Film - Gadjo Dilo (Tony Gatlif)

        Gadjo Dilo (Strainul nebun). Un film plin de culoare, real. Jocul de exceptie al protagonistilor, muzica tiganeasca, entuziasmul pe care il degaja, pana si limbajul brut si expresiile folosite, pentru mine au fost ca o plimbare in mijlocul unei comunitati cu obiceiuri si cu un stil de viata aparte. Filmul este povestea unui tanar francez, Stephane, pornit sa infrunte zapada si gerul iernii in cautarea unei cantarete, Nora Luca, cantareata pe care tatal sau o asculta deseori. In timpul peregrinarii sale, intra in contact cu Izidor, un tigan alaturi de care va ajunge sa cunoasca si sa ia parte la viata comunitatii de rromi din care acesta face parte.

        "Gagiul diliu" cum este numit Stephane, va cunoaste libertatea, va invata sa iubeasca cu pasiune alaturi de Sabina (Rona Hartner) , va trai dupa legile nescrise ale unui popor care pare sa nu se fi schimbat de-a lungul secolelor, atins doar in treacat de tot ceea ce inseamna civilizatie, fara insa a deveni dependent de confortul ei.

        Spirite libere, pentru acesti tigani nimic nu pare imposibil, privirile lor sunt obisnuite cu nesfarsitul orizontului, sufletul lor se pierde intre tonurile puternice si aspre ale cantecelor tiganesti, al durerii cutremuratoare strigate catre cer la pierderea unui fiu, al unui prieten, topite si domolite in cantecul si dansul de pe marginea mormantului. Cand isi ingroapa mortii, isi ingroapa si durerea in acelasi pamant din care par ca-si trag puterea si pofta de viata.

        O poveste despre prejudecati, viata traita la maxim, prietenie, pasiune, intoleranta care duce in final la moarte. Stephane, un "gadjo dilo" traieste alaturi de tigani si bucuriile, imparte si durerea lor. In final isi "ingroapa" trecutul si vechea identitate, alegand sa ramana unul de-al lor.

Globurile de aur - ediţia 68. "The social network" ?. Alegere proasta.

S-au decernat cu pompa stiuta si premiile Golden Globe.

Cel mai premiat: "The social network". Un film absolut banal, care istoriseste o poveste de succes. A "faimosului" baiat care a pus pe roţi înca un sistem de tocat timpul (dar si pc-urile, date fiind aplicaţiile killer pline de malware pe care novicii le înghit pe nemestecate), facebook. Au luat un regizor bine cotat, David Fincher, un scenariu ca alte mii americane, si gata.

Nici "Inception" nu ar fi meritat mai mult. Alt film pompat la refuz. Bun pentru semidocţii planetei.

Nu l-am vazut, dar ma inspira mult mai mult "Black Swan", nominalizat la aceeasi categorie cu facebook's film.

Sper sa îl vad în curând. Va voi povesti impresiile.

Film: All that jazz (1979) - Bob Fosse

Film revazut dupa 20 de ani. Spectacol asezat pe coordonatele fascinantului, al vieţii traite la maximum, dedicata artei. Senzaţia - dupa 20 de ani - a ramas intacta.

Este de fapt chiar viaţa regizorului (disparut 8 ani dupa film) Bob Fosse, care în film intra în pielea unui dansator de geniu, care arde ca o flacara între creativitate, droguri si ale sale iubiri.

Nu exista imposibil. Ultimul spectacol împinge mereu stacheta undeva si mai sus. Geniul sau îsi extrage seva din libertatea sa. Care, fatal, îl apropie de propriul sfârsit.

Femeile din viaţa sa sunt tot atâtea prilejuri de a-si depasi limitele. Egoist în fond, singura eliberare este arta sa careia i se daruieste total.

Bye bye life
Bye bye happiness
Hello loneliness
I think I'm gonna die
I think I'm gonna die
Bye bye love
bye bye sweet caress
Hello emptiness
I feel like I could die
Bye bye your life goodbye
Bye bye my life goodbye
There goes my baby with someone new
She sure looks happy
I sure am blue
He sure is blue

Parintele Sava - Americanul din varful muntelui

Fragmente dintr-un amplu articol al ziaristei Dia Radu, publicat in revista Formula As.Intregul articol se poate citi aici

De dupa ferestrele abia pudrate cu zapada palpaiau seminee. Orasul intreg pulsa, mirosind a budinca si-a crengi de merisor. Numai Stephen, un baietel inaltut, de 15 ani, ramasese surd si orb la toate ispitele. In biblioteca tatalui sau il gasise pe Dostoievski. In iarna aceea, eroii lui l-au tinut zile si nopti inchis in camera, cu sufletul la gura.

Era acolo totul: si dragostea, si suferinta, si orgoliul, si revolta. Dar peste toate astea, era infinit de multa credinta in Dumnezeu. Cateodata umila, smerita, alteori revoltata. Oameni chinuiti, gata sa renasca in spirit prin suferinta. Si mai era o intrebare ce micului Stephen, crescut riguros in sfanta traditie catolica, nu-i dadea pace.

Era, cu adevarat, ortodoxia, o credinta mai presus decat toate? Era ea, asa cum spunea rusul acela contorsionat, inaintea tuturor celorlalte credinte, singura care a pastrat fara sa spurce adevarul istoriei, singura care a tinut, de-a lungul secolelor, calea cea dreapta?

Nu-i usor sa fii singur impotriva tuturor, sa vrei sa marturisesti toate gandurile incrancenate care nu-ti dau pace. Sa le rostesti, chiar, dar sa vezi apoi ca ceilalti nu inteleg nimic, ba chiar te intreaba ce ti-a venit asa, deodata, cu ortodoxia, nu cumva te-ai ticnit? O singura data a incercat sa spuna ceva serios despre asta.

Avea o viata buna, castiga bine. Seara iesea uneori cu colegii. Isi facuse o prietena. S-au iubit. Apoi s-au despartit. S-a indragostit din nou. Era cat pe ce sa se casatoreasca. Ceva l-a tras mereu inapoi. Niciodata nu le-a marturisit nimic iubitelor lui. Nimic din dorul de altadata, nimic din framantarile lui interioare, din nevoia aproape dureroasa de adevar, de a sti ca viata lui are un sens.

Intr-o zi, in biblioteca manastirii din Ohio, fratele Stephen a gasit, printre cotoarele mai noi si mai roase de timp ale volumelor, o carte despre Romania. O carte a lui Serafim Joanta (episcop acum la Berlin), o istorie duhovniceasca a Romaniei, de la crestinare si pana in prezent, despre o lume pe care nu si-o putuse imagina. O tara din est, un loc magic, cu oameni care framanta painea rugandu-se la Dumnezeu si taie deasupra semnul crucii. Care nu se culca seara pana nu spun Tatal nostru, care de Sfintele Pasti coboara din cele mai ascunse catune, kilometri intregi, pentru a ajunge la prima biserica. Oameni care cred ca pana si bobul de grau poarta pe el chipul lui Hristos.

De cand a calcat prima oara in curtea manastirii au trecut zece ani. Nu-si aminteste mare lucru. Doar racoarea padurii si curtea cam austera. Daca a ramas, e pentru ca a vazut cum obstea a devenit tot mai puternica si mai inteleapta cu fiecare an. Si e convins ca are drumul ei, harazit de Dumnezeu, un drum care nu e la fel cu al altor manastiri. Nicaieri n-a mai intalnit atata iubire, atata intelegere, atata sprijin.

Herta Muller - "Inca de pe atunci vulpea era vânator"

Am purces curios la lecturarea primei carţi a Hertei Muller. M-am gândit ca ar putea fi ceva de genul Vasile Andru cu al sau text concis, nelipsit de scurtcircuituri mentale, mici surprize textuale, dar cu o oarecare respiraţie "carnala" care facea ca totul sa fie viu si de ce nu .. pasionant.

Dar Herta Muller este - deocamdata (dupa prima carte lecturata) - altceva.
"Inca de pe atunci vulpea era vânator" este proiectat în atmosfera încarcata pâna la explozie de dinainte de 1989. Textul este dens, aparent greoi, imaginile sunt plasate într-un dominant tern, cenusiu, apasator. Personajele sunt pretexte pentru penelul necruţator al artistei. Natura este moarta sau schiloada, viaţa se scurge invers, moartea pare mai colorata decât realul halucinant si mort. Fraza este grea, cratimele nu exista, cititorul este nevoit sa retraiasca neabreviat un parcurs sacadat, sa reînvie imagini prea-repede uitate. Netraiţii epocii vor ramâne cu o senzaţie de insuportabil, de îmbâcseala si de creier care moare sufocat de absurd.

"Cuţitele verzi ale plopilor" dau o nota de culoare într-un peisaj (natural si uman) devastat. Firul epic al romanului parca nici nu conteaza. E tot un pretext.

Incepusem deja lectura, când, întâmplator, am avut ocazia sa vad filmul "Vulpe vânator", scenariul având exact baza în romanul Hertei. Care a fost si coscenarista. Regizor Stere Gulea. Care a facut în cariera si lucruri bune. "Vulpe vânator" în schimb este o ratare absoluta. A reusit sa "demistifice" total atmosfera originala, ramânând doar acel fir epic de care vorbeam. Complet în afara reconstruirii atmosferei dominante în carte. Desi beneficia de actori de calibru: Oana Pellea si Dan Condurache. Pacat.

Pete de culoare

Vremea miracolelor pentru Medeea Marinescu

        Petrecandu-si copilaria pe platourile de la Buftea, Medeea Marinescu a debutat in film, de la varsta de trei ani. A devenit unul dintre copiii minune ai filmului romanesc. Talentul, rolurile interpretate cu naturalete, au asezat-o la loc de cinste in inimile iubitorilor de teatru si film.

        In ultimii ani, o gasim in distributia unor filme frantuzesti ca "Une mère comme on n'en fait plus", "Une femme piégée"," Je vous trouve très beau" sau "Donnant Donnant" alaturi de Daniel Auteuil.

        Redau un fragment din interviul acordat de actrita pentru revista "Felicia": „O vorbă din bătrâni spune că Dumnezeu le aranjează pe toate. Aşa este, dacă mă gândesc la parcursul meu în ultimii doi ani”, îşi începe confesiunea Medeea Marinescu.

Continuarea interviului, aici.

Film: Les Amours Imaginaires (Xavier Dolan) - 2010

Un film seducator. Un regizor canadian de 21 de ani, care este si actor. Filmul ca arta distincta. Nu filmul-poveste, nu filmul-epic-carte. Filmul-film, dialog abrupt între cinic, naiv si frust, imagine pura, sound clar.

Iubirile filmului, mai reale decât realul. Un trio în nelamuririle cautarilor. Cautari, nesigurante, prietenia-iubire, câteodata unilaterala, îmbraţisari neterminate.

Cuţitul monoloagelor împlântat adânc în carnea filmului si totusi în iubire cu restul. Flashuri psihanalitice, erotismul inunda fara a brusca retina, imagini indecent de frumoase, muzica încoroneaza totul. Figuri sculptate într-un ralanti care dizolva clipele, tentaţia experimentalului îsi regaseste firescul înainte de a scoate spectatorul din regalul viziv.

"Ştiu că el a fost.
Nu voi mai iubi pe cineva atât de mult.
Dar pot să fac faţă.

Ştiu că de obicei mai târziu în viaţă
îţi întâlneşti sufletul pereche.

Nu pentru mine. S-a întâmplat acum,
când am 25 de ani.

Nu îmi pasă de sex.
Nu este lucrul esenţial.

Este important să te trezeşti
alături de cineva.
Să dormi în braţe cu cineva.

Asta este important,
îmbrăţişarea.

Să ştii că dacă vine un tâlhar,
cineva este lângă tine.

Asta-i o metaforă.
Tâlharii nu vin niciodată.

Să te trezească vântul, să ai un abdomen
cald lângă tine, pe cel care te iubeşte,
respirând pe umărul tău.

Asta este...
Îmbrăţişarea."

Din muzica filmului: un pusti de 21 de ani o redescopera pe Dalida.

Film - Hiroshima, mon amour (Alain Resnais)

        Hiroshima mon amour, in regia lui Alain Resnais realizat dupa scenariul scriitoarei franceze Marguerite Duras este un film despre amintiri, despre regrete, despre nevoia de a supravietui ca individ si ca natiune. Secventele din deschidere combina sunetul cu imagini cutremuratoare ale Hiroshimei dupa bombardament, imagini neclare, fragmente de corpuri, bucati de pietre, de metal contorsionat. In contrast cu imaginile cetoase asociate cu oroarea bombardamentului, sunt imaginile clare ale unui oras renascut din cenusa, viu. Prezentul in care trebuie sa invete sa traiasca cei doi protagonisti. Un prezent in care amintirile devin, cu timpul, sterse, la fel ca imaginile unui oras lipsit de suflarea vietii.

        Nevoia de a-si exorciza trecutul de toti demonii care au facut-o sa-si nege existenta, o determina sa vorbeasca despre povestea ei de dragoste din timpului razboiului, despre mintea si sufletul ei care oscilau in permanenta intre trecutul care insemna o mare iubire si moartea si un prezent al uitarii si al unei noi iubiri. In mod paradoxal, o data cu moartea celui iubit devine mai clara unitatea celor doi indragostiti, asa cum povesteste "Momentul mortii lui mi-a scapat pt ca in momentul acela si chiar si dupa aceea... da, chiar si dupa aceea... nu vedeam nicio diferenta intre trupul lui mort si al meu. Trupul lui si al meu mi se pareau a fi unul si acelasi..." Impresionant pentru mine e felul cum isi povesteste trecutul. Nu inteleg multe cuvinte in franceza, insa m-am surprins de cateva ori uitand sa citesc subtitrarea, captivata de vocea, de tonul, de fata expresiva a Emmanuellei Riva, toate astea fiind suficiente pentru a intelege. Cutremuratoare secventele in care este inchisa in camera de la subsol, rece, intunecoasa, unde ii e frica mereu, privind succesiunea orelor, a anotimpurilor prin fereastra de deasupra capului. Amintindu-si inca numele, uneori doar numele celui iubit, ingrozita insa mereu de teama ca ar putea uita o iubire asa de mare... "Incep sa te uit. Tremur la gandul ca voi uita asa o iubire."

        Imagini despre Hiroshima, oroarea fotografiilor purtate de cei care apar la un moment dat intr-o procesiune, contrasteaza cu frumusetea dialogurilor dintre cei doi protagonisti. In el, sunt inca puternice sentimentele de vinovatie fiind singurul care a supravietuit in timp ce intreaga familie si-a gasit sfarsitul in Hiroshima. "N-ai vazut nimic la Hiroshima. Nimic..." este raspunsul pe care i-l da de cateva ori ei, atunci cand sustine ca a vazut, ca stie, pentru ca nimeni si nimic nu poate descrie cele intamplate atunci.

        Cei doi indragostiti, constienti de absenta unui viitor impreuna, au construit un trecut al lor. El considerand ca dintre toate amintirile ei, Nevers, este amintirea care o defineste cel mai bine, acela este punctul in care ea a devenit cea de acum. Stiu amandoi ca timpul va sterge din memorie multe din clipe petrecute impreuna, va ramane insa amintirea unui nume. Al ei e Nevers, iar al lui, Hiroshima.

        "La fel cum a fost cu el, voi incepe sa-ti uit ochii. Apoi, vocea ta se va risipi, la fel ca si a lui. Apoi, te va consuma incetul cu incetul, ca si pe el, uitarea. Vei deveni un cantec." "- Hi-ro-shi-ma... este numele tau. Da, este numele meu. Al tau este Nevers. Ne-vers in Franta..."

Conştiinţe vii: Monica Lovinescu - "La apa Vavilonului"

Monica Lovinescu. Ar fi suficient sa îi scrii numele si sa pastrezi câteva minute de reculegere. Totuşi, într-o epoca marcata masiv de resurecţia inculturii, manelismului agresiv si imposturii politice, este necesar a se insista asupra unui adevarat simbol al rezistenţei.

Masivul op "La apa Vavilonului" aduna la un loc amintiri, fragmente de jurnal, speranţe, dureri. Clipele unei existenţe bogate, plasate între anii interbelici si pâna în anii noului secol. Monica Lovinescu, alaturi de alta mare conştiinţa, Virgil Ierunca, si alaturi de alţi câţiva rari intelectuali, a stat de veghe culturii româneşti. A scris, a înregistrat, a vorbit pe unde scurte catre prizonierii lagarului comunist, a încurajat pe cei care aveau verticalitatea rezistenţei prin cultura.

Monica Lovinescu ne ajuta sa cunoastem în detaliu viaţa deloc simpla a exilului. La Paris, acolo unde intelectualii francezi cochetau masiv cu tezele comunismului si refuzau sa ia cunostinta de infernul traversat de ţarile captive. Activitatea culturala româneasca din exil între cei ce reusisera afirmarea (Eliade, Cioran, Ionescu) si ceilalţi care îsi cautau un loc si un sens. Prietenii adevarate si relaţii de conjunctura. Bucurii si tradari.

Monica Lovinescu - voce inconfundabila a culturii româneşti - dar si voce reala, care ne patrundea în case seara târziu odata cu "Teze si Antiteze la Paris". Si ne ajuta sa descoperim ca înca exista bun simţ, discernamânt, cultura, totul într-o limba româneasca nemânjita de propaganda, de incultura, de rigiditatea totalitarismului.

Zilele astea am vizionat si documentarul dedicat postului de radio "Europa Libera" (Cold waves - razboi pe unde scurte - Alexandru Solomon). Monica apare în câteva scurte secvenţe, deja bolnava, la pat, dar lucida si clara. Dupa 1989, "Europa libera" este uitata. Pe nedrept. Dispare oficial în 1995. Incepuse deja alta faza a istoriei românesti: asa-zisa democraţie. Sub supravegherea aceloraşi calai, mascaţi abil în democraţi.

Am vazut si tigani fericiti: Damian Draghici

        Pentru locuri binecuvantate, sunt daruiti oameni deosebiti, talentati, oameni care prin ceea ce fac sunt adevarate izvoare de incantare si bucurie pentru ceilalti. Un asemenea om este Damian Draghici. Duce in lume si catre lume, sunetul naiului, temperamentul si pofta de viata molipsitoare care-l ajuta sa ridice in picioare zeci de mii de persoane care-l asculta. Un talent, altoit pe ambitie, cum declara de cate ori are ocazia. Imensa ambitie care l-a dus acolo unde a visat.

        Pentru cei care nu stiu sau stiu prea putine despre acest fenomen numit Damian Draghici, aici, veti gasi mai multe detalii.

        Redau un fragment din interviul acordat de catre artist, revistei 22:

"Traiam intr-o alta lume. Terminam de cantat in club la 6 dimineata, ma duceam acasa si pana la ora 14 stateam si ascultam Bartók, Stravinski, Histoire du soldat. Stateam ore intregi, ascultam si plangeam, pentru ca voiam sa inteleg ce se intampla acolo si nu puteam, eram ca un om care vede si eram intr-o camera intunecata. Asta era focul meu cel mare: sa invat cum sa compun asa sau cum sa orchestrez asa, cum foloseste Stravinski sunetele, de ce are toba acolo si de ce intra vioara acolo etc. De-aia m-am dus la Conservator, in Grecia. Tin minte ca am avut o intalnire cu Kostas Baltazanis, directorul Conservatorului, care m-a intrebat: "De ce vrei sa vii la noi?". Am scos din geanta o partitura de orchestra pentru dirijor a lui Stravinski, de la Pasarea de foc, am pus-o pe masa si am zis: "Eu vreau sa fiu ca asta". S-a uitat lung la mine: "Tu vii la noi sa-ti aratam asta?". "Da."

Interviul integral, il gasiti aici.

In memoriam Adrian Paunescu

       O imensa forta creatoare, intr-o lume din ce in ce mai rece, marele poet, Adrian Paunescu s-a stins din viata. Nascut la 20 iulie 1943, in comuna Copaceni, judetul Balti, si-a petrecut copilaria la Barca, judetul Dolj. Poet, publicist si om politic, devine cunoscut ca fiind organizatorul Cenaclului Flacara si unul dintre cei mai prolifici poeti romani contemporani.

        Debuteaza in 1960 ca poet, iar din 1973 pana in 1985 conduce revista Flacara. In 1980, publica in revista Flacara, poemul "Analfabetii", un poem critic la adresa puterii. Este destituit in 1985 de la conducerea revistei, vreme la care Adrian Paunescu era deja o figura importanta in presa romaneasca.

        "Nu vreau să mor. Nu cred că e timpul să mor. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc la moarte. Mai ales că am impresia că şi ea se gândeşte la mine." marturisea poetul cu cateva luni inainte de a muri.

        Adolescenta mea inseamna si placerea cu care ascultam la radio emisiunile Cenaclului Flacara si vocea patrunzatoare a lui Adrian Paunescu recitandu-si propriile poezii. Ii citeam si ascultam versurile cu emotie, lasand fiecare cuvant sa curga pe suflet.

        "..el este un râu care a coborât în propriile izvoare înmiresmate. Ca să se schimbe acolo în coloană dorică alături de Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Gheorghe Tomozei, Mircea Micu şi alţii, spre a ne sprijini în eternitate acest pământ românesc.." acestea sunt cuvintele lui Fanus Neagu la aflarea trecerii in nefiinta a lui Adrian Paunescu. Va ramane in amintirea si-n sufletul unei generatii pentru care Cenaclul Flacara si Adrian Paunescu insemnau muzica buna, poezie de calitate.

Odihneasca-se in pace.

Leopoldina Balanuta, 12 ani de la trecerea in nefiinta

      Astazi se implinesc 12 ani de la trecerea in nefiinta a actritei Leopoldina Balanuta. Rolurile memorabile interpretate pe scena Teatrului Mic sau in filme ca “Pisica de mare“, “Nunta de piatra”, “Dincolo de pod“, “Napasta” sau ”Chira Chiralina” au adus actritei o popularitate deosebita, facand din ea un monstru sacru al culturii romanesti.
    
      Fiecare rol a fost impregnat de personalitatea artistei, a deschis larg usile spre lumea emotiilor cu fiecare poezie recitata. Va marturisi, intr-un interviu publicat apoi in “Actorii noştri. Interviuri uitate“ (1995) de Eva Sarbu „Socotesc că ceea ce am făcut am făcut bine şi decât mult şi prost, mai bine puţin şi bun. Eu plec cu viata mea in teatru; teatrul vine cu viata lui in viata mea. Ma gandeam cata dreptate a avut sarmanul Tarkovski, care spunea, in ultimele zile ale existentei lui: ”Doamne, am obosit asteptandu-te!” …totdeauna arta mi-a aparut ca o stafeta a Dumnezeirii.” Crezul actriţei de-a lungul vietii a fost ca „Cel mai important lucru pe lume nu este să ai, ci să dai”, căci „cea mai grozavă formă de luptă nu este pentru a avea, ci pentru a da.”
      
        Cu un an inainte de a muri, Leopoldina Balanuta a castigat “Premiul de Excelenta“ desemnat de UNITER, pentru exceptionala interpretare din ultima sa aparitie pe scena Teatrului National din Bucuresti in spectacolul “O batista in Dunare“ de D.R.Popescu.

        Rolurile complexe, interpretarile de exceptie, ii vor aduce actritei Leopoldina Balanuta faima si respectul din partea publicului.

       Mai jos, o scena din “Gaitele“ alaturi de cel care timp de 25 de ani, ii va fi suflet pereche, Mitica Popescu.

Lumini si umbre (din ciclul "Despre vise soptite")

Cand peste lume
ruginiu cade apusul
in mine inca
inverzeste gandul
din mana ta,
care ma-mparte-n sferturi,
din ochiul tau,
care ma rotunjeste-n sfera.
Spre tine-mi tremur
gandul si cuvantul
cand ingerii iti dorm
infasurati in praf de stele.
Si-i liniste in mine
si noaptea zi imi pare
cand umbra ta imi creste
peste-ale sufletului pleoape.

(simonique)

Arta si diversitate

In ceea ce ma priveste, m-am nascut absolut paralel cu lumea picturii, graficii, desenului. Pot doar sa admir pe cei talentati, sa gust lucrarile expuse într-un muzeu. Pentru mine talentul artistic ce tine de lumea amintita înainte este conex spiritualitatii, unei dimensiuni la care am acces doar indirect.

Oameni sporiţi: Vasile Andru - extrase

Scriitor si lucrator dibace în mestesugul linistirii minţii, Vasile Andru este autor al unor însemnate carţi.
Câteva extrase din "Terapia destinului":

Sa fii detasat de orice intenţie de a obţine iluminarea. Secretul obtinerii iluminarii este lipsa intenţiei de-a o obţine. Din ce pricina ? Pentru ca iluminarea vine prin câstigarea starii naturale a minţii. Constiinţa limpede ca ai în tine iluminarea este iluminarea însasi.

Prima iluminare este stabilitatea. Sa n-o astepţi ca pe o explozie de lumina, cum spun unele anecdote din viata contemplativilor. Sa n-o astepţi ca pe o transa. Hristos nu vorbeste niciodata despre transa, despre explozie luminoasa; El spune doar: Lumina este în voi, vegheaţi !

Principiul de baza: observarea ordinii alunga orice dezordine.

Dupa ce-i dadea o problema dificila, maestrul îl întreba pe ucenic:
- Inţelegi ?
- Nu! Zicea discipolul.
- Daca nu înţelegi, ai parte de taina. Daca înţelegi, ai revelaţia!

Herta Müller: Idei la Ateneu

Herta Müller, laureată a premiului Nobel pentru literatură pe anul 2009, a declarat luni seara, la Ateneul Român, la o lectură publică şi un dialog cu Gabriel Liiceanu, că nu şi-a dorit niciodată să devină scriitoare, ci a fost obligată să scrie pentru a înţelege ce se întâmplă cu viaţa sa.

Întrebată de către Gabriel Liiceanu dacă nu se teme că subiectele pe care le abordează în cărţile sale ar putea părea inutile cititorilor, Herta Müller a mărturisit că motivul pentru care scrie nu este publicul, ci nevoia sa, cu care se luptă mereu. "Eu nu vreau să fiu scriitor. Eu nu am încotro şi nu am de ales (...) aş fi preferat să am altă meserie", a spus aceasta. "Mie nu îmi place să scriu, eu doar după multe şovăieli mă apuc (să scriu, n.r.)", a mărturisit scriitoarea.

Pe de altă parte, întrebată dacă suferinţele sale şi continua teroare a Securităţii - teme majore ale romanelor sale - au meritat succesul său ca artistă, Herta Müller a dezvăluit că ea nu are pretenţia să înţeleagă lumea în care trăieşte. "Nu am nicio înţelegere a lumii. De o înţelegere superioară nici nu poate fi vorba", a spus aceasta, în timp ce sala a izbucnit în râs. "Eu scriu pentru că nu înţeleg", a continuat ea, ţinând să sublinieze că "nimic nu justifică nicio înjosire de om".

În ceea ce priveşte scrisul în sine, Herta Müller a spus că această "meserie" are logica sa. "Scrisul ca meserie are logica lui. Nu mai este zi şi noapte, afară sau înăuntru. Este subiect şi predicat", a explicat Herta Müller. "Eu acuma nu sunt scriitoare, eu sunt scriitoare doar când sunt cu mine. Asta e altă meserie. Asta e circ", a susţinut Herta Müller.

În timpul pe care l-a petrecut alături de publicul român, Herta Müller a ţinut să puncteze cu modestie, de fiecare dată, că ea nu a aflat secretele existenţei şi că statutul de scriitor nu o face, în niciun caz, specială. "Eu cred că fiecare om a fost gândit ca o piesă unică pe lume, are o relaţie unică cu lumea. La scriitori, asta se poate verifica (...) Eu am cunoscut atâţia oameni sensibili şi niciodată nu am crezut că pot să simt ceva ce aceşti oameni nu sunt în stare să simtă", a explicat Herta Müller.

În ceea ce priveşte apartenenţa sa la o ţară sau la o cultură, scriitoarea germană de origine română a spus că preferă să spună "acasă", în loc de "patrie", ultimul cuvând fiind încărcat cu prea multă ideologie. Şi totuşi, Herta Müller a spus că, pentru ea, "patria este ce nu poţi să suporţi şi ce nu poţi să părăseşti". "Tâmpita de patrie vine cu tine, chiar dacă nu vrei", a completat ea. "Eu m-am născut aici, am trăit toate cele, până în 1987 şi după aia... gata... m-au dat afară, nu mai pot să mă întorc", a spus scriitoarea. Referindu-se şi la alegerea sa de a pleca din ţară, Herta Müller a explicat că, în condiţii de dictatură, "primii care pleacă sunt sensibilii". "Uneori rămân şi din cei sensibili", a spus, cu umor, Gabriel Liiceanu.

"V-aţi simţit disidentă?", a întrebat-o Gabriel Liiceanu. "Nu. M-am simţit normală. Am vrut să trăiesc normal", a venit răspunsul Hertei Müller. "Întotdeauna mi-a fost greaţă de funcţionarii care (...) aveau nişte aluri şi tratau oamenii de parcă erau, mă scuzaţi, ultimul căcat", a spus scriitoarea, referindu-se la angajaţii publici, care serveau partidul, în perioada comunistă.

"Asta s-a întâmplat mai multora", a completat Gabriel Liiceanu. "Păi atunci trebuia să vă enervaţi", a răspuns Herta Müller, în aplauzele publicului. "Nimeni din Europa de Est nu a mers cu maşina de scris la Poliţie", şi-a amintit autoarea. "Aţi mers cu maşina de scris la Poliţie?", a întrebat Liiceanu, pentru ca Herta Müller să răspundă imediat: "Da". "Eu n-am mers", a mărturisit filozoful.

Film - The Sea Inside (Mar Adentro)

       Bazata pe o poveste reala, filmul in regia lui Alejandro Amenabar, "The Sea Inside"(Mar Adentro), nareaza povestea lui Ramon Sampedro (Javier Bardem), paralizat de 28 de ani, in lupta cu autoritatile pentru dreptul de a-si sfarsi viata cu demnitate, si cand doreste, pentru ca a trai "este un drept, nu o obligatie" care sa i se impuna. Drama cutremuratoare, premiata cu Oscar pentru cel mai bun film strain (2004), si castigatoare a numeroase alte premii.

       Pentru Ramon, fereastra camerei este unica deschidere catre lume, el refuzand scaunul cu rotile si scurtele iesiri pe care utilizarea acestuia i le-ar permite, deorece in conceptia lui "Sa accept scaunul cu rotile ar fi ca si cum as accepta faramituri de libertate." O personalitate coplesitoare, atinge destinele celorlalti, ii indeamna la lupta.

       In viata lui isi fac aparitia doua femei. Amandoua ii vor tulbura si isi vor tulbura existenta. Julia, avocata care il sustine in lupta cu autoritatile, intelege sentimentele lui Ramon, fiind ea insasi afectata de o boala incurabila, si Rosa, o femeie din sat, optimista in ciuda greutatilor de care s-a lovit in viata, incearca sa-l convinga ca viata merita sa fie traita.

       Hotararea in fata mortii, dorinta nestramutata si convingerea ca doar femeia care il iubeste cu adevarat il va ajuta sa porneasca in ultima sa calatorie, o va determina pe Rosa sa accepte propunerea lui Ramon si sa-l ajute, in final, la ducerea la indeplinire a planului sau.

       Evadeaza in vise, catre femeia care i-a umplut inima, zboara, penduleaza intre cer si pamant, acolo unde femeia iubita devine realitate palpabila "iti simt aroma puternica si ma ametesti.. Iti pot simti bataile inimii.. apoi iti simt atingerea mainilor.. Apoi imi pierd mintile... Imi pierd mintile.."


       Coplesitoare scenele in care in lipsa gesturilor, raman doar cuvintele care demonstreaza ca dragostea adevarata exista chiar si in cele mai dificile si extreme situatii. "Uite..stai acolo, la mai putin de 2 metri.. Ce sunt 2 metri? O calatorie insignifianta pentru orice fiinta umana. - Ei bine,  pentru mine, acei 2 metri, mi-ar fi necesari sa ma indrept spre tine, sa fiu capabil sa te ating, este o calatorie imposibila..."


       In sufletul sensibil al lui Ramon, timp de 28 de ani, anotimpurile se schimba dupa alte legi, pana in clipa in care iubirea isi face loc in viata lui. De atunci, pana in ultima clipa a vietii, nu va mai exista decat un anotimp, al iubirii. "In apasarea usoara a adancurilor.. unde visele se implinesc... si doua vointe unite pentru ca un vis sa devina realitate. Privirea ta, privirea mea. Un ecou care se repeta, fara cuvinte.."

Herta Müller: Premiul Nobel a schimbat doar viaţa mea pe dinafară

Herta Müller, laureata premiului Nobel pentru literatură pe anul 2009, a declarat luni, la Bucureşti, în cadrul unei conferinţe de presă, că prestigioasa distincţie i-a schimbat viaţa doar "pe dinafară", în particular fiind aceeaşi persoană.

Scriitoarea Herta Müller este prezentă la Bucureşti pentru a participa, luni şi marţi, la o serie de evenimente care marchează lansarea, la Editura Humanitas, a unei serii de autor care îi este dedicată.

Herta Müller a mai spus că are o relaţie specială cu literatura, fiind foarte legată, în special, de cărţile care nu o ajută să evadeze, ci o învaţă ceva.

"Cărţile nu au fost pentru mine o modalitate de evadare (...) Cele mai preţioase cărţi au fost cele care nu mi-au dat voie să evadez. Le-am citit ca să învăţ ceva din ele. Cât am stat în textul ăla am avut senzaţia că acea carte mi-a dat un sprijin. (...) Complicitatea asta m-a schimbat ca persoană"

Herta Müller a vorbit şi despre lucrurile care definesc România în viaţa ei. Astfel, scriitoarea a enumerat, în glumă: "mititei, zacuscă, vinete şi nişte oameni minunaţi pe care îi cunosc".

Pe de altă parte, întrebată dacă ar fi de acord să primească o distincţie din partea preşedintelui României, la propunerea unei asociaţii, Herta Müller a spus: "Nu colecţionez insigne". "Nu vreau", a mai spus Herta Müller

sursa: mediafax.ro

Formula AS: Un isihast tainuit: Parintele CALINIC CARAVAN de la Lainici

Un articol publicat în Formula AS de scriitorul Vasile Andru. Vasile Andru face parte dintre acei putini laici initiati în mestesugul linistirii mintii, al dobândirii isihiei. Vasile Andru la rându-i a condus din anii '90 si pâna acum, destui doritori catre primii pasi în cunoasterea isihasmului, dar si a literaturii sapientiale crestine, a Filocaliilor dar si a altor izvoare crestine de cunoastere.


Un isihast tainuit: Parintele CALINIC CARAVAN de la Lainici
de Vasile Andru

Monahul ratacitor

La Manastirea Lainici pe Valea Jiului, fac inchinare la mormantul parintelui Calinic Caravan. Ultima oara l-am vazut in august 1989. In 1991, a trecut la cele vesnice. A plecat dintre noi discret, asa cum a trait. Discret in lumea vazuta, puternic in nevazut. Acum aprind o lumanare la mormantul sau. Simt ca el este langa noi, in duh.

Vorbesc cu un monah tanar, care l-a indragit pe Parintele Calinic (de altfel, toti monahii l-au indragit). Il rog sa-mi spuna despre ultimele zile din viata sa pamanteana. Imi zice ca a avut putere sa se roage pana-n ultima clipa. Inainte de moarte, l-au intrebat: "Parinte, mai poti sa te rogi?", si el a raspuns prin gest, caci nu mai putea vorbi: "Da! Da!". Bucuria rugaciunii nu l-a parasit deloc.

Dupa inmormantare, au gasit printre actele sale o fotografie foarte veche. Monahii mai tineri n-au stiut al cui este chipul din fotografie. Si i-au aratat-o parintelui Sofian de la Antim, intreband: "Cine-i acesta?". Parintele Sofian a raspuns: "Oo! Este prietenul meu, Parintele Ivan Kulaghin".
Parintele Calinic purta cu sine fotografia lui Ioan cel Strain (Kulaghin), monahul rus harismatic, care a trecut fulgerator prin locurile noastre si a pus suflet in cercul "Rugul Aprins".

Dupa dispersarea comunitatii monahice de la Optina Pustania (desfiintata de bolsevici in 1924), Parintele Ivan Kulaghin a umblat prin lume. Dupa razboi, a ajuns in Bucuresti, la Antim si apoi la Cernica. Aici e cunoscut sub numele de Ioan cel Strain. In cercul "Rugul Aprins", prin el se produce tot mai accentuat trecerea de la carturarie la "predania isihasta". In toamna lui 1946, Ioan cel Strain este smuls dintre ucenicii sai si dintre cei insetati de rugaciunea isihasta: avea 64 de ani si disparea pentru totdeauna in negurile deportarii, in Siberia.
Printre continuatorii sai, Parintele Calinic de la Manastirea Lainici a fost unul din cei statornici. Si unul din cei care a trait coplesirea milei divine: "darul cel adevarat al Proniei", de care vorbea Ioan cel Strain, in scrisoarea sa testamentara.

In august 1989, cand am fost in preajma parintelui Calinic Caravan, el mi-a vorbit despre acest dar al Proniei. Am petrecut atunci o retragere duhovniceasca, la Manastirea Lainici, cateva zile (1-6 August), sub semnul sarbatorii Schimbarii la Fata. Timpul se petrecea in slujbe si in sfat, la chilia parintelui Calinic.

citeste mai departe: aici