Herta Muller - "Inca de pe atunci vulpea era vânator"

Am purces curios la lecturarea primei carţi a Hertei Muller. M-am gândit ca ar putea fi ceva de genul Vasile Andru cu al sau text concis, nelipsit de scurtcircuituri mentale, mici surprize textuale, dar cu o oarecare respiraţie "carnala" care facea ca totul sa fie viu si de ce nu .. pasionant.

Dar Herta Muller este - deocamdata (dupa prima carte lecturata) - altceva.
"Inca de pe atunci vulpea era vânator" este proiectat în atmosfera încarcata pâna la explozie de dinainte de 1989. Textul este dens, aparent greoi, imaginile sunt plasate într-un dominant tern, cenusiu, apasator. Personajele sunt pretexte pentru penelul necruţator al artistei. Natura este moarta sau schiloada, viaţa se scurge invers, moartea pare mai colorata decât realul halucinant si mort. Fraza este grea, cratimele nu exista, cititorul este nevoit sa retraiasca neabreviat un parcurs sacadat, sa reînvie imagini prea-repede uitate. Netraiţii epocii vor ramâne cu o senzaţie de insuportabil, de îmbâcseala si de creier care moare sufocat de absurd.

"Cuţitele verzi ale plopilor" dau o nota de culoare într-un peisaj (natural si uman) devastat. Firul epic al romanului parca nici nu conteaza. E tot un pretext.

Incepusem deja lectura, când, întâmplator, am avut ocazia sa vad filmul "Vulpe vânator", scenariul având exact baza în romanul Hertei. Care a fost si coscenarista. Regizor Stere Gulea. Care a facut în cariera si lucruri bune. "Vulpe vânator" în schimb este o ratare absoluta. A reusit sa "demistifice" total atmosfera originala, ramânând doar acel fir epic de care vorbeam. Complet în afara reconstruirii atmosferei dominante în carte. Desi beneficia de actori de calibru: Oana Pellea si Dan Condurache. Pacat.

Pete de culoare

Vremea miracolelor pentru Medeea Marinescu

        Petrecandu-si copilaria pe platourile de la Buftea, Medeea Marinescu a debutat in film, de la varsta de trei ani. A devenit unul dintre copiii minune ai filmului romanesc. Talentul, rolurile interpretate cu naturalete, au asezat-o la loc de cinste in inimile iubitorilor de teatru si film.

        In ultimii ani, o gasim in distributia unor filme frantuzesti ca "Une mère comme on n'en fait plus", "Une femme piégée"," Je vous trouve très beau" sau "Donnant Donnant" alaturi de Daniel Auteuil.

        Redau un fragment din interviul acordat de actrita pentru revista "Felicia": „O vorbă din bătrâni spune că Dumnezeu le aranjează pe toate. Aşa este, dacă mă gândesc la parcursul meu în ultimii doi ani”, îşi începe confesiunea Medeea Marinescu.

Continuarea interviului, aici.

Film: Les Amours Imaginaires (Xavier Dolan) - 2010

Un film seducator. Un regizor canadian de 21 de ani, care este si actor. Filmul ca arta distincta. Nu filmul-poveste, nu filmul-epic-carte. Filmul-film, dialog abrupt între cinic, naiv si frust, imagine pura, sound clar.

Iubirile filmului, mai reale decât realul. Un trio în nelamuririle cautarilor. Cautari, nesigurante, prietenia-iubire, câteodata unilaterala, îmbraţisari neterminate.

Cuţitul monoloagelor împlântat adânc în carnea filmului si totusi în iubire cu restul. Flashuri psihanalitice, erotismul inunda fara a brusca retina, imagini indecent de frumoase, muzica încoroneaza totul. Figuri sculptate într-un ralanti care dizolva clipele, tentaţia experimentalului îsi regaseste firescul înainte de a scoate spectatorul din regalul viziv.

"Ştiu că el a fost.
Nu voi mai iubi pe cineva atât de mult.
Dar pot să fac faţă.

Ştiu că de obicei mai târziu în viaţă
îţi întâlneşti sufletul pereche.

Nu pentru mine. S-a întâmplat acum,
când am 25 de ani.

Nu îmi pasă de sex.
Nu este lucrul esenţial.

Este important să te trezeşti
alături de cineva.
Să dormi în braţe cu cineva.

Asta este important,
îmbrăţişarea.

Să ştii că dacă vine un tâlhar,
cineva este lângă tine.

Asta-i o metaforă.
Tâlharii nu vin niciodată.

Să te trezească vântul, să ai un abdomen
cald lângă tine, pe cel care te iubeşte,
respirând pe umărul tău.

Asta este...
Îmbrăţişarea."

Din muzica filmului: un pusti de 21 de ani o redescopera pe Dalida.

Film - Hiroshima, mon amour (Alain Resnais)

        Hiroshima mon amour, in regia lui Alain Resnais realizat dupa scenariul scriitoarei franceze Marguerite Duras este un film despre amintiri, despre regrete, despre nevoia de a supravietui ca individ si ca natiune. Secventele din deschidere combina sunetul cu imagini cutremuratoare ale Hiroshimei dupa bombardament, imagini neclare, fragmente de corpuri, bucati de pietre, de metal contorsionat. In contrast cu imaginile cetoase asociate cu oroarea bombardamentului, sunt imaginile clare ale unui oras renascut din cenusa, viu. Prezentul in care trebuie sa invete sa traiasca cei doi protagonisti. Un prezent in care amintirile devin, cu timpul, sterse, la fel ca imaginile unui oras lipsit de suflarea vietii.

        Nevoia de a-si exorciza trecutul de toti demonii care au facut-o sa-si nege existenta, o determina sa vorbeasca despre povestea ei de dragoste din timpului razboiului, despre mintea si sufletul ei care oscilau in permanenta intre trecutul care insemna o mare iubire si moartea si un prezent al uitarii si al unei noi iubiri. In mod paradoxal, o data cu moartea celui iubit devine mai clara unitatea celor doi indragostiti, asa cum povesteste "Momentul mortii lui mi-a scapat pt ca in momentul acela si chiar si dupa aceea... da, chiar si dupa aceea... nu vedeam nicio diferenta intre trupul lui mort si al meu. Trupul lui si al meu mi se pareau a fi unul si acelasi..." Impresionant pentru mine e felul cum isi povesteste trecutul. Nu inteleg multe cuvinte in franceza, insa m-am surprins de cateva ori uitand sa citesc subtitrarea, captivata de vocea, de tonul, de fata expresiva a Emmanuellei Riva, toate astea fiind suficiente pentru a intelege. Cutremuratoare secventele in care este inchisa in camera de la subsol, rece, intunecoasa, unde ii e frica mereu, privind succesiunea orelor, a anotimpurilor prin fereastra de deasupra capului. Amintindu-si inca numele, uneori doar numele celui iubit, ingrozita insa mereu de teama ca ar putea uita o iubire asa de mare... "Incep sa te uit. Tremur la gandul ca voi uita asa o iubire."

        Imagini despre Hiroshima, oroarea fotografiilor purtate de cei care apar la un moment dat intr-o procesiune, contrasteaza cu frumusetea dialogurilor dintre cei doi protagonisti. In el, sunt inca puternice sentimentele de vinovatie fiind singurul care a supravietuit in timp ce intreaga familie si-a gasit sfarsitul in Hiroshima. "N-ai vazut nimic la Hiroshima. Nimic..." este raspunsul pe care i-l da de cateva ori ei, atunci cand sustine ca a vazut, ca stie, pentru ca nimeni si nimic nu poate descrie cele intamplate atunci.

        Cei doi indragostiti, constienti de absenta unui viitor impreuna, au construit un trecut al lor. El considerand ca dintre toate amintirile ei, Nevers, este amintirea care o defineste cel mai bine, acela este punctul in care ea a devenit cea de acum. Stiu amandoi ca timpul va sterge din memorie multe din clipe petrecute impreuna, va ramane insa amintirea unui nume. Al ei e Nevers, iar al lui, Hiroshima.

        "La fel cum a fost cu el, voi incepe sa-ti uit ochii. Apoi, vocea ta se va risipi, la fel ca si a lui. Apoi, te va consuma incetul cu incetul, ca si pe el, uitarea. Vei deveni un cantec." "- Hi-ro-shi-ma... este numele tau. Da, este numele meu. Al tau este Nevers. Ne-vers in Franta..."