Când se face prea târziu

"Orice copil are un nume,

Orice copil are o zi,

Lumina lui aprinsa-n lume

De noapte ne-ar putea pazi." (G. Tarnea)

    Am stat astazi in parc, pe aceeasi banca cu alta mamica. Privindu-ne amandoua copii jucandu-se, razand fara griji, molipsitor, cum doar copii mai stiu sa o faca. Radeam si eu de micile lor prostioare, in timp ce colega mea de banca, zambea din cand in cand, absenta, privind undeva, dincolo de tobogan, dincolo de rasul fetitei ei.

   Dorinta de a alunga tristetea de pe chipul si din ochii femeii, m-a facut sa o intreb daca e ok. A dat doar din cap, cu palma dreapta deschisa evantai pe abdomen, ca si cum ar fi vrut sa mangaie ceva. Gestul ei, m-a facut sa cred ca e insarcinata.

   A inceput sa vorbeasca intr-un tarziu, incet, monoton. De la primele-i cuvinte nu am mai avut curaj sa o intrerup. Mi-a intunecat lumina soarelui si rasul zglobiu al copiilor. Venise de la spital, un avort. Nu pentru ca nu ar fi putut duce sarcina pana la termen, nu pentru ca sotul ei nu si-ar fi dorit inca un copil, sau fiica ei un fratior sau o surioara, ci pentru ca ea se gandea ca o sarcina i-ar periclita pozitia de conducere din compania in care lucra. Avea o cariera la care nu "putea" sa renunte. Solutia, in ochii ei era un avort. Regretat insa din tot sufletul acum.

    Presimtea, stia ca va veni vremea in care regretul de acum se va transforma intr-o durere greu de suportat. In garaj va avea in continuare o masina luxuoasa, va merge imbracata elegant la acelasi job unde subalternii o vor saluta cu respect, in acelasi birou "cu vedere" va finaliza proiecte care ii vor aduce alti bani in cont. O coplesea insa, povara regretului de a nu fi dat nastere unui miracol, in locul unui avort.

   As fi vrut sa-i spun o poveste pe care azi dimineata o uitase, dimineata in care a ales raceala ustensilelor ginecologice in locul caldurii unei manute de copil. Sa-i amintesc cat de frumos stiu sa iubeasca copii, cum ne schimba rostul si viata, ne ridica iar ingerii in ferestrele cerului cand uitam sa visam, cand ne intunecam privirile cu grija zilei de maine. 

    Pentru povestea asta insa, era prea tarziu. Pacat..

Asculta mai multe audio Muzica

De mult viu ma mult murisem.. din visare, ma aflasem..

"De mult negru mă albisem

 De mult soare mă-noptasem

 De mult viu mă mult murisem

 Din visare mă aflasem.."    (Nichita Stanescu)

   Asa trebuie sa fie. Ceea ce ti-a fost drag odata, sa ramâna în tine. Si zâmbetul mi s-a încapatânat sa-mi ramâna încrustat în inima. Nici neputinta, nici distanta nu poate sterge visele desenate în mine. Miracolele vietii mele, toate, au rasarit doar în noptile cele mai întunecate, când lasasem speranta în praful drumului, când nu mai urmaream sa alung nenorocul punându-mi dorinte pe prima stea cazatoare.

   Imi amintesc înca linistea ierbii în care culcata, priveam cerul, pastrez înca stiloul de la tata, cu el scrijeleam hârtiile, când înca credeam în sinceritatea oricarei îmbratisari. Azi am tastele cu care bat potecile gândului, dar mi se face tot mai des dor de mirosul foilor de hârtie, de stiloul pe care degetele se mulau perfect, de scârtâitul penitei.

   Nu stiu încotro ma va duce viata, nu mi-a pus în mâna nicio harta, când au navalit furtunile nu mi-a întins nicio busola. Mi-a adus însa aproape oameni. Ei, cei care nu m-au lasat sa-mi otravesc cu rautati si minciuni zilele si viata.

Wim Wenders si filmul romanesc - Wenders in Romania

Wim Wenders este unul din acei regizori speciali, cateodata chiar geniali. Exponent al Noului Cinema German si preşedintele Academiei de Film Europene din 1996. Recomand "Paris, Texas", film din 1984.
Zilele astea Wenders a fost invitat la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (la Cluj pana duminica).

"Cred că oamenii au foarte mult de învăţat de la cinematografia românească, ea a demonstrat că, şi fără mari mijloace, poţi face filme mari şi să compensezi lipsa banilor cu o sporire a ideilor. Am preferat filmele care au multe de spus celor care au multe de arătat pentru că au avut mulţi bani la dispoziţie. Cred că cinematografiei europene îi merge mai bine decât acum zece ani, sunt ţări unde părea că nu se vor face filme, Italia... România este un mic miracol", a afirmat el.

"Atmosfera de la proiecţia de miercuri seară (a filmului său "Prea târziu", n.r.) a fost relaxată, m-am simţit bine. Era să întârzii din cauză că mâncarea era foarte bună. Asta s-ar putea întâmpla oricând, să fac un film aici, filmele pe care nu le poţi face te dor mai mult decât îţi fac plăcere cele pe care le-ai făcut, cine ştie dacă voi face un film despre Dracula aici, în România. Nu sunt foarte preocupat de sânge, poate voi face un film despre altceva", a spus Wim Wenders.

"Noul film românesc a venit în viaţa mea într-o zi, la Cannes, într-un film de Cătălin Mitulescu, «Trafic», mi-a plăcut foarte mult şi, doi ani mai târziu, Mitulescu m-a abordat pe mine şi pe Scorsese să mă întrebe dacă vreau să devin producător la «Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii». Am văzut «4, 3, 2» de mai multe ori, în mai multe părţi ale lumii, şi am văzut «Moartea domnului Lăzărescu». Am ratat «California Dreaming» şi sper să-l văd curând. În această seară (joi seară, n.r.) sper să văd «Aurora»", a declarat cineastul german.

Wim Wenders a primit peste 45 de distincţii la festivaluri de filme prestigioase, precum şi trofee sau nominalizări la cele mai importante premii cinematografice din lume. Printre acestea se numără Palme d'Or - distincţia supremă a Festivalului de Film de la Cannes ("Paris, Texas" - 1984), Leul de Aur la Festivalul de la Veneţia ("Starea lucrurilor/ The State of Things" - 1982), Premiul BAFTA ("Paris, Texas" - 1984), Premiul Academiei de Film Europene ("Wings of Desire" - 1988) şi nominalizarea la premiul Oscar ("Buena Vista Social Club" - 1999). De asemenea, Wim Wenders este membru al prestigiosului ordin paneuropean "Pour le Mérite".

Sa-ti fiu (din ciclul - Despre vise soptite)

Hai sa ne desenam cuvinte frumoase
la margini de zâmbet.
Acolo,
unde zilnic
facem pasi de echilibristica
cu fiecare sentiment.
Mi-am udat radacinile cu viata si
am asteptat;
Inflorirea,
sau ruperea din tine.
Adorm,
cu radacinile înfipte adânc
în carnea ta.
Sângerându-te.
Transformându-ma
în visul în care
sa-ti fiu
îmi e de ajuns.

(simonique)

Din Bucurestiul de altadata

preluat de pe blogul se crapa de ziua


Vrei sa ne-ntalnim sambata  seara
de G. Iosub(revista ''Orient Expres'' - Israel)


Vrei sa ne-ntalnim sambata seara... ?...intr-o carciumioara la Sosea

Asa suna refrenul unui binecunoscut cantec bucurestean.Numai ca la Sosea (se intelege Soseaua Kiseleff) nu sunt carciumioare.Exista doar localul numit Bufet, asezat la jumatate drumului dintre Piata Victoriei si Arcul de Triumf - care nu se poate numi carciumioara -ce are la strada o uriasa terasa ce poate deservi concomitent sute de clienti veniti sa-si potoleasca setea cu cate o halba vara, iar iarna in cladirea in stil neoromanesc care dateaza de la finele secolului XIX (cred ca e opera arhitectului Mincu), sa-si ostoiasca frigul cu o tuica sau un vin fiert.

E ''Pescarus'', restaurant select, unde se gasesc oricand delicateseca nisetru si morun la gratar, icre negre si de Manciuria etc., la preturi de asemenea ''selecte''. Peste drum, tot pe malul lacului, un restaurant, cu preturi mai moderate, isi insiruie mesele pana la mal. Exista si o braserie asezata la trepte de unde poti vedea intregul lac Herastrau.

Adevaratele carciumioare existau in toate cartierele. De cele mai multe ori o gradinita cu numai 6-7 mese, asezate la umbra unui copac si avand un gard vopsit in verde pe care se catara vitza de vie. Un tzambal si un viorist ce-ti canta la ureche romantze sau cantece de pahar, faceau parte din decor. Ce poate fi mai placut vara decat sa stai la o masa afara si un vantulet racoros sa-ti fluture camasa ?

Acestor carciumioare cu bolti de vitza, asezate printre case, le simteai prezentza de la distanta, datorita norului de fum care ducea pana departe mirosul de usturoi de la mititeii aflati pe gratar, unde gratargiul urmareste cu atentie felul cum bucatile lunguiete de carne rosietice se transforma, sub dogoarea jaratecului in ce s-ar parea a fi motiv de mandrie nationala : micii.

Existau si restaurante renumite pt gratarul lor dar si pt orchestrele lor de lautari vestiti. Este cunoscuta butada cu cei doi parveniti, elegant imbracati, care ies de la un concert simfonic de la Ateneu (unde mergeau nu pt a asculta muzica clasica, ci pt a fi vazuti), cand sotia ii spune sotului : ''Si acum sa mergem la Zisu pe Vacaresti sa mancam si sa ascultam muzica buna.'' !

Intr-adevar, pe Calea Vacaresti si pe strazile laturalnice se gaseau cele mai renumite restaurante pentru gratarul lor. Un vestit gratargiu ce se lauda cu mestesugul sau sustinea ca micii trebuie sa contina pe langa carnea de vaca si putina carne de oaie si usturoi cat cuprinde ; iar mititeii ca sa nu se arda trebuie scosi cu multa atentie de pe gratar,atunci cand sunt in ''stare de tzambal'', adica mititelul trebuie scos exact atunci cand, daca il lovesti cu furculita, e gata sa sara singur in farfurie.

Orchestrele...

Erau inainte de razboi restaurante renumite pt orchestrele lor. Daca treceai pe langa hotelul Bulevard, puteai auzi din restaurant Hora Stacato executata de orchestra Grigoras Dinicu. Pe Buzesti era o gradina de vara unde canta orchestra olteneascaa ''Fratilor Julea'', avandu-le ca soliste pe Mia Braia si Ioana Radu care cantau ''Doua viori canta-n noapte ca doua surori.''...La barul ''Arizona'' de pe Brezoianu canta Gica Petrescu, pe atunci tanar, nu ''Batranete, haine grele'', ci, ''Cele mai frumoase fete suntla Bucuresti''.

Pe Calea Vacaresti canta orchestra ''Fratilor Marcu'', care dupa razboi au plecat in Israel, avandu-l ca solist pe Dorel Livianu, concurentul lui Jean Moscopol. Pe Terasa de la ''Galeries Lafayette'' canta orchestra de jazz .''James Kook ''adusa din Anglia. La restaurantul hotelului Ambasador'' canta, imediat dupa razboi,renumita orchestra ''Joe Reininger'', avandu-l la pian pe Edmond Deda.

La ''Casa Ziaristilor'' canta orchestra arhitectilor, condusa de Fanciotti. Din gradina restaurantului ''Continental'' se auzea pana departe vocea cristalina a Mariei Tanase cantand ''Mi-am pus busuioc in par.''...La ''Capsa'', in 1945, Mara Milton lansa cele mai noi slagare americane.

Inainte de razboi, in fiecare seara, Radio Bucuresti transmitea in direct,dupa ora 10, de la cate un restaurant, in ambiantza respectiva, slagarele lansate de Ion Vasilescu, Gherase Dendrino, Ely Roman,Malineanu, Stein (al carui cantec ''Sanie cu zurgalai'' a cucerit lumea), Giroveanu etc.

Apropos de Giroveanu : el mi-a povestit ca in anii '80 a scos la''Electrecord'' un disc cu cele mai cunoscute cantece ale lui, dar discul a fost dat la topit din cauza unui cantec intitulat ''Ce cauti tu in viata mea?''.Cenzura a socotit ca ar fi o aluzie la Lenuta Ceausescu, care ordonase Securitatii sa puna microfoane secrete pana si in casele demnitarilor partidului...Dar cate si mai cate restaurante bucurestene nu erau renumite pt serviciile lor, dar si pentru muzica oferita... Doresc sa-mi inchei amintirile nostalgice cu refrenul :''Hai acasa puisor / ca-n micuta carciumioara / din toti cati am fost aseara / n-am ramas decat noi doi''...