Dilema veche: Bucureștiul prin ochii mei

Povestea unei frantuzoaice (Fanny Chartres) care s-a "exilat" voluntar in Bucuresti. Fragment:


"De ce sînt aici? Știu răspunsul, dar prefer să-l uit. Ce le provoacă perplexitatea oamenilor care sînt alături de mine este motivul pentru care mă încăpățînez sa stau aici. Se întîmplă cîte ceva în doze mici, în fiecare zi. Descopăr într-o cotitură a unei străzi sau într-o privire un motiv suplimentar să trăiesc în București. Dimineața, cînd plec înainte de a se lumina cu adevărat, am impresia că Bucureștiul e al meu. Orașul se trezește cu mine (pentru mine, îmi spun cu naivitate) și ma însoțește pînă la serviciu. Merg pe niște străzi, străbat niște parcuri, ascult păsările și zvîcnirile orașului. Gălăgia lui le dă zilelor mele un ritm. Cele două măturătoare de pe străda pe care locuiesc, paznicul Ambasadei Ungariei, vînzătoarea de la chioșcul de ziare au devenit niste fețe familiare, aproape niște prieteni, chiar dacă n-am schimbat niciodată mai mult de două cuvinte cu ei. Împărțim un punct comun, zorii orașului, împărțim aceeași condiție și același spectacol: răsăritul soarelui deasupra Bucureștiului. Este pentru mine momentul preferat al zilei și singura clipă cînd mă simt puternică, aproape invicibilă.

Oamenii de aici își poartă pe fețe sentimentele pe care celelalte națiuni știu să și le ascundă atît de bine. Cele de rușine sau de mîndrie. Duritatea, furia, mizeria, bucuria, nebunia, rătăcirea, singurătatea, reușita, eșecul se citesc în ochii lor și învăț din trăsăturile lor să-mi asum și eu ideile, senzațiile mele, înclinațiile sau afecțiunile."

Articolul complet aici