samanta de floare, atata viata avem, dar cat de frumoasa pare. (M. Fulger)

"De-ai cadea intr-adevar 

In momentul marii frangeri

As veni la tine-n cer

Sa te recompun din ingeri." (A. Paunescu)