"De mult negru mă albisem
De mult soare mă-noptasem
De mult viu mă mult murisem
Din visare mă aflasem.." (Nichita Stanescu)
Asa trebuie sa fie. Ceea ce ti-a fost drag odata, sa ramâna în tine. Si zâmbetul mi s-a încapatânat sa-mi ramâna încrustat în inima. Nici neputinta, nici distanta nu poate sterge visele desenate în mine. Miracolele vietii mele, toate, au rasarit doar în noptile cele mai întunecate, când lasasem speranta în praful drumului, când nu mai urmaream sa alung nenorocul punându-mi dorinte pe prima stea cazatoare.
Imi amintesc înca linistea ierbii în care culcata, priveam cerul, pastrez înca stiloul de la tata, cu el scrijeleam hârtiile, când înca credeam în sinceritatea oricarei îmbratisari. Azi am tastele cu care bat potecile gândului, dar mi se face tot mai des dor de mirosul foilor de hârtie, de stiloul pe care degetele se mulau perfect, de scârtâitul penitei.
Nu stiu încotro ma va duce viata, nu mi-a pus în mâna nicio harta, când au navalit furtunile nu mi-a întins nicio busola. Mi-a adus însa aproape oameni. Ei, cei care nu m-au lasat sa-mi otravesc cu rautati si minciuni zilele si viata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu