Film - Nostalghia (Andrei Tarkovsky)

    Ca de obicei, si acest film al lui Tarkovsky, "Nostalghia", a avut acelasi puternic impact emotional asupra mea. La nici un alt regizor dorul de casa, atmosfera de pe tot parcursul filmului, nu reuseste sa atinga in aceeasi maniera sufletul.

    Nu povestea in sine e importanta, ci felul cum se traiesc emotiile, singuratatea pe care o simte regizorul chiar si in mijlocul oamenilor, nostalgia dupa tara unde a crescut, dupa oamenii ramasi acolo, in urma, dar niciodata uitati.

    Atmosfera e incarcata de emotie, culori care fug... revin.. ca sa dispara iarasi... muzica ca o disectie pe cord... cerul... mult cer, dar niciodata senin...

    Si acesta este un film pe care nu trebuie sa incercam sa-l descifram, nu sunt "adevaruri ascunse" pe care o privire mai atenta le-ar dezvalui, priviti acest film cu sufletul, pentru ca despre suflet va vorbeste.

    "Nostalghia" e povestea lui Gorciakov, un poet rus care face o calatorie in Italia pe urmele unui compozitor din secolul al XVIII-lea. Aici isi traieste nostalgia urmarit de ochii atenti ai tinerei interprete, Eugenia, care mult prea legata de planul material nu intelege preocuparile si lipsa lui de interes pentru persoana ei.

    In peregrinarile lui intalneste oameni (cum e Domenico) ale carui idei simple gasesc ecou in mintea si inima lui Gorceakov, ("o picatura cu alta picatura nu fac doua picaturi, ci una mai mare"). Lectia de matematica a lui Domenico ne spune sa ne intoarcem la esenta, in punctul in care nu am mai fost in stare sa vedem intregul, la punctul in care materia si spiritul nu au mai fost un tot. ("Iar cand se lasa noaptea/nu-mi mai lucesc pe umeri doua aripi./In timpul festinului, ca o lumanare m-am stins./In zori strangeti-mi ceara scursa/si in ea cititi pe cine sa plangeti, de ce sa fiti mandri.")

    Departarea omului modern de tot ce e sacru, e ilustrata in imaginile din interiorul catedralei inundate unde Eugenia asista la invocarea Fecioarei Maria de catre localnici. Lumanari multe, "oameni care au credinta" cum spune la un moment dat paracliserul cu care Eugenia va schimba cateva cuvinte. Patrunsa de atmosfera, ea incearca sa se aseze in genunchi, dar gestul ramane suspendat la jumatate, la fel ca multe din incercarile noastre, ale tuturor, de a ne apropia de Dumnezeu.

    Povestea unui suflet care nu s-a pierdut in goana lumii pentru prosperitate materiala, care stie ce inseamna singuratate, dor, tristete. Se simte raspunzator atat pentru el cat si pentru altii, de aceea, incearca pana la final, sa tina lumanarea credintei aprinsa.

Day by day

    Putini sunt oamenii care ma cunosc asa cum sunt, si ei sunt ce am drag pe lume. Pentru ca atunci cand sunt trista, la ei ma gandesc, ma ascund in sufletul lor si ma hranesc cu zambete.

    Sunt oamenii care ma strang cu drag la piept, langa care simt nevoia sa strig "I'm home...", pentru ca acasa ma simt langa ei, dragii mei care isi fac griji cand nu sunt, care imi fac loc langa ei cand apar, care imi umplu sufletul cu simpla intrebare "esti bine?".

    Pentru oamenii acestia cu sufletul curat, ma rog si azi, sa le vegheze clipa pui de ingeri.

Saudade

    Eu, care am un somn asa de bun in general, de cateva nopti ma lupt cu demonii. Demonii-Intrebari incep sa imi dea tarcoale din clipa in care am asezat capul pe perina, lor le tin piept cel mai greu, sunt intrebari multe pe care nevoia mea emotiva de afectiune si siguranta le complica, raspunsurile devin imposibile...

    Cateodata m-as ascunde in mine, as alege tacerea in locul cuvintelor, m-as opri in timpul asta care nu sta in loc si nu m-as mai intreba cum mi-ar fi lumea daca toate astea de acum ar trai mai departe doar in imaginatia mea.

    Mi-ar fi "saudade" de fiecare bataie de inima.. a ta, a mea..

Film - Oglinda (Andrei Tarkovsky)

    Un film autobiografic, despre inocenta pierduta, despre emotii regasite, un suflet framantat care isi aminteste inca puritatea copilariei in toata splendoarea sa. Titlul e unul sugestiv, Oglinda insemnand cunoastere, in cazul acesta autocunoatere, in oglinda, Tarkovsky se vede pe el insusi dar ii vede, in egala masura, si pe ceilalti.

    Imaginile sunt acompaniate deseori de muzica care taie respiratia si punctate de versuri care se aud in fundal.

    In scenele care ilustreaza prezentul, naratorul nu este prezent fizic, ii auzim vocea in timpul discutiei cu fosta sotie, vorbind la telefon cu mama sau discutand cu fiul sau, ramane insa in umbra, povestindu-si viata de undeva din afara, mai mult ca un spectator care povestind incearca sa inteleaga el insusi sensul anumitor evenimente carora le-a fost protagonist.

    Camera de filmat se opreste de multe ori pe chipurile actorilor, prelungesc anumite gesturi ca pentru a le face sa se intipareasca mai bine in memorie. In expresia fetei protagonistilor, in gesturile lor, exista o anumita finete, chipul mamei pare nostalgic, pierdut in reverie, spune o poveste despre speranta, despre iubire, despre liniste dorita.

    Filmul nu e structurat cronologic, trecutul si prezentul se intrepatrund, chipul mamei in tinerete e acelasi chip al fostei sotii. Fiecare personaj e acolo parca pentru a-i spune ca ii cunoaste slabiciunile, ii cunoaste cosmarurile si sufletul, dar sunt acolo sa-l ajute sa inteleaga trecutul ca sa poata privi cu liniste prezentul.

    Cadrul care ramane nemiscat, amintirile evocate, sunt ca o mana intinsa sa intarzie clipa, trecutul, in care Tarkovsky se simtea el insusi, invelit in puritatea copilariei.

    Un film delicat, in care imaginile si poezia duc spectatorul mai aproape de propriul suflet, ne invata sa privim amintirile pentru a trai cu speranta prezentul si sa pretuim clipele de fericire si oamenii cu care le-am impartasit.

Film - Calauza (Andrei Tarkovsky)

    Despre Calauza lui Tarkovsky se pot spune multe, e unul din filmele care m-a impresionat in mod deosebit. Nu am reusit sa scriu nimic despre acest film imediat dupa vizionare, e genul pentru care trebuie sa faci liniste in fiinta ta, sa lasi mesajul filmului sa-ti intre in suflet...

    Filmul lui Tarkovsky vorbeste despre eterna cautare a fericirii, pune accent pe agonia pe care o simt cei care nu o gasesc in ei insisi, prelungind astfel cautarea in afara.

    Cele doua personaje Scriitorul reprezentand arta, emotiile si Profesorul, ratiune, logica, vor percepe in final, cu umilinta, existenta a ceva mai presus de ei, de ratiunea si sensibilitatea lor. Singurul mod de altfel in care ne putem apropia de Dumnezeu.

    Timpul si spatiu nu mai au nici un fel de reguli, de fapt nu mai exista timp si spatiu, cei care intra in asa numita Zona, nu pot parcurge un drum drept, nici intoarce pe aceeasi strada.

    Calatoria este lenta, te intrebi la un moment dat daca vor mai ajunge la camera mult cautata, daca o data ajunsi acolo vor mai avea puterea sa isi doreasca din suflet ceva. Conceptii diferite despre viata, alta viziune a lumii la ambele personaje care cauta sa-si indeplineasca fiecare dorinta, dar aceeasi speranta care ii duce, in ciuda pericolelor, in Zona. Pe parcursul calatoriei si curajul si increderea li se clatina, cel care ii incurajeaza si ii va face sa continue drumul, sa nu-si piarda speranta, e Calauza.

    In fata camerei care le poate materializa dorintele, cei doi ezita, sunt minute bune in care imaginea devine statica, fiecare adancit in ganduri.

Credinta, incredere, daruire, iubire fata de semeni, m-a purtat prin toate acest film, Calauza va recita la un moment dat un fragment din Biblie, in final punand intrebarea "Sunteti treji?" Ca un indemn facut celor pe care ii calauzea sa deschida ochii, eu am simtit ca mi se adresa mie, privitorului pironit pe scaun, eu cea care nu am recunoscut de atatea ori dumnezeirea din tot ce ma inconjoara.

    Obiectele care apar la un moment dat sunt toate simbolice, unele ruginite dar curatate, purificate intr-un fel de apa curata in care se afla. De remarcat lipsa culorilor in afara Zonei, culori care revin in toata splendoarea in interiorul ei.

    Sensibila si plina de iubire, de compasiune, rugaciunea Calauzei: "O, Doamne, tot ce-au sperat sa devina realitate. Fa-i, Doamne, sa creada, sa rada de propriile lor pasiuni, pentru ca tot ceea ce numesc ei pasiune este, de fapt, o anumita energie emotionala produsa de frecarea sufletelor lor cu lumea exterioara. Si ce-i mai important, sa creada in ei insisi, sa devina neajutorati ca niste copilasi. Slabiciunea e o minune, taria e un nimic... "

Taste of happiness..

       Astazi straluceste inima din nou, zambetul s-a lipit de fata si nu il face sa dispara nici vremea urata de afara.     

      Dansez intr-un colt de privire capruie iar sufletul meu a facut o reverenta in fata prezentului pe care il numesc "fericire".

      Oricat de marunte mi-ar fi bucuriile, le-am facut aripi din vise, inalt ma zboara gandul acum.

Spring in the air

      Privirea mi-a intalnit azi albastrul cerului. As vrea sa daram zidurile sa simt in nari mirosul primaverii, sa rup din albastrul cerului o bucatica sa o prind la lantisorul de la gat. Imi arunc privirile in sus iar ele se transforma in nori. 

       Ceva in mine tresare, se intinde lenes ca un copil abia trezit din somn. Un copil fericit, care a primit atat de multe incat acum multumeste cu un zambet.

Supradoza de suflet

       - De cate ori pe zi si cate picaturi, va rog...

      - De cate ori va doare viata, puteti lua cate o picatura de zambet, amestecata cu una de speranta si doua de optimism..

       - Si pentru tristete?

      - Acoperiti-va cu un suflet, amestecati apoi o picatura de iubire si un strop de lacrima. Iubirea e pentru tristete, lacrima sa cicatrizeze orice rana.

......................................

      - Cum va simtiti astazi, v-a ajutat tratamentul?

      - Durerea a disparut, cicatricea de abia o mai zaresc, dar... acest suflet cu care m-am invelit s-a lipit de al meu, doare cand incerc sa il smulg..

       - Nu va ingrijorati, nu se cunosc reactii adverse la supradoza de suflet... Doar cand se administreaza cu prea multe picaturi de luciditate si fara cele doua lingurite de vise...

Vamile sufletului

      Mi-am dat seama ca verbul care ma caracterizeaza cel mai bine e "a astepta". Trec prin viata asteptand mereu cate ceva. Mai angoasanta decat asteptarea nu cred ca e decat tacerea, tacerea aceea care se lasa greu atunci cand tu ai mai multa nevoie de raspunsuri. Atatea intrebari fara raspuns, atatea raspunsuri care asteapta o intrebare.

      Si totusi, am atatea motive de fericire. De ce? Pentru ca asteptarea ma face mai puternica.. pentru ca cineva mi-a daruit un zambet azi... pentru ca (re)invat cuvinte pe care le uitasem... pentru ca si azi imi hranesc sufletul cu frumos... pentru ca norii scriu povesti albe in absenta soarelui... pentru ca nu mai trebuie sa-mi iau ramas bun, cei dragi s-au oprit in suflet, si vor ramane.

      De ce sunt fericita? Pentru ca intre cer si pamant, sufletul meu e curcubeu.

Half a smile away

         O noua dimineata, cu miros de cafea, cu ganduri colorate ca aripile de fluture si la fel de gingase. Eram sigura ca e soare afara, pentru ca il simteam in mine, ii simteam fiecare raza inundand cu lumina cotloanele sufletului, dar cand am aruncat privirea pe geam,am vazut nori. "Nu se asorteaza cu starea mea de spirit", bombaneam in gand.

        Mi-e dor acum de diminetile de vara cand leneveam in pat pana razele soarelui ajungeau filtrate prin jaluzele langa perina mea, incercam sa prelungesc dulcea lenevire, si ma mutam cu perina pana in marginea patului. Imi promisesem ca ma voi ridica in clipa cand soarele imi va lumina obrazul.

         Ieseam apoi pe prag, acela era insorit si deja caldut, simteam sub picioarele goale, sub maroul vopselii caldura ce va veni peste cateva ore doar. Acolo imi placea sa stau sa ascult, cu picioarele stranse la piept, fiecare sunet incercand sa il identific. Uite, acum, aud tusea infundata a bunicului meu, usa care scartaie e de la gradina si pasii aceia sunt cu siguranta ai bunicii mele. Daca inchideam ochii, ii vedeam in cel mai mic detaliu, stiam exact fiecare rid unde isi are locul, fiecare zambet il cunosteam, si privirea lor calda o stiam asa de bine.

         Tot mai rar reusesc sa mai simt linistea de atunci, din copilarie, parca aerul nu mai miroase la fel, parca lumea e stravezie, au fugit culorile, sau doar din ochii mei s-au calatorit. As vrea sa mai pot sta pe acelasi prag, sa ma fac mica si sa ascult, sa regasesc toate sunetele, oamenii dragi care acum pasesc doar pe varful degetelor in jurul meu, in amintirea mea... le simt trecerea, le simt atingerea, dar nu le mai aud pasii, si mi-e dor, mi-e dor...

         Si acum trebuie sa ma ridic, ma asteapta viata, uite acolo, cu primul pas pe care il fac. In toata goana asta cotidiana ma voi mai opri din cand in cand sa mai mangai cu sufletul amintirea celor dragi, usor insa, nu vreau ca palma mea sa le intrerupa zborul, ii voi mangaia pret de alta clipa pe cei care sunt inca in viata mea, care umplu de lumina si tandrete sufletul meu. Cred ca acelasi inger ne tine in brate acum.