Medalie de aur pentru regie in 1971, Padurea de mesteceni, in regia lui Andrzej Wajda este unul dintre cele mai sensibile si fascinante capodopere ale cunoscutului regizor. De la imaginile superbe in care se desfasoara actiunea, pana la finetea cu care regizorul surprinde detaliile relatiei dintre cei doi frati, Stanislaw si Boleslaw.Stanislaw, interpretat de Olgierd Lukaszewicz, incearca sa-si desprinda radacinile, sa se regaseasca sufleteste si spiritual pe alte meleaguri. Cand sanatatea lui se deterioreaza, devine constient de neputinta de a-si desprinde radacinile, cauta apropierea de pamantul natal, de cei dragi. Intoarcerea lui Stanislaw incheie un ciclu existential. Se intoarce sa-si termine calatoria prin viata in acelasi loc unde s-a nascut, poate in iluzoria speranta de a (re)gasi protectie in casa copilariei, caldura unui frate, senzatia de apartenenta la o familie.
Daca iubirea pentru Stanislaw se conjuga la timpul prezent, la fel si fascinatia Malinei pentru el, pentru Boleslaw nu ramane decat conjugarea la trecut. Moartea innobileaza sentimentele pentru sotia lui, unele trasaturi fiind prezente in fiica lor de care insa nu stie sa se apropie. Gelozia lui este retrospectiva, tortureaza cu intrebari fiica in care isi vede prea mult sotia.
Pe chipul lui Stanislaw sentimente se succed cu repeziciune, trece de la tristete, la si mai tristul zambet de veselie fortata. Deseori camera de filmat se odihneste in prim planuri pe chipul lui Stanislaw, trairi intense, succesiune de emotii, dar mereu senzatia de stinghereala, de neapartenenta, intr-o oarecare masura, la locul in care se afla. Nostalgia dupa un paradis iluzoriu, dupa frumusetile vietii neexperimentate. "Vedeam lucruri care ar fi putut fi frumoase daca le-as fi putut atinge. Dar nu le-am atins niciodata si niciodata n-o voi mai face. Erau ca gheata fragila sau sticla..."
Camera mobilata sumar, cerceveaua ferestrei cu lemnul sarit pe alocuri, fac nota discordanta cu hainele moderne, cu aspectul ingrijit al celui bolnav. Il vedem deseori aproape de geam, privirea hoinarind in peisajele deosebite in mijlocul carora se ridica casa padurarului. Camera nu reuseste sa-l cuprinda, sa-l limiteze, existenta ferestrei aprofundand senzatia de spatialitate la fel cum boala isi face loc in trupul lui, furand farame de viata, fara insa sa-i stirbeasca din spirit. Pianul care apare ca obiect central al existentei lui, zambetul, pofta de a trai, de a iubi, apartin vietii, timpului prezent din care isi extrage puterea de a merge mai departe, inca o zi, si inca una.Padurea de mesteceni, simbol al vietii si al mortii, ramane peste timp (la 40 de ani de la aparitie) o capodopera despre conditia omului in momentele esentiale ale existentei in lume.
