Film: Deodatã (Underbara älskade - Suddenly - 2006)

O surpriza extrem de placuta, filmul suedez "Deodatã". L-am cautat din curiozitate: în rol principal un actor excelent, Michael Nyqvist, admirat deja în extraordinarul film "As it is in heaven".

Pretextul filmic este simplu: o familie, el-ea se iubesc, au doi copii, baieţi (12 si 17 ani). Accident. Mor mama si baiatul cel mic.

Incepe o lunga cursa de recâstigare a normalitaţii, a zâmbetului, a dialogului, a încrederii în sine, în lume, într-un viitor. Se desfasoara în faţa ochilor nostri o poveste linistita în aparenţa, pe fundalul unor locuri care te predispun la reculegere, la ... iubire, la uitarea cosmarului.

Soluţia în aparenţa este simpla. Cei doi, tata si fiu, se vor împaca cu trecutul ... iubind. Nu, nu va fi atât de simplu. Vor trebui sa se înţeleaga, mai întâi pe ei însisi, mai apoi sa dialogheze, sa urle, sa plânga, sa nu se urasca ...

Regizorul Johan Brisinger nu este invaziv, ne permite sa fim martori si participanţi la regasirea celor doi, la actul atât de uman al constientizarii si mai apoi al împacarii cu celalalt dar si cu destinul ...

Secvenţa incendierii barcii parca simbolizeaza arderea durerii vii, acceptarea, pasul înspre un mâine mai normal ...
O altfel de poveste, dar la fel de intensa emoţional precum deja amintitul "As it is in heaven". Cu alte cuvinte o alta capodopera venita din Scandinavia, din Suedia. Nota maxima :)

Film: Fata fara zestre (A cruel romance - 1984 - Eldar Ryazanov)

Film exemplar, film de ... dragoste, "Fata fara zestre" îsi pastreaza inalterat fascinaţia chiar si dupa 28 de ani.
Un regizor special, Eldar Ryazanov, actori superbi (Nikita Mihalkov într-un regal actoricesc greu de uitat, la doar 39 de ani).

"Fata fara zestre" face parte din lunga galerie de filme rusesti care redau sapoarea uitata a vieţii când existau înca nobilimea, clasele "înalte", dar si casta servitorilor, ţiganilor lautari. Un imperiu pierdut. Cu moravurile sale, cu dramele, bucuriile, personajele sale. Decupaje din alta lume.

Aduce aminte de "Piesa neterminata pentru pianina mecanica", dar si de "Câteva zile din viaţa lui Oblomov".
Si, în acelasi timp, este unicitate, poveste tragica, speranţa, fascinaţie.

Un asemenea film nu se poate povesti. Se poate aminti atmosfera, tragismul unei povesti de iubire, pasiunea. Ridicolul dus la extrem, fanfaronada, ironia devastanta, bataia de joc, dar si frumuseţea, placerea muzicii ţiganesti, ochi cautându-se flamânzi ...

Un vapor pluteste pe Volga, ultimele acorduri de chitara se sting, o ceaţa densa se asterne încet-încet peste o poveste de neuitat. Dar anii trec, uitam tot si toate ... si povestea se va relua în alt colţ al lumii, cu aceleasi speranţe, poate cu alt final ...poate nu ...

Film: Al di là delle nuvole (1995 - Michelangelo Antonioni, Wim Wenders)

Un film, doi regizori (giganţii Antonioni si Wenders), patru povesti, o mare încântare.

Patru povesti, patru cupluri, povestite de Antonioni si unite de Wenders si John Malkovich (narator dar si participant la "acţiunea filmului").

Filmele maestrului Antonioni sunt dificil de povestit. Se simt, se traiesc, se zâmbesc, te adâncesc în gânduri, te sfâsie. Sunt unele filme nascute pentru cea de a saptea arta. Antonioni are (desi dus dintre noi ramâne vesnic prezent prin arta lui inegalabila) darul de a construi gradat o atmosfera rara, în care imaginea, muzica, dar mai ales dialogurile personajelor se topesc parca într-o noua lume din care simţi ca faci parte, în care îţi regasesti emoţiile si-n care spiritul îsi cunoaste adevarata libertate.

Dialoguri, fraze "stranii", care ne aduc aminte ca suntem oameni, ca iubim, ca suntem nu doar carne ...


"Este ciudat. Intotdeauna ne dorim sa traim în imaginaţia cuiva."
"Exista o forma de sclavie pe care mi-as dori-o: sclavul tacerii tale"


"-si daca m'as îndragosti de tine ?
- ar fi ca si cum as aprinde o lumanare într-o camera plina de lumina"

Trimiteri la capodopere ale literaturii (Joyce):


"E lenta la sua anima s'abbandonò mentre udiva la neve cadere lieve su tutto
l'universo, lieve come la loro definitiva discesa, su tutti i vivi, su tutti
i morti."

Enunţuri spiritual-paradoxale:

"precum ciresul care îsi manânca ciresele"
"au mers prea repede si trebuiau sa-si astepte sufletul"
"(dai la o parte) imagine dupa imagine pana la acea imagine absoluta pe care nimeni n-o va vedea niciodata"
"ca sa fii fericit trebuie sa elimini gândurile"

Reculegere:

"japonezii nu pun flori in gradina spre a nu le vedea cum mor"
"când te rogi ...mori (câte) puţin"

Poem cinematografic ajuns la noi din vârsta de aur a filmului de arta, "Al di là delle nuvole" îsi ocupa locul meritat în galeria capodoperelor ce nu cunosc trecerea timpului. De vazut si revazut ...

Carari in soare

"Inaripeaza-ne, Doamne! Pamantul e plin de frumusete. Nimic nu poate fi calcat." (V. Butulescu)

"Pan' la tine nicio piatra nu mai vrea sa-mi fie treapta." (L. Blaga)

"M-a uitat Dumnezeu, gandindu-ma, 

pana cand gandul 

mi-a devenit trup.

M-au uitat frunzele 

adumbrindu-ma, 

pana cand nevazutul 

mi-a devenit vazut." (N. Stanescu)

"Eu – albit de versuri,

tu – încercănată umbră,

alergăm prin soare – 

urmă după altă urmă..." (G. Cozma)

Zbor inalt, ca o aripa de inger pe bolta cerului.

Film: The Artist (Michel Hazanavicius - 2011)

Un meritat premiu Oscar la gala 2012, de ieri seara. Sa nu uitam totusi ca la Cannes 2011 nu s-a bucurat de acelasi succes. La Cannes a triumfat "The tree of life", despre care vom povesti în curând.

The Artist este un film franco-belgian, ajuns - uimitor - sa domine competiţia americana. Principalul contracandidat "Hugo" al lui M.Scorsese. Jenant pentru Oscar. "Hugo", un film pentru copilandri cu atât de trâmbiţatele efecte speciale, 3D samd.

Sa revenim la The Artist. Redescoperirea puritaţii cinematografului de la începuturile sale. Simplitate, linii clare, carisma, amuzament, dar si profunzime, sentimente puternice, zâmbet. Este pur si simplu o imersiune în anii 20 ai secolului trecut, ai filmului mut aflat la confluenţa cu apariţia sonorului ... Drame, apusul unor cariere si explozia altora.
Un faimos actor al filmului mut este detronat peste noapte din preferinţele publicului: apare filmul sonor, se auto-exclude orgolios din noua tehnologie. In paralel urca steaua unei tinere admiratoare, care îi ia locul pe afisele cinematografelor. Decadere, dar si iubire, marea criza din 1929, renasterea ...

Imaginea, muzica, scena, respecta fidel anii filmului mut. Povestea este narata simplu, convingator, fara multe cuvinte, fara prea-multele cuvinte ale prea-multora filme moderne.

Stralucirea filmului vine din interpretarea extraordinara a actorului principal Jean Dujardin (o expresivitate si mobilitate rara, poate tipica actorilor francezi) dar si a actriţei Bérénice Bejo (de o naturaleţe si o spontaneitate încântatoare). Experiment interesant, reîntoarcere nostalgica la izvoare.

Si totusi, desi este mult peste "Midnight in Paris" (nominalizat si el la Oscar, pe alocuri plictisitor ...), nu vorbim despre o capodopera. Regia, desi discreta, are marele merit de a recrea atmosfera tipica anilor de aur dar si naivi ai filmului hollywoodian. Este totusi un spectacol excelent, nu trebuie ratat.

Cântec de primăvară

"Desigur, primavara mi-a tasnit din tample.

De umbre, umerii imi siroiesc, tacut,

prea bine mi-e si nu ma mai pot rumpe

de aerul rotund ce m-a-ncaput.

E-ntaia oara cand raman fara de viata,

de primavara-ncercuit cu franghii,

pana miresmele imi dau un pumn in fata;

trezindu-ma, le-adulmec si le mangai.

Si mor a doua oara, cand imi taie chipul

pala de raze atarnand de crengi.

Si iar mi se roteste-n pasari timpul,

cand pasul tau rasuna pe sub crengi.

Cu vazu-nchis, simt cum imi bat peste sprancene

imaginile tale, clinchetand.

Mor sacadat si reinviu din vreme-n vreme,

de-otrava mortii sufletu-mi eliberand.

O, primavara flacari rosii-nalta.

Pe rugul lor mi-e sufletul intins

pana miresmele imi dau un pumn in fata,

si ma trezesc, si-nving si sunt invins." (N. Stanescu)

Film: Midnight in Paris (Woody Allen 2011)

Este unul dintre filmele nominalizate pentru Oscar. Woody Allen. La moda, nu ?

Imagine retro, romantic-romanţioasa, Parisul, nostalgiile belle-epoque, scriitori, pictori, frumoase doamne si domniţe. Plonjare în planuri temporale succesive, negarea prezentului, nostalgii. Dar si realitatea anului 2010, pragmatismul opus visarii, ipocrizia si falsitatea din faţa carora încerci evadarea. Unde, daca nu într-un trecut fascinant, pe urmele unor Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway, Picasso, Dali ... si mai departe în timp Degas, Toulouse-Lautrec, Gauguin.

Farmecul unui Paris deja legendar, strazile si cafenelele sale, femeile, inspiraţia orelor nocturne, un univers suficient siesi ...

La rigoare, Woody Allen ramâne la suprafaţa lucrurilor, obisnuit mai mult cu caricatura, paietele, spuma valurilor. Actorii defileaza cuminţi, fara efort, poze miscatoare pe fundaluri frumos-colorate.

E bine sa mai vezi si câte un asemenea film: ţi se face dor sa reiei capodoperele celei de a saptea arte.

Film: Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring (Kim Ki-Duk - 2003)

        "Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring" in regia lui Kim Ki Duk, este un adevarat poem despre viata, despre alegeri, despre destin. Impartit in segmente, fiecare segment avand numele unui anotimp, este ca o plimbare pe carari batatorite, dar mereu in schimbare in functie de anotimp, pe care vei gasi mereu ceva frumos de vazut, de simtit, de invatat.

        Spring, e ca un basm frumos, povestit in imagini de-o frumusete coplesitoare. Este despre lumea copilariei cu descoperirile ei, cu lectii despre viata, cu prima greutate atarnata de suflet in urma primei greseli care nu mai poate fi reparata.

        Vara povesteste despre iubire, despre pierderea si regasirea de sine, despre sufletul care atunci cand isi gaseste pacea, intareste si trupul: "When she finds peace in her soul, her body will return to health."

        Daca Primavara curge frumos, calm, intr-o insiruire de metafore vizuale care incanta in egala masura ochiul si sufletul, Toamna si Iarna, se consuma intr-un ritm alert, apartin unui timp care lasa, totusi, omului matur, ragazul sa-si ispaseasca greselile, sa-si afle linistea. Toamna si Iarna povestesc despre patima, despre renuntare, despre intelepciunea de-a deosebi ceea ce te poate otravi, de ceea ce te poate vindeca, despre tot ce e zadarnicie sau adevar.

        Un film care te transpune intr-un spatiu in care timpul curge in tacere, peste cei care lucreaza asupra echilibrului launtric, a celor care au inteles ca desavarsirea interioara nu e posibila fara grija fata de ceilalti, fara blandete si fara curajul de a-i lasa pe altii sa-si lase propriile urme in sufletul lor.

Dorin Tudoran - redivivus

Maestrul scrie din nou. Pe blog. Punand capat unei taceri internetiene de 3 luni.

Pamflet politic, cultura, parabola. In peisajul unei normalitati ... dorite, Dorin Tudoran tine aprinsa flacara sperantelor, laolalta cu un Liviu Ioan Stoiciu, Liviu Antonesei si alti cativa.

Si o talmacire inspirata datorata scriitorului Serban Foarţa:


Rainer Maria Rilke

Naşterea Domnului

Fără smerenie,-i cu putinţă, oare
să vezi asa lumină-n noapte? Cine
dacă nu El, tunând peste popoare,
se face blând si naste-se prin tine?

Mai mare-l credeai tu, si plin de sine?

Ce-i marele? E ceea ce străpunge,
ca o săgeată, tot ce-i stă în cale!
Nici chiar o stea din ceruri nu ajunge
s-o facă. ~ Dinaintea ieslei tale

se-nchină craii; mari îs ei si ale

lor daruri li se par cele mai scumpe,
când ţi le-asează-n sfânta poală… Însă,
te uită cum pălesc si li se rumpe
întreagă vraja,-n preasăraca pânză

a scutecului tău, ~ cum smirna strânsă

cu greu, tămâia fumegând la curte
si aurul adus cu-atâta zel
de peste mări si ţări, au zile scurte
si,-apoi, te si-amărăsc, ~ pe lângă cel

ce are-ntreaga bucurie-n El.

Film: Sacrificiul (Andrei Tarkovsky -1986)

        Profund, tulburator, "Sacrificiul", cel de-al saptelea si ultimul film regizat de genialul Tarkovsky, castigator a numeroase premii, poate fi considerat un film-testament. Un film care pune transant intrebarea "Care e relatia ta cu Divinitatea?", lasand spectatorului libertatea de a interpreta in propria maniera, mesajul filmului. Tarkovsky nu da raspunsuri la intrebari, cel mult pune intrebarea intr-o forma clara, care sa nu permita spectatorului eludarea unui raspuns.

        Alexander, personajul principal, fost actor si dramaturg, se retrage impreuna cu familia pe micuta insula Faro. Locul care pentru el reprezinta un adevarat rai terestru, pentru sotia sa care admira mai mult talentul artistului, nu omul, pare a fi mai degraba un loc de detentie unde nimic notabil nu se intampla, exceptie facand vizitele medicului de familie, cel mai bun prieten al sotului ei, de care, pare a fi indragostita in secret.

        Multe din scene au ca decor o atmosfera dezolanta. Balti de apa, atmosfera umeda, rece, in care protagonistii se misca de cele mai multe ori destul de sumar imbracati, noroi in care picioarele se afunda facand inaintarea dificila, toate ca imagini ale unui sfarsit apocaliptic, care si-a facut simtita prezenta. A crutat totusi omenirea, dar ca un memento pentru omenire, si-a lasat amprenta asupra naturii. E frig intr-o lume in care ne-am pierdut credinta, e noroi pe drumurile pe care le parcurgem pierzandu-ne pe noi insine, cu spiritul terorizat la gandul unei justitii divine care ne osandeste fara clementa pacatele, in suflet cu tristetea vietuirii intr-o lume lipsita de sens, intr-o sfasietoare singuratate impreuna.

        Cadrele filmate in interiorul casei sunt majoritatea in penumbra, incaperile sunt decorate minimalist, privirea este captata de postura protagonistilor, de mimica, de gesturile cand fluide, cand intr-un ritm alert, intr-un vartej naucitor al privirii si simturilor. Muzica de flaut, eterica, e ca un balsam pe o rana care arde, momentele tensionate sunt insa punctate de acordurile muzicii lui Bach, care reinvie si amplifica durerea.

        Alexander crede in puterea cuvantului, ii recunoaste caracterul sacral. Intr-una din plimbarile cu fiul sau, acesta ii explica conceptia biblica conform careia "La inceput a fost cuvantul". Toata lucrarea lui Dumnezeu prin cuvant s-a facut, lucrarea mantuirii personale tot prin cuvant se va face. In fata amenintarii unui dezastru nuclear care-ar sterge de pe fata pamantului tot ceea ce Alexander iubeste, fiinta acestuia isi cauta refugiul intr-o rugaciune poticnita adresata unei Divinitati de la care simte instinctiv ca va veni salvarea si alinarea. In cuvinte pe care pare sa le caute mai degraba in suflet decat in minte, isi articuleaza disperarea, ingrijorarea pentru viitorul omenirii si implicit al celor pe care-i iubeste: fiu, sotie, prieteni. Pentru ei si pentru toti ceilalti Alexander e gata sa-si sacrifice propriul rai, indelung si minutios construit.

        Un film tulburator care-si lasa amprenta in sufletul spectatorului, al celor care simt si stiu ca tot ce e zadarnicie si prea lumesc, toate angoasele si neimplinirile dispar, acolo unde este credinta. Pentru ca atunci cand palmele sunt impreunate in rugaciune, intre ele si suflet, nu mai ramane loc decat pentru Dumnezeu.

Carte: Pentru nimic în lume - Friedgard Thoma

"O iubire a lui Cioran" rosteste un subtitlu ...

S-a scris mult, s-au dat interviuri, Gabriel Liiceanu s-a rigidizat inutil denumind-o pe autoare "capra metafizica", Nora Iuga e si ea critica (dupa prea mulţi ani - considera ea - s-a îndepartat prea critic si prea banal de iubirea trecuta ...). Francezii au refuzat sa publice cartea, au invocat fel de fel de chiţibusuri de drept de autor extins, au interzis ca unele scrisori sa fie reproduse. Pudibonderie sclerozata ...

Cioran si Friedgard

Sunt doar amintirile iubirii târzii cioraniene. Amintirile nemţoaicei care ne ajuta sa vedem o alta faţa a filozofului negarii, scepticismului galopant. El avea 70 de ani, ea doar 35. Ea s-a daruit fascinaţiei, el a plonjat într-un erotism târziu. Indraznesc sa cred ca - pentru el, scepticul dur - a fost o dulce, târzie, inconstienţa. La rândul lui a fost fascinat de frumoasa Friedgard, a suferit, a fost gelos, a fost tânar din nou ...

Cartea nu intra în detalii. Eventual se pot face supoziţii cât de departe a înaintat relaţia lor. Mai târziu, într-un interviu, Friedgard va clarifica:

"Ruptura a survenit cînd am făcut cunostintă cu Simone Boué, partenera sa de viată. Ne-am simpatizat din prima clipă si deodată era clar că nu voi mai putea scrie epistole confidentiale si secrete, că episodul prim al relatiei mele cu Cioran apartinea deja trecutului. Nu am dorit de altfel să ridic la un nivel sexual relatia noastră dar dacă totusi, aceasta s-a întîmplat, a fost si fiindcă Cioran căzuse de la început pradă unei asemenea obsesii încît eu am crezut că trebuie să-i vin în întîmpinare. Dar în scrisorile mele l-am lăsat să înteleagă fără echivoc că nu-l mai pretuiam din această pricină; dimpotrivă eram chiar furioasă că m-a pus în situatia de a converti erotismul în sexualitate, ceea ce nu dorisem să se întîmple... Asa încît a fost minunat că am putut-o cunoaste pe Simone si că fără a-l jigni pe Cioran, puteam avea si un motiv de a nu mai continua nici într-un caz să actionez în spatele ei."

Friedgard, Simone, Cioran

Trec primii ani, tensiunea erotica scade inevitabil, ramâne fascinaţia intelectuala, prietenia, lungile convorbiri telefonice se reduc si ele. Binomul se largeste, Simone Boué devine si ea prietena lui Friedgard.

Interesante mai-mereu scrisorile dintre cei doi, deloc banale, deseori surprinzatoare, pline de referinţe de lectura, de observaţii fine, de spade încrucisate elegant ...

Anii se scurg, Cioran se pregateste de "marea trecere", între cele doua ultime iubiri ale sale. Mari iubiri. Sau mari pe masura supra-omului Cioran ? Omul care, neconvorbind natural cu Divinul, aproape negându-l, a re-creat supra-omul ca o cale de re-apropiere de Dumnezeu ... cum ne spunea alt înţelept român (Petre Ţuţea).

Daca nu ar fi existat Friedgard, ar fi trebuit inventata. Fie si numai de a-l simţi pe Cioran mai aproape, în dimensiunea unui Om supus si el iubirii, de ce nu ... erosului, suferinţelor.

Film: Mutluluk - Fericire (2007 - Abdullah Oguz)

Mutluluk, Fericire, viata, puritate, cruzime, tradiţii.

Un film complet, o drama, o felie de viata. Turcia marilor discrepanţe; satele prizoniere vechilor obiceiuri, dar si vitalitatea unui popor tânar cu ochii spre viitor.

O fata frumoasa este violata. Legea dura a satelor o condamna. Incepe asa o poveste aspra despre tradiţie, despre lume, iubire, prietenie ...

Tânarul desemnat sa o pedepseasca îi va deveni ocrotitor. Isi cauta locul între modern si arhaic, între legea satului si înţelepciunea vieţii, între prietenie si mânie.

Al treilea personaj este profesorul care nu se mai regaseste într-o lume fara valori. Obosit de ipocrizie si falsitate. In cautarea simplitaţii, puritatii sufletului. Si care le va deschide ochii celor doi spre esenţial, spre iubire, spre iertare.

Nu, nu este vorba de religie, de ideologie. Sau de o lupta între alb si negru, între bine si rau. Este viaţa, sunt infinitele nuanţe ale lui "a fi".

Film: As it is in heaven (Kay Pollak - 2004)

        O mica asezare in nordul Suediei, o mana de oameni obisnuiti sa traiasca intr-o ordine sociala conventionala, lipsiti insa de inaltimea zborului.  Un dirijor de renume mondial, interpretat magistral de catre Michael Nyqvist, care se intoarce in singurul "acasa" pe care-l cunoaste. Fusese "baiatul cu vioara", multi ani in urma. Batut si batjocorit de unii dintre colegi.

        Intr-un decor minimalist, cu personaje sclipitoare, astfel a fost conceput "As it is in heaven" in regia lui Kay Pollak. Personaje vibrant creionate, imagini aspre, dure pe alocuri, contrabalansate de secvente pline de candoare si de gingasie. Cautarea propriei voci, unice, definitorii, urmata de apropierea unii fata de ceilalti, descoperirea propriului eu.

        Fiecare dintre personajele principale trece prin propriul iad. Fie ca trebuie sa-si infrunte trecutul, fie ca invata sa-si imblanzeasca orgoliul sau lasa in urma o viata de abuzuri, isi descopera in final propria voce, isi accepta fragilitatea umana si prin cantec, isi lumineaza privirile si sufletul.

        Nu as fi crezut vreodata ca simplele vocalize, pot emotiona in asa mare masura. Pofta de viata, fericirea in starea cea mai pura, izbucneste in fiecare sunet, intr-o muzica care nu are nevoie de cuvinte. Vibreaza si ingenuncheaza cu uimire si recunostinta sufletul.

        Centrat pe sentimente, pe emotii, regizorul isi poarta personajele pe un drum aproape initiatic. Printre asteptari, dezamagiri, gesturi simple, secvente obisnuite de viata se transforma in momente de-o frumusete rascolitoare, dand nastere acelui echilibru si acelei armonii fara de care nici muzica, nici fericirea nu sunt posibile.

        Muzica are nevoie de suflet la fel de mult pe cat sufletul are nevoie de muzica. Ea imblanzeste orgolii, apropie oamenii si-i face atata de buni inca reusesc sa-si vada unii altora aripile.
"-Crezi in ingeri?
-Cand ma uit cu coada ochiului, le vad uneori aripile. Am vazut aripi la Olga si la Arne… la ultimul cantec. Le-am vazut si la Tore. Si le-am vazut si la tine. Esti pregatit cand le vezi la toata lumea."

        Da, acesta e filmul care ocupa primul loc in topul personal. Am inchis cu totul in suflet si cantecul Gabriellei, si rasul frumos al Lenei, si dorul de viata al Ingai, si frumusetea sufletului si a trairilor lui Daniel, greu de descris in cuvinte, undeva intre sfasiere sufleteasca si cer. Cu bratele aruncate in aer, dansand cu fulgii de zapada si simtind sub picioarele goale pamantul rece. La marginea cerului, la marginea lumii, asa-si traieste fericirea.

        Pe tot parcursul filmului, am simtit acel flux de energie, de emotie, care te absoarbe si te poarta cu el, si tu esti fericit ca exista asa ceva si convins, foarte convins, ca alaturi de cei care ne iubesc si-i iubim, pe pamant, poate fi "Precum in cer".





"-Ti-ai implinit visul dintotdeauna?
-Da, asa cred.
-Dar cum? De ce cu oamenii acestia?
-Ma iubesc. Si eu ii iubesc pe ei..."