Scena pentru doi - Victor Rebengiuc si Mariana Mihuţ

        Pe scena s-au urât sau s-au tradat, au învaţat din fiecare rol cum sa mearga mai departe în viaţa, cu decenţa, cu demnitate. Victor Rebengiuc si Mariana Mihuţ, protagonistii unuia dintre subiectele emisiunii "In premiera", de astazi.

        Intr-o atmosfera extrem de placuta, cei doi actori îsi reamintesc momente traite într-o viaţa împreuna: 46 de ani de casnicie, cariere frumoase, roluri în care au trait singurataţi, departari, tradari, si viaţa, cea reala, în care au intrat cu pas hotarât sub semnul unei iubiri respirate prin toţi porii.

        Cei care doresc sa revada reportajul Scena pentru doi - Victor Rebengiuc si Mariana Mihuţ, pot descarca fragmentul, aici.

        Redau mai jos un extrem de interesant interviu cu Victor Rebengiuc, aparut în Observatorul cultural. Textul original, îl gasiţi aici.

"A aparut, la Editura Humanitas, lansat marti, 26 februarie, volumul Victor Rebengiuc. Omul si actorul. Autoare: Simona Chitan si Mihaela Michailov. Volumul reface o alta experinta editoriala a celor doua ziariste, De-a dreptul Victor Rebengiuc, carte aparuta in 2004. Actualul volum a aparut la putine zile dupa ce Victor Rebengiuc a implinit 75 de ani, pe 10 februarie. Luni seara, pe 25 februarie, l-am sunat pe Victor Rebengiuc, marti dimineata am fost la teatru, insotit de colegul meu Daniel Cozma, pentru a inregistra interviul. N-am vrut sa fie un interviu foarte strunit, dar mi-am propus sa ating cit mai multe din punctele importante ale carierei.

Am balansat mereu intre viata si teatru. Imi inchipui ce emotionat e Victor Rebengiuc in fata celor doua premiere ce vor avea loc in aceasta primavara: spectacolul Moartea unui comis-voiajor, in regia lui Felix Alexa, la Sala Izvor a Teatrului Bulandra, si intoarcerea din America a fiului sau, insotit de un nepotel pe care bunicul il va tine pentru prima oara in brate. Minunat om, mi-am spus dupa inregistrare: placut, increzator, echilibrat, curios si vesel. Fotograful nostru mi-a si zis, cind am iesit din teatru, ca i-au iesit multe fotografii in care Victor Rebengiuc e vesel si sagalnic. Ce bine ca la 75 de ani nu ai povara virstei si poti juca cu aceeasi frenezie ca in tinerete!

Cum e viata la 75 de ani?
E neschimbata (ride). Pe vremuri, Costache Antoniu s-a intors dintr-o delegatie din China – cred ca era prima delegatie la care a participat un actor – si l-a intrebat un alt actor: „Cum e, maestre, China?“. Si el a raspuns: „De nerecunoscut“. Asa ca zic si eu la 75 de ani: nu inregistrez schimbari majore in viata mea, aproape nici nu-mi dau seama ca am aceasta virsta pe care nu speram niciodata sa o ating. Nu m-am gindit atit de departe. In afara de mici incoveniente, dureri de sale, n-am alte probleme.
Inregistram acest interviu la Teatrul Bulandra, unde sinteti inaintea unei repetitii.
Da, repetam Moartea unui comis-voiajor in regia lui Felix Alexa. Am mai jucat in piesa asta, in 1959. Acum il joc pe tatal lui Biff, Willy Loman.
Cum sint repetitiile pentru dvs.? Intrati usor in rol?
Depinde, de la rol la rol.
Aici cum e, in Moartea unui comis-voiajor?
Ma simt putin frustrat. E o piesa in care am mai jucat, am niste mici probleme de adaptare. Sper sa le depasesc cu ajutorul colegilor mei si al regizorului. Sper sa fac ceva de care sa nu-mi fie rusine."
De ce, pe cartea lansata de Humanitas, intitulata Victor Rebengiuc. Omul si actorul, ati pus pe coperta o imagine cu dvs. din spectacolul Inima de ciine, de la TNB?
Mi-au fost propuse doua imagini din Inima de ciine. Am vrut pe coperta o imagine din acest spectacol pentru ca joc cu foarte multa placere, e un rol in care investesc mult din mine, ma reprezinta, intr-un fel. Eu cu Preobrajenski, personajul pe care il interpretez, avem pareri comune despre ceea ce ni s-a intimplat: aversiunea lui (si a mea) fata de comunism, fata de omul nou. In plus, e o poza de actualitate, spectacolul e din 2005.

Kordonskiy e atit de calm
Eu m-am mirat: ia uite-l pe domnul Rebengiuc in halat. Apoi mi-am dat seama ca e din Inima de ciine. Cind v-am vazut pe coperta, in rolul lui Preobrajenski, profesorul care transforma vietuitoarele, necuvintatoarele, in oameni, mi-am zis ca poate e un mesaj catre cititorii cartii. Cum sa devenim din necuvintatori mai vocali?
Nu m-am gindit la asta. E o imagine frumoasa. Daca aceasta carte ii va indemna pe oameni sa vorbeasca mai mult, sa fie mai curiosi, mai intrebatori, n-ar fi rau.
Cum a fost colaborarea cu regizorul piesei, Yuriy Kordonskiy?
A fost extraordinara. Kordonskiy este un om minunat, un regizor-magician, alaturi de care nici nu-ti dai seama cind iti construiesti rolul. Este atit de calm, intotdeauna, n-a existat vreo scena de enervare. Nici la Unchiul Vania, nici la Casatoria, nici la Inima de ciine nu s-a intimplat sa strige, sa se enerveze, nu ne-a reprosat nimic. La el totul e calm. Eu am indoieli. Intotdeauna. Ca nu-mi iese cutare moment, ca rolul e departe de mine, ca nu izbutesc sa gasesc intelesurile anumitor replici. Yuriy Kordonskiy zice: „Stai linistit, e o faza de lucru, vor veni toate, pina la urma“.

Si nu s-a enervat?
Niciodata. L-au scos din sarite tehnicienii, electricienii, care nu mai sint cum erau pe vremuri.
In Unchiul Vania, il jucati pe profesorul Serebreakov. Spectacolul, in intregime, a fost minunat. Vad ca va concureaza Andrei Serban la Cluj, tot cu Unchiul Vania.
E foarte bun spectacolul lui Andrei Serban. E cu totul altceva decit ce-a facut Yuriy Kordonskiy, dar e foarte bun.

Avem cronicari de teatru?
Dupa 1989, ati lucrat mult cu Pintilie, la filmele lui. Ati lucrat, in teatru, ca sa dam citeva nume, cu Yuriy Kordonskiy, cu Silviu Purcarete, cu Liviu Ciulei, cu Alexandru Dabija. Ca actor, credeti ca vi s-a oferit o mare sansa sau mai multe, dupa 1989? Ati simtit ca se intimpla altceva in viata dvs. de actor?
Nu. Eu am lucrat si inainte cu mari regizori, cei mai mari regizori care au fost in aceasta tara, cu Ciulei, cu Pintilie, cu Vlad Mugur, cu Penciulescu. Sigur, dupa 1989, am inceput sa lucrez si cu Purcarete. Aici, la Bulandra, a lucrat un spectacol absolut adorabil, Teatru comic. Nu s-a bucurat de prea multa aderenta din partea publicului, dar am facut niste turnee absolut extraordinare in strainatate. Acolo a prins foarte bine, aici la noi n-a prins, nu inteleg de ce, noi jucam cu o mare bucurie. Apoi, am mai lucrat cu Purcarete in Danaidele si in De Sade.
Senzatia mea a fost ca, dupa 1989, Victor Rebengiuc, si in film, si in teatru, e tot mai bun de la rol la rol. Ca v-ati descatusat, ca sinteti pe cai mari.
Daca e vorba sa renunt la modestie, a fost o linie ascendenta pe care am mers de la inceputul carierei mele, nu neaparat numai dupa 1989. N-am avut nici un fel de avantaje dupa 1989. Am continuat cu aceeasi seriozitate, am avut tot timpul dorinta de a ajunge un actor mare. Inca nu ma consider un actor mare. Ma consider un actor in virsta, dar nu mare.

Ce inseamna un actor mare?
Un actor care joaca ireprosabil un rol. Eu nu joc ireprosabil. Am realizari bune, dar ramin anumite portiuni din rol neacoperite, la nivelul de exigenta la care ma situez acum. In momentul in care nu voi avea asemenea portiune din rol, neacoperita, abia atunci as putea spune: domnule, sint un actor mare!
Foarte interesant ca va faceti propriul dvs. examen, cu fiecare rol.
Da, ma examinez critic. Daca n-o fac eu, cine sa o faca? De la cine sa astept evaluarea critica?
De la cronicarii de teatru.
Avem cronicari de teatru? N-am bagat de seama.
O sa se supere cei care comenteaza spectacolele prin Romania.
Am vazut eu cum comenteaza... Spun: Victor Rebengiuc e in forma. Asta este critica de teatru? Parca as juca fotbal. Sint in forma. Asa se scrie. E in forma... in forma de cozonac...

Ce v-ar interesa la un cronicar de teatru?
Sa nu-mi spuna ce-am facut bine. Sa-mi spuna ce-am facut rau. Un cronicar de teatru trebuie sa se ingrijeasca de actori, sa se preocupe de ei ca de niste flori, care trebuie udate si stimulate sa creasca mai departe. Unui actor trebuie sa i se spuna unde greseste, ce trepte mai are de parcurs. La noi se zice despre un actor ca e „seducator“ in nu stiu ce rol, se mai baga niste adjective si gata cronica. Cum il ajuti pe actorul respectiv? Rostul unui cronicar de teatru este sa ajute la formarea unui actor, sa-l sprijine.
Poate ca, in cazul dvs., cronicarii de teatru sint un pic inhibati.
Dar nu e numai cazul meu. E generala treaba asta. Uitati-va la toate cronicile. Spun ele ceva despre actor? Ar fi, totusi, citeva cronicare mai aplicate, pe care le citesc cu placere. Nu stiu de ce, critica teatrala fac numai fete.
Dvs. nu va suparati cind vi se fac obiectii critice argumentate la un rol?
Nu. Eu consider ca ma ajuta. Nu am de ce sa fiu suparat din cauza unei observatii pertinente si justificate care mi se face. Poate sa ma puna pe ginduri, asta e tot, si e bine.

M-am nascut cu gura dezlegata
Ati fost tot timpul slobod la gura in raport cu lumea, cu autoritatile?
M-am nascut cu gura dezlegata.
N-ati patit-o in vremea comunismului?
Am avut niste semnale. Mi-am cerut dosarul meu de la CNSAS, acum citiva ani. Mi-au dat doar doua foi, acolo. Dosarul meu e mare, eu figurez si in dosarul Televiziunii, si al Radioului, si al Cinematografiei. S-au facut multe turnatorii cu mine, peste tot. Nu aveam astimpar la gura si spuneam ce credeam.
Numai doua foi v-au dat?
Da.
Ce era in acele foi?
Niste turnatorii.
Cind v-ati cerut dosarul?
Acum vreo trei-patru ani, nu mai tin minte exact.

La CNSAS s-au primit noi dosare. Nu vreti sa mai faceti o noua cerere, poate aflati mai multe?
Nu vreau. Gata, am terminat. Nu ma mai intereseaza. Nici n-am vrut sa aflu cine m-a turnat. L-am recunoscut pe unul singur, am recunoscut imprejurarile si tipul de delatiune. Era un amarit de regizor de culise. N-avea ce face, trebuia sa fie turnator, altfel nu se justifica prezenta lui in teatru.
Traieste?
Nu. S-a prapadit. Ce vreti sa aflu? Ca m-au turnat colegii? N-am vrut si nu vreau sa stiu cine m-a turnat. Ma intilnesc cu ei, mi-ar fi venit greu sa traiesc alaturi de ei, daca stiam ca m-au turnat. Nu, mai bine sa nu mai stiu nimic.
Cam care era tipicul turnatoriilor, ce se turna la Securitate despre dvs.?
Pacat ca e talentat, dar e impotriva regimului, nu e de acord cu politica din domeniul cultural si e prieten cu Pintilie. Astea erau turnatoriile.

Nu ma mai intereseaza viata politica
Pentru cititorii mai tineri ai revistei Observator cultural, ne repovestiti secventa cu sulul de hirtie igienica? Ce v-a venit sa va duceti cu el la televiziune, in 23 decembrie 1989?
Era normal. Apareau la televiziune toti aceia care pina cu o ora-doua inainte il proslaveau pe Ceausescu. Si, dintr-odata, apareau la televiziune, facind pe inocentii, pe purii. Mincasera atita rahat si ii vedeam la televizor ca si cind n-ar fi avut nici o legatura cu nenorocirea noastra. Baiatul meu, Tudor, mi-a zis: Tata, tu nu faci nimic? Si-am zis: Daca si baiatul meu imi zice sa fac ceva, atunci sa fac. Si m-am dus la televiziune. Am recitat poezia Doina de Eminescu, dind o alta conotatie muscalilor – ma gindeam la toti cei care au tot clampanit, la cei care au vorbit despre Ceausescu, despre „tovarasa Ceausescu, mama iubitoare, sotie devotata, savant de renume mondial“. Eu, pina in 22 decembrie 1989, ma tot gindeam: mai, ce-or face toti astia, mincatorii de rahat, daca s-o schimba regimul? Le-o fi rusine? S-or ascunde in gura de sarpe? Si ii vad la televiziune... Aveam in casa un sul de hirtie igienica – stiti ca nu se gasea in perioada aia.

Nu v-a intrebat nimeni, pina sa ajungeti in studio, ce faceti cu sulul ala de hirtie igienica?
Il aveam intr-o plasa. Si, dupa ce am zis poezia, am scos sulul si am zis: stergeti-va la gura... nu mai tin minte exact, am bolmojit ceva.
A fost o secventa antologica, ar trebui data in reluare, la fiecare sfirsit de an, in decembrie.
Eu n-am aceasta secventa si as vrea s-o am imprimata. N-ar fi deloc inutila repetarea ei.
In primele alegeri ati candidat pe listele PNL, ati cazut primul sub linie, n-ati intrat in Parlament si n-ati mai vrut sa faceti politica de partid. De ce?
N-am apetenta pentru politica. Am mai avut o singura tentativa, o resuscitare, cind a aparut URR (Uniunea pentru Renasterea Romaniei), acum vreo cinci ani. Era o propunere politica in care am crezut. URR putea fi o schimbare a clasei politice. Dar n-au avut succes la electorat, n-au intrat in Parlament.
Acuma cum vi se pare viata politica?
Nu ma mai intereseaza. Nu mai pot sa vad atita mizerie, nu mai pot sa citesc presa.

In carte spuneti ca dimineata faceati cumparaturile, va cumparati si ziare si le citeati din scoarta in scoarta.
Asta era acum citiva ani. Astazi, nu mai cumpar nici un ziar. Ma mai uit pe Internet la titluri, dar nu mai citesc articolele. Nu mai pot. Nu vreau sa mai citesc.
Ce v-a scirbit?
Faptul ca nu se intimpla nimic; toata clasa politica este o apa si-un pamint. Nu-i nimic deosebit, nu ai pe cine alege. Toti sint la fel. Explicati-mi secretul prin care un parlamentar, in patru ani de zile, devine miliardar! Eu vreau sa inteleg ce se intimpla pe lumea asta! Cum ajung unii parlamentari foarte bogati? De unde aceasta imbogatire peste noapte?
Domnule Rebengiuc, ce drag mi-ati fost in Balanta cind ati spus, intr-un rol de primar: „al mai prost om din lume e americanu’“. Imi suna si acum in urechi aceasta replica: „al mai prost om din lume e americanu’“. Balanta era primul film al lui Lucian Pintilie, dupa 1990. Cum au fost filmarile?
A fost bine. Pintilie este un mare regizor. El este si un mare, genial regizor de teatru, dar, din pacate, el nu mai vrea sa lucreze in teatru. Il respect, il inteleg, dar imi pare rau. Ma inteleg foarte bine cu Pintilie, sintem buni prieteni. Il iubesc ca pe un frate. Stie ce sa-ti ceara, stie cum sa-ti ceara, stie cum sa te indrume, ca nu se poate fara regizor.

Replica asta – „al mai prost om din lume e americanu’“ – ar putea fi rostita si peste 50 de ani.
Acum s-ar putea auzi in Kosovo si in Serbia... Scenariul de la Balanta era ofertant, eu am avut un rol mic. Dar eu nu sint un actor care sa vrea sa joace numai roluri mari. Eu vreau sa joc roluri bune. Daca e mic si bun, sint incintat. Finalul din Balanta e absolut senzational. Iar pe personajul meu il intilneai foarte des in realitatea din Romania acelor ani. Poate ca la unii primari s-au mai pastrat sentimentele astea anticapitaliste, nu neaparat antiamericane. Sint primari invatati cu sistemul paternalist, sa li se dea, sint lipsiti de initiativa. Ar putea sa mobilizeze cetatenii, sa lucreze cu ei.
Unii mai fac.
Fac. Da, aveti dreptate. In Bucuresti, in sectorul trei, unde sta fratele meu, am vazut, in decursul celor patru ani de cind primar e Liviu Negoita, cum s-a dezvoltat, cum s-a infrumusetat, cum s-a curatat sectorul trei.
Vreau sa evocam si filmul Niki Ardelean, colonel in rezerva. Nu neaparat pentru replicile din film, cit pentru starea de framintare, de apasare, o stare neexprimata in cuvinte. O furie fara cuvinte.

Niki Ardelean este un om modest, dar care isi cunoaste valoarea. El nu poate sa intre intr-o competitie deschisa cu un impostor obraznic si agresiv. Inghite foarte multe porcarii pe care i le facea ala. A tot adunat, a tot adunat, cind a vazut ca i se ia tot, absolut tot, ramine gol si pe dinauntru si pe dinafara. I s-a luat mobila din casa, calculatorul, i s-a luat fata, baiatul care a murit... n-avea alta solutie, trebuia sa recurga la un gest disperat, facut din prea plinul amaraciunii strinse in el. N-a mai putut sa tolereze.
Si acest film va fi inteles peste 50 de ani!
Fara discutie!

Cum sa nu stie Securitatea adresa noastra?
Ati rezonat si cu tinerii regizori. Sinteti formidabil in filmul lui Cristi Puiu, Un cartus de Kent si un pachet de cafea, care a luat Ursul de aur pentru scurtmetraj in 2004. Ati jucat doar stind pe scaun.
Ce sa spun? Il admir pe Mimi Branescu, care si el sta pe scaun, in filmul lui Cristi Puiu. N-am cum sa nu rezonez cu Cristi Puiu. E vorba de scenariu. Apreciez la Cristi Puiu talentul lui scriitoricesc. Scenariul de la Niki Ardelean, colonel in rezerva era scris de Cristi Puiu si Razvan Radulescu. E unul din cele mai bune scenarii pe care am lucrat.
S-au suparat ei un pic pe Lucian Pintilie.

Le-a trecut. Si-au dat seama ca au gresit.
Cind erati mai tinar ati fost un barbat cu trecere la femei?
E o problema care, pe mine, nu m-a interesat. N-am fost un tip care sa cucereasca femei, una dupa alta. Nu am vrut sa am cit mai multe femei. N-am avut timp pentru asta. Am muncit foarte mult. Si nu am nici un fel de regret ca n-am o panoplie de femei. M-am indragostit, m-am casatorit si cu asta am terminat. Au venit propuneri, primeam scrisori, mi se scria, de pilda: „Desi sint buzoianca, iubesc si eu actorii...“. Niciodata n-am raspuns la scrisorile de genul asta. Am primit si scrisori minunate, care comentau prestatia mea artistica. N-am putut sa raspund, pentru ca, de obicei, erau anonime. A fost un anonimat bun, tonic.
A fost si un alt anonimat de unde va veneau scrisori?
Da, dupa 1989, am primit scrisori de amenintare. Aveam in casa teancuri de scrisori cu injuraturi, cu amenintari. Le-am aruncat acum vreo doi-trei ani. Erau, in casa, o prezenta negativa.

Ati primit acasa acele scrisori? Vi se stia adresa?
Cum sa nu stie Securitatea adresa noastra? Imi stiau si numarul de telefon, curgeau zi si noapte telefoane de amenintare. Mi-am schimbat numarul de telefon. Dupa o jumatate de ora, iar au inceput telefoanele. Toate erau venite de la Securitate. Nu va inchipuiti ca un om linistit se apuca sa dea telefoane de amenintare sau sa scrie scrisori... Citi nu m-au iritat pe mine? M-am apucat sa le scriu?
De la ce vi se trageau?
De la sulul de hirtie. Si de la prima manifestatie, din ianuarie 1990, anti-FSN, cind m-am dus la televiziune si am intrebat: de ce nu difuzati mitingul? Iliescu zicea ca e violenta, iar eu il contraziceam: domnilor, vin din piata, nu e nici o violenta. Si ceream televiziunii sa transmita mitingul, iar aia ziceau ca-i ceata. Ce ceata? E frumos. M-am certat cu oamenii televiziunii. Nevasta-mea primea telefoane: „Imputito, sa vii sa ti-l iei pe nenorocitul de barbata-tu de la morga“. Se speriase. La telefon i se zicea ca intra peste ea, in casa, s-o omoare, a chemat niste colegi din teatru sa stea cu ea, ii era frica. Am ajuns acasa: „Stai, draga, linistita. Chiar crezi ca ne doboara Securitatea?“.
N-au trecut mai departe, la agresiuni?
Nu.

Am vrut ca baiatul meu sa stie ca are un tata pe care poate conta
Mai caut un raspuns pentru oamenii tineri care citesc presa culturala: care e secretul sa fii cu o femeie, cu aceeasi femeie, 43 de ani? Dvs. v-ati casatorit cu Mariana Mihut in 1965.
Nu-i nici un secret. Intr-o casatorie trebuie sa faci niste compromisuri, trebuie sa accepti punctul de vedere al celuilalt, trebuie sa fii tolerant. Au existat discutii, ohoho, cite n-au fost, dar le-am rezolvat intr-un mod amiabil. E bine. Cind nu ne certam, ne intelegem.
Ati avut un baiat dupa zece ani. Tudor Rebengiuc s-a nascut in 1975.
Asta a fost primul care a scapat de avorturi. Mariana s-a speriat de intreruperile de sarcina. Ele se faceau in conditii total neigienice.
Ca in filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 saptamini si 2 zile.

Exact. Mariana a fost profund marcata de filmul lui Cristian Mungiu, pentru ca ea a trait acele momente. N-a fost singura. O, cite femei n-au indurat avorturile clandestine... La ultimul avort, a avut probleme mari si urmatoarea sarcina a pastrat-o si a iesit baiatul nostru.
Baiatul dvs. spune in carte ca „tata m-a rasfatat. Greu mi-a refuzat o rugaminte sau o placere“. Si mai spune ca nu i-ati bagat niciodata ceva cu forta pe git si nu l-ati certat cind lua note proaste. Asa e?
N-a avut mofturi. El a avut nevoi, l-am inteles foarte bine cind imi cerea bani. Maica-sa zicea: „Da’ de ce sa-i dai bani?“. „Pentru carti“, raspundeam. De ce sa nu-i dau bani? Nu-i cere sa mearga la bar, la discoteca. Poate ca, uneori, i-am cautat in coarne, dar el este un baiat care isi stie locul. Niciodata n-a profitat, n-a exagerat. Eu n-am avut tata. Tatal meu ne-a parasit cind eu si fratele meu eram mici. Am fost frustrat ca n-am avut tata si am vrut ca baiatul meu sa stie ca are un tata pe care poate conta.
Ce virsta aveati cind a plecat tatal dvs.?
Trei ani.

Ati constientizat plecarea?
Am constientizat absenta lui.
Mama ce spunea?
Ce sa spuna? N-avem tata. Si ne-au crescut bunicii. Tatal meu s-a prapadit pe front, cind eu aveam noua ani, la Stalingrad.
Fiul dvs., care e arhitect, a ajuns in America, avind o bursa de studii…
Si se intoarce… Va veni anul asta. Cu totul. Luni am aflat ca vor veni si abia ne stapinim emotiile.
S-au schimbat vremurile in Romania? Poti sa cistigi bani ca arhitect? Poti sa lasi America pentru Romania?
Probabil. Decit sa traga mita de coada in America, mai bine sta acasa. Nu stiu de ce vine, dar vine…

Aveti si un nepotel?
Da. Are opt luni. Il cheama Mircea-Maxim. Mircea il chema si pe tatal sotiei lui Tudor, care s-a prapadit inainte sa se nasca nepotelul. A murit de cancer. Stia ca moare si a fost atit de demn. Mare lucru…
Si celalalt nume, Maxim, de ce l-au ales?
Nu stiu. Poate ca sa fie Mircea cel Mare, Mircea-Maxim, stiti filmul lui Nicolaescu…
Am ajuns la Nicolaescu… Sergiu Nicolaescu nu v-a rugat niciodata sa jucati in vreun film al lui?
Nu. Niciodata. Nu i-am spus lui nimic ca actor, probabil. Dar n-am nici un fel de regrete ca n-am jucat in filmele lui Nicolaescu.
L-ati vazut pe nepotel?
In poze.
Nu l-ati tinut in brate?
Nu.
N-ati fost in America?
Nu, nu ma duc. Vin ei incoace.

Puteam sa fiu mai vrednic
Aveti vreun regret in viata asta, va reprosati ceva, va pare rau de ceva?
Am fost cam lenes, puteam sa fiu mai vrednic. As fi putut sa ma preocup mai mult. Am cam asteptat, am fost putin fatalist.
Nu inteleg. Nu v-ati zbatut mai mult pentru roluri?
Cind ai un rol, trebuie sa muncesti mai mult la el. Poate ca as fi ajuns mai repede acolo unde doream eu sa ajung. Poate ca am fost mai delasator.
Nu-i adevarat. Nu cred ca e adevarat.
Eu stiu ce zic. Eu ma cunosc.
Venind aici, asteptindu-va la intrarea in Teatrul Bulandra, era cu citeva minute inainte de ora fixata, cineva de la poarta mi-a spus: „Domnul Rebengiuc nu intirzie niciodata, e foarte punctual, va veni fix la ora pe care v-a spus-o“.

Asa s-a intimplat. Toata lumea stie in teatru ca sinteti foarte punctual. De unde vi se trage aceasta punctualitate?
De la Liceul Militar. Am facut Liceul Militar si mi-a intrat in singe punctualitatea. Foarte rar mi se intimpla sa intirzii. Doar cind ma iau cu calculatorul.
Va uitati pe calculator?
Da. Scriu si e-mailuri. Primesc si poze cu nepotelul meu, le descarc, fac fisiere. De cind a plecat fiul meu in America, am invatat sa lucrez cu calculatorul. Vorbim prin Skype. Il aud pe ala micu’ plingind, l-am si vazut, e asa frumusel, are ochii albastri, ai sotiei lui Tudor.

La Padurea spinzuratilor cum v-a ales Ciulei?
Filmul a inceput cu alt interpret. Cred ca era prea crud; avea, in schimb, o figura angelica, dar nu-i placea lui Ciulei. Asa ca mi-a dat un telefon, m-a chemat la el in cabinet, fusese proaspat numit director la Bulandra: uite, m-am gindit sa-l joci tu pe Apostol Bologa. Dupa ce mi-au tremurat picioarele si m-am prabusit pe scaun de emotie, am acceptat. Mi s-a mai intimplat. In Morometii, filmul lui Stere Gulea, trebuia sa fie altcineva in rolul lui Moromete.
Dvs. care sinteti nascut si crescut in Bucuresti, in acel rol parca ati fi trait o vesnicie doar in sat.
Am auzit pe unii colegi care au spus ca nu sint indeajuns de taran, ca se simte asfaltul Bucurestiului. Ei, ce sa fac? Eu am copilarit pe asfalt.
Astea nu-s rautati?
Poate. Dar poate sa fie si adevarat. Eu n-am nici o pretentie. Eu am propus o varianta de taran, aia pe care eu am putut sa o fac. Am fugit de ideea sa fac prototipul taranului roman. Cum e taranul roman? Care e prototipul? Stie cineva? Eu am stat o saptamina la tara, in satul Talpa din judetul Teleorman, cu taranii locului, si am mai vazut cum se comporta. Asta a fost documentarea mea.

N-ati filmat la Silistea Gumesti?
Era mult prea modernizat satul, aveau antene pe case. In Talpa, Stere Gulea a gasit doua case, parasite, pe care le-a folosit ca decor. Erau case apropiate, au devenit cea a lui Balosu si cea a lui Moromete. A fost un platou ideal pentru filmare.
Domnule Rebengiuc, cum s-a reusit imaginea aia extraordinara din Padurea spinzuratilor?
Ovidiu Gologan lucra extraordinar in alb-negru. Facea atitea nuante intre alb si negru, griurile alea erau extraordinare.
(continuare in pagina 31)
(urmare din pagina 21)
El picta cu fiecare proiector, construia mici raze de lumina, imbraca un proiector in o mie de cirpe pina facea un spot subtire. Asta a dat stilul filmului. Ciulei s-a adaptat. In loc sa puna lumina cadru de cadru, Ciulei facea mai multe secvente intr-un singur cadru. Ovidiu Gologan statea cite o zi sau doua sa aranjeze lumina, iar apoi noi trageam mai multe secvente.
Pe Mariana Mihut ati intilnit-o la filmarile de la Padurea spinzuratilor?
Da, atunci am cunoscut-o. Am avut o tresarire, un fior, un zvic. A fost un coup de foudre. Mi-a placut cind am cunoscut-o, am inceput s-o curtez chiar in timpul filmarilor.

Si Mariana ce spunea?
N-a avut nici un fel de opozitie. A fost incintata.
- Eu cred in destin
In 1981, Lucian Pintilie terminase filmul De ce trag clopotele, Mitica? Chiar inainte de premiera, filmul a fost interzis. Actorii, dvs. il jucati pe Pampon, au avut de suferit?
Nu, actorii n-au avut nimic. Filmul s-a terminat, era facuta copia standard. Pintilie programase si citeva avanpremiere, unii ziaristi incepusera sa scrie despre indelung asteptata premiera a lui Pintilie. S-a anuntat filmul in Romania literara, s-a vorbit la Europa Libera. Si filmul n-a trecut de cenzura. Cei mai vehementi aui fost, se pare, unii regizori, colegi ai lui Pintilie, care faceau parte din Comisia ideologica.
Chiar asa?
Da.
Ne-a spus si domnul Mircea Horia Simionescu, intr-un interviu de anul acesta, ca si cartile lui intimpinau principala opozitie de la directorii de editura, nu de la partid.
Colegii isi aparau dreptul la existenta. Nu-l doreau pe Pintilie in cinematografe si in cinematografia romana. S-ar fi vazut, prin comparatie, care era distanta intre ei si Lucian Pintilie. Filmul a stat in arhiva pina in 1990. Abia atunci s-a facut dreptate unui mare regizor.

Il jucati pe Pampon.
In cariera mea, era o ipostaza noua si ma bucuram ca pot juca si un asemenea rol. Am fost excitat de acel rol. Era un Pampon, de asta care pierde noptile, joaca la carti, sufera in amor, e mereu gelos, e mereu inselat, dar el nu-si da seama. Era un Pampon redus mintal si obosit, intelege lucrurile cu greutate.
Credeti ca a fost destin, fatalitate, o mina dumnezeiasca sau noroc ca ati ajuns actor?
Cred ca a fost destin. Eu cred in destin. In familie n-aveam antecedente teatrale, nimeni n-avea legatura cu teatrul. Eu sint de parere ca daca cineva are talent, indiferent de domeniu, nu se poate ca talentul ala sa nu-si ceara dreptul la viata. Cind esti facut pentru ceva, nu se poate ca talentul ala sa te lase. A, poti sa ratezi doar daca vrei tu sa-ti sugrumi talentul, cum s-a intimplat cu unii colegi de-ai mei care si-au baut talentul. Au murit de tineri pentru ca au baut si nu trebuia sa bea. Am avut colegi care au baut mult. Una e sa bei un pahar de vin, alta e sa bei o vadra. Mie nu mi-au placut excesele, de nici o natura. Genetic, am un anumit echilibru.
Ce colegi si-au baut talentul?
Uite la Rautchi, uite la Cozorici, care ar fi putut sa aiba o cariera extraordinara. In ultima perioada. Cozorici era alcoolic, era dependent de o vodca, dimineata trebuia sa ia repede o vodca. Am filmat cu el, la televiziune, Stilpii societatii. Cum intra in cabina, scotea o sticluta si bea din ea. Asta se intimpla dimineata, la ora 8.00.

Mi-e rusine. Sint stinjenit
Si totusi, cum ati ajuns actor?
E destin ca am ajuns actor! Eu ma pregateam, la sugestia bunicilor si a mamei, sa fac o scoala electrotehnica. Faceam teatru ca hobby. Nici nu ma gindeam ca va fi o profesie, jucam la Ateneul Popular din cartierul Vitan. Si instructorul mi-a zis: „Dumneata ar trebui sa dai examen la teatru!“. Si am incercat. Am intrat printre ultimii, am fost repartizat la clasa doamnei Aura Buzescu. Eu, ca neprofesionist, inainte de intrarea la Institut, jucam comedie. Si Aura Buzescu, intr-un semestru, m-a dezvatat de toate giumbuslucurile pe care le faceam, de tot circul, de tot cabotinismul. Dupa un semestru, am fost cei mai buni prieteni.
Cum te ingrijesti de talentul tau?
Asta e cea mai mare obligatie: sa te ingrijesti de talentul care ti s-a dat. Nu poti sa-ti bati joc de talentul tau.

N-ati baut, dar ati fumat?
Am fumat, dar m-am lasat in urma cu vreo treizeci de ani. Am fumat mult, de pe la vreo 15 ani. M-am intrebat, cind am ajuns actor: Victor, ce vrei sa fii: actor sau fumator? Am optat pentru actor.
Vorbim inainte de lansarea cartii Victor Rebengiuc. Omul si actorul. Cititorii vor sti deja, cind apare revista, cum a fost lansarea. Eu v-as intreba: cum vedeti o lansare ideala?
Ideal ar fi sa nu particip la lansare. Mi-e rusine. Sint stinjenit. Sint coplesit de faptul ca atitia oameni pe care ii stimez scriu despre mine in carte; nu stiu ce sa le fac ca sa le multumesc. Mi-e teama sa nu cad in pacatul trufiei, eu ma jenez sa vorbesc in public despre mine. Stii ce a fost ciudat? Cele doua autoare, Simona Chitan si Mihaela Michailov, au inceput, fiecare, separat, cite un interviu cu mine.

Simona Chitan a avut idea reunirii interviurilor, ea a cautat extrasele de presa, a cerut noi texte, ea a vrut acesta noua carte, care e diferita de volumul din 2004. Simona Chitan s-a batut pentru carte, s-a dus la Gabriel Liiceanu, l-a convins s-o publice, a staruit sa completam interviul. Simona e razbatatoare si energica, dar si Mihaela a lucrat cu multa atentie si cu bucurie. M-au emotionat amindoua si le multumesc. Dar, gata, trebuie sa ne oprim din atitea laude. Va fi cartea asta, alta nu cred ca mai fac.