Familie virtuala

Film: Balanţa (Le Chêne, 1992, Lucian Pintilie)

La 19 ani de la premiera, Balanţa lui Pintilie ramâne acelasi film de geniu.

Ingredientele.
Se iau câţiva actori extraordinari (Maia Morgenstern, Razvan Vasilescu, Victor Rebengiuc, Dan Condurache ...). Scenariul conteaza si el. Ion Baiesu dimpreuna cu acelasi Pintilie. Apoi apare marele maestru. Pe post de regizor.

Amesteca ingredientele. Cu geniu. Cu umor. Cu tragic. Recreaza o lume. O transforma în arta. Placere pura. Uiţi aproape ca ai fost contemporan acelei lumi. Ca acea lume a existat aievea, închisoarea viselor tale, dar si nascatoare de speranţa.

Un regizor prost or prost-inspirat poate distruge o opera literara densa, de substanţa. Cum a ratat Stere Gulea în Vulpe-vânator. Dupa Herta Muller.
Pintilie nu si-a permis acest lux. Intr-unul dintre cele mai puternice filme ale sale.

Nu ai timp sa respiri. Ritm bogat, personaje puternice, imagine dur-ironica. Maia Morgenstern ne ofera un regal, Razvan Vasilescu este cuceritor, Rebengiuc - ca de obicei - clasa maxima.

Film de vazut si revazut.

Versuri nemuritoare - William Blake

William Blake (1757 - 1827) poet si pictor englez, aproape necunoscut în timpul vieţii. A fost "recuperat" mai târziu, fiind considerat acum o figura importanta a poeziei si artelor vizuale din epoca romantica.

din poezia "Auguries of Innocence"

"To see a world
in a grain of sand
and a heaven
in a wild flower..."
"Hold infinity in
the palm of your hand..."
"and eternity in an hour."

"Să vezi o lume într-un grăunte
de nisip
şi raiul într-o
floare sălbatică..."
"Să ţii infinitul în palmă..."
"şi eternitatea într-o oră."

William Blake - House of death

Linii esenţiale

Film: Zboara cocorii (Mikhail Kalatozov - 1957)

         "Zboara cocorii", in regia lui Mikhail Kalatozov, nominalizat de 2 ori la Premiile BAFTA si castigator a 3 premii de aur la Cannes, este povestea Veronikai si a lui Boris, doi tineri ale caror destine sunt despartite de invazia germana asupra Rusiei, din 1941.

        Filmul atinge teme cum ar fi singuratatea, fragilitatea emotionala, tradarea, sentimentul de culpabilitate, toate pe fondul unui razboi care remodeleaza destine si scoate la suprafata josnicia umana sau sublimul din oameni.

        Cuvinte soptite, gesturi frante, scene supraincarcate de emotie. Rani deschise care par sa nu se cicatrizeze in timp, un timp care, de altfel, pare sa se fi oprit in momentele cele mai dramatice ale vietii Veronikai. Scena bombardamentului, cand tot ceea ce mai gaseste din fosta locuinta, sunt cateva obiecte arse si un ceas care nu se stie prin ce miracol a ramas agatat pe un rest de zid, lentoarea gesturilor, imaginile frante, niciodata explicite din secventele cele mai importante in evolutia personajelor, toate, dau senzatia unui timp daca nu incremenit, macar incetinit in curgerea lui.

        Tendinta spre lapidare a vinovatului, intransigenta cu care este infierata o clipa de ratacire, este traita in mod dureros de catre Veronika, sentimentele celor din jur mergand de la compasiune la blamare. Aparenta siguranta cu care isi duce la bun sfarsit sarcinile in cadrul spitalului unde munceste, secventele in care e infatisata efectuand treburile gospodaresti, nu sunt altceva decat o masca in spatele careia se ascunde o mare vulnerabilitate.

        Veronika isi retraieste amintirile in diverse registre emotionale, cand intr-o tristete adanca, cand cu furie. O scrisoare indelung asteptata (ca o ironie a sortii, aflata mereu la indemana) devine ratacirea in alb-negru intr-o lume reala in care incearca sa-si intemeieze un rost (existenta  micutului Boris, fiind cea care o ajuta sa fie in permanenta conectata la realitate).

        Isi va gasi linistea? Iertarea? Scena din final este una dintre cele mai frumoase, mai pline de incarcatura emotionala a filmului. In lacrimile Veronikai e deznadejdea unei femei care acum are certitudinea pierderii iremediabile a celui iubit, e durerea neputintei de a mai spera intr-un viitor impreuna. Insa gestul cu care ofera flori ranitilor intorsi de pe front, e ca prima gura de aer a celui pe cale sa se innece. O respiratie adanca, lasand viata sa se reintoarca in trup, redescoperind bucuria de a fi, de a darui din propria-i iubire. Facand pace cu lumea si cu proprii demoni ai vinovatiei. Lasand cocorii sa se intoarca.

Film: Drama la vanatoare (Emil Loteanu - 1979)

        Adaptarea cinematografica a romanului lui Anton Cehov, "Drama la vanatoare", in regia lui Emil Loteanu este considerata de multi ca fiind cea mai frumoasa poveste de dragoste din cinematografia rusa. Actiunea are loc in Rusia secolului al XIX-lea, farmecul de neuitat al acestui film fiind dat de o distributie de exceptie, un decor care taie rasuflarea, dar si o coloana sonora deosebit de frumoasa.

        "Drama la vanatoare" este povestea unui judecator (Serghei Kamishev) in vizita intr-un oras de provincie, care la fel ca si alti doi reprezentanti ai nobilimii locale, cade prada farmecelor frumoasei fiice
a padurarului, Olga Skvortova. Filmul prezinta aristocratia rusa in toata splendoarea ei decadenta, fara sa judece sau sa blameze moravurile acelor vremuri. Se apropie insa de tot ce acestia au mai uman.

        Personajele sunt pline de vitalitate, de-o pasiune coplesitoare. Indiferent de cat de morale ni se par, sunt extrem de bine conturate, ne privesc parca in ochi. Ca in mai toata literatura rusa, atmosfera e plina de o nesfarsita melancolie. In ciuda veseliei, ostentativ afisate, al dansului dezlantuit, al chermezelor si al muzicii antrenante, fiecare dintre personaje are secrete, are un trecut pe care deseori incearca sa-l uite, sau un viitor la care nu mai indrazneste sa spere.

      
        Olga este imaginea femeii fatale, care in ciuda infatisarii inocente si a varstei, este perfect capabila sa-si "vanda" corpul pentru a-si asigura viata de lux si opulenta pe care si-o doreste. Pare un calcul meschin, dat fiind faptul ca toti cei trei barbati sunt instariti, ea insa il alege pe cel mai instarit, in detrimentul sentimentelor pe care marturiseste nu o data ca le nutreste pentru Kamishev. Realitatea ii ucide gingasia, inocenta, ea ramane insa pana la sfarsit ca imaginea unei splendide primaveri, in jurul careia graviteaza celelalte personaje care se apropie vertiginos de iarna vietii. Ca intr-un joc aparent ingenuu, Olga nici nu ii accepta pe cei doi (contele Karneev si mosierul Urbenin), dar nici nu ii respinge ca barbati. Kamishev este insa, cel cu care Olga se pierde intr-un carusel ametitor al simturilor. Cei doi se ascund pentru a-si trai dragostea, incercand, pentru cateva clipe macar, sa uite si sa se faca uitati de lume.


        Filmarile au loc in locatii deseori de o frumusete ireala, peste toate, plutind muzica superba a lui Eugen Doga, valsul din secventa nuntii Olgai, devenit celebru. "Drama la vanatoare" este un film-calatorie in sufletul unei femei-copila dezarmate in fata vietii, al sentimentelor profunde din sufletul unui barbat gata sa-si apere iubirea "toata viata, cat o sa am putere", dar si povestea disperarii coplesitoare si a razbunarii.




Gingasa si tandra mea fiara - Eugen Doga  Supranumit "valsul sufletului" o adevarata capodopera a compozitorului Eugen Doga.

Despre iertare

Subiect - fie si numai în crestinism - larg comentat, dezbatut. Câteodata extrem de controversat. Scrierile Sfinţilor Parinţi dar si exegeţi ai altor religii, folclorul multor popoare, abunda în referinţe despre iertare.

Aici, acum, doar câteva cuvinte alese.


1.
Un om înţelept a spus odată că
"Viaţa este o aventură a iertării."


2.
Iartă, sau mori încet.

Unul dintre studiile pe care
le fac doctorii arată că

dacă porţi asupra ta
mânie şi amărăciune,

te poate aduce

în pragul bolii mentale,
depresiei şi anxietăţii,

şi de asemenea unor atacuri,
boli de inimă şi atacuri cardiace.

Cine-ar fi ştiut? Iertarea este
bună pentru sănătatea ta.


3.
Care este persoana 
cel mai greu de iertat?


Noi înşine.

Demonii din interior
râd la gândul ăsta.

Când ierţi pe altcineva,
nu e posibil să se întoarcă
să spună, "la naiba cu asta."

Dar când vrei să te ierţi
pe tine însuţi, totuşi,

e un "Pe naiba" tot timpul.

Trec 10 ani şi tot nu poţi
trece peste asta.

15 ani, 20, 40.

Vei lua toată vina asta
împotriva ta în mormânt?

Vei lua asta asupra ta
pentru eternitate?