Conştiinţe vii: Monica Lovinescu - "La apa Vavilonului"

Monica Lovinescu. Ar fi suficient sa îi scrii numele si sa pastrezi câteva minute de reculegere. Totuşi, într-o epoca marcata masiv de resurecţia inculturii, manelismului agresiv si imposturii politice, este necesar a se insista asupra unui adevarat simbol al rezistenţei.

Masivul op "La apa Vavilonului" aduna la un loc amintiri, fragmente de jurnal, speranţe, dureri. Clipele unei existenţe bogate, plasate între anii interbelici si pâna în anii noului secol. Monica Lovinescu, alaturi de alta mare conştiinţa, Virgil Ierunca, si alaturi de alţi câţiva rari intelectuali, a stat de veghe culturii româneşti. A scris, a înregistrat, a vorbit pe unde scurte catre prizonierii lagarului comunist, a încurajat pe cei care aveau verticalitatea rezistenţei prin cultura.

Monica Lovinescu ne ajuta sa cunoastem în detaliu viaţa deloc simpla a exilului. La Paris, acolo unde intelectualii francezi cochetau masiv cu tezele comunismului si refuzau sa ia cunostinta de infernul traversat de ţarile captive. Activitatea culturala româneasca din exil între cei ce reusisera afirmarea (Eliade, Cioran, Ionescu) si ceilalţi care îsi cautau un loc si un sens. Prietenii adevarate si relaţii de conjunctura. Bucurii si tradari.

Monica Lovinescu - voce inconfundabila a culturii româneşti - dar si voce reala, care ne patrundea în case seara târziu odata cu "Teze si Antiteze la Paris". Si ne ajuta sa descoperim ca înca exista bun simţ, discernamânt, cultura, totul într-o limba româneasca nemânjita de propaganda, de incultura, de rigiditatea totalitarismului.

Zilele astea am vizionat si documentarul dedicat postului de radio "Europa Libera" (Cold waves - razboi pe unde scurte - Alexandru Solomon). Monica apare în câteva scurte secvenţe, deja bolnava, la pat, dar lucida si clara. Dupa 1989, "Europa libera" este uitata. Pe nedrept. Dispare oficial în 1995. Incepuse deja alta faza a istoriei românesti: asa-zisa democraţie. Sub supravegherea aceloraşi calai, mascaţi abil în democraţi.

Am vazut si tigani fericiti: Damian Draghici

        Pentru locuri binecuvantate, sunt daruiti oameni deosebiti, talentati, oameni care prin ceea ce fac sunt adevarate izvoare de incantare si bucurie pentru ceilalti. Un asemenea om este Damian Draghici. Duce in lume si catre lume, sunetul naiului, temperamentul si pofta de viata molipsitoare care-l ajuta sa ridice in picioare zeci de mii de persoane care-l asculta. Un talent, altoit pe ambitie, cum declara de cate ori are ocazia. Imensa ambitie care l-a dus acolo unde a visat.

        Pentru cei care nu stiu sau stiu prea putine despre acest fenomen numit Damian Draghici, aici, veti gasi mai multe detalii.

        Redau un fragment din interviul acordat de catre artist, revistei 22:

"Traiam intr-o alta lume. Terminam de cantat in club la 6 dimineata, ma duceam acasa si pana la ora 14 stateam si ascultam Bartók, Stravinski, Histoire du soldat. Stateam ore intregi, ascultam si plangeam, pentru ca voiam sa inteleg ce se intampla acolo si nu puteam, eram ca un om care vede si eram intr-o camera intunecata. Asta era focul meu cel mare: sa invat cum sa compun asa sau cum sa orchestrez asa, cum foloseste Stravinski sunetele, de ce are toba acolo si de ce intra vioara acolo etc. De-aia m-am dus la Conservator, in Grecia. Tin minte ca am avut o intalnire cu Kostas Baltazanis, directorul Conservatorului, care m-a intrebat: "De ce vrei sa vii la noi?". Am scos din geanta o partitura de orchestra pentru dirijor a lui Stravinski, de la Pasarea de foc, am pus-o pe masa si am zis: "Eu vreau sa fiu ca asta". S-a uitat lung la mine: "Tu vii la noi sa-ti aratam asta?". "Da."

Interviul integral, il gasiti aici.

In memoriam Adrian Paunescu

       O imensa forta creatoare, intr-o lume din ce in ce mai rece, marele poet, Adrian Paunescu s-a stins din viata. Nascut la 20 iulie 1943, in comuna Copaceni, judetul Balti, si-a petrecut copilaria la Barca, judetul Dolj. Poet, publicist si om politic, devine cunoscut ca fiind organizatorul Cenaclului Flacara si unul dintre cei mai prolifici poeti romani contemporani.

        Debuteaza in 1960 ca poet, iar din 1973 pana in 1985 conduce revista Flacara. In 1980, publica in revista Flacara, poemul "Analfabetii", un poem critic la adresa puterii. Este destituit in 1985 de la conducerea revistei, vreme la care Adrian Paunescu era deja o figura importanta in presa romaneasca.

        "Nu vreau să mor. Nu cred că e timpul să mor. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc la moarte. Mai ales că am impresia că şi ea se gândeşte la mine." marturisea poetul cu cateva luni inainte de a muri.

        Adolescenta mea inseamna si placerea cu care ascultam la radio emisiunile Cenaclului Flacara si vocea patrunzatoare a lui Adrian Paunescu recitandu-si propriile poezii. Ii citeam si ascultam versurile cu emotie, lasand fiecare cuvant sa curga pe suflet.

        "..el este un râu care a coborât în propriile izvoare înmiresmate. Ca să se schimbe acolo în coloană dorică alături de Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Gheorghe Tomozei, Mircea Micu şi alţii, spre a ne sprijini în eternitate acest pământ românesc.." acestea sunt cuvintele lui Fanus Neagu la aflarea trecerii in nefiinta a lui Adrian Paunescu. Va ramane in amintirea si-n sufletul unei generatii pentru care Cenaclul Flacara si Adrian Paunescu insemnau muzica buna, poezie de calitate.

Odihneasca-se in pace.

Leopoldina Balanuta, 12 ani de la trecerea in nefiinta

      Astazi se implinesc 12 ani de la trecerea in nefiinta a actritei Leopoldina Balanuta. Rolurile memorabile interpretate pe scena Teatrului Mic sau in filme ca “Pisica de mare“, “Nunta de piatra”, “Dincolo de pod“, “Napasta” sau ”Chira Chiralina” au adus actritei o popularitate deosebita, facand din ea un monstru sacru al culturii romanesti.
    
      Fiecare rol a fost impregnat de personalitatea artistei, a deschis larg usile spre lumea emotiilor cu fiecare poezie recitata. Va marturisi, intr-un interviu publicat apoi in “Actorii noştri. Interviuri uitate“ (1995) de Eva Sarbu „Socotesc că ceea ce am făcut am făcut bine şi decât mult şi prost, mai bine puţin şi bun. Eu plec cu viata mea in teatru; teatrul vine cu viata lui in viata mea. Ma gandeam cata dreptate a avut sarmanul Tarkovski, care spunea, in ultimele zile ale existentei lui: ”Doamne, am obosit asteptandu-te!” …totdeauna arta mi-a aparut ca o stafeta a Dumnezeirii.” Crezul actriţei de-a lungul vietii a fost ca „Cel mai important lucru pe lume nu este să ai, ci să dai”, căci „cea mai grozavă formă de luptă nu este pentru a avea, ci pentru a da.”
      
        Cu un an inainte de a muri, Leopoldina Balanuta a castigat “Premiul de Excelenta“ desemnat de UNITER, pentru exceptionala interpretare din ultima sa aparitie pe scena Teatrului National din Bucuresti in spectacolul “O batista in Dunare“ de D.R.Popescu.

        Rolurile complexe, interpretarile de exceptie, ii vor aduce actritei Leopoldina Balanuta faima si respectul din partea publicului.

       Mai jos, o scena din “Gaitele“ alaturi de cel care timp de 25 de ani, ii va fi suflet pereche, Mitica Popescu.

Lumini si umbre (din ciclul "Despre vise soptite")

Cand peste lume
ruginiu cade apusul
in mine inca
inverzeste gandul
din mana ta,
care ma-mparte-n sferturi,
din ochiul tau,
care ma rotunjeste-n sfera.
Spre tine-mi tremur
gandul si cuvantul
cand ingerii iti dorm
infasurati in praf de stele.
Si-i liniste in mine
si noaptea zi imi pare
cand umbra ta imi creste
peste-ale sufletului pleoape.

(simonique)

Arta si diversitate

In ceea ce ma priveste, m-am nascut absolut paralel cu lumea picturii, graficii, desenului. Pot doar sa admir pe cei talentati, sa gust lucrarile expuse într-un muzeu. Pentru mine talentul artistic ce tine de lumea amintita înainte este conex spiritualitatii, unei dimensiuni la care am acces doar indirect.

Oameni sporiţi: Vasile Andru - extrase

Scriitor si lucrator dibace în mestesugul linistirii minţii, Vasile Andru este autor al unor însemnate carţi.
Câteva extrase din "Terapia destinului":

Sa fii detasat de orice intenţie de a obţine iluminarea. Secretul obtinerii iluminarii este lipsa intenţiei de-a o obţine. Din ce pricina ? Pentru ca iluminarea vine prin câstigarea starii naturale a minţii. Constiinţa limpede ca ai în tine iluminarea este iluminarea însasi.

Prima iluminare este stabilitatea. Sa n-o astepţi ca pe o explozie de lumina, cum spun unele anecdote din viata contemplativilor. Sa n-o astepţi ca pe o transa. Hristos nu vorbeste niciodata despre transa, despre explozie luminoasa; El spune doar: Lumina este în voi, vegheaţi !

Principiul de baza: observarea ordinii alunga orice dezordine.

Dupa ce-i dadea o problema dificila, maestrul îl întreba pe ucenic:
- Inţelegi ?
- Nu! Zicea discipolul.
- Daca nu înţelegi, ai parte de taina. Daca înţelegi, ai revelaţia!

Herta Müller: Idei la Ateneu

Herta Müller, laureată a premiului Nobel pentru literatură pe anul 2009, a declarat luni seara, la Ateneul Român, la o lectură publică şi un dialog cu Gabriel Liiceanu, că nu şi-a dorit niciodată să devină scriitoare, ci a fost obligată să scrie pentru a înţelege ce se întâmplă cu viaţa sa.

Întrebată de către Gabriel Liiceanu dacă nu se teme că subiectele pe care le abordează în cărţile sale ar putea părea inutile cititorilor, Herta Müller a mărturisit că motivul pentru care scrie nu este publicul, ci nevoia sa, cu care se luptă mereu. "Eu nu vreau să fiu scriitor. Eu nu am încotro şi nu am de ales (...) aş fi preferat să am altă meserie", a spus aceasta. "Mie nu îmi place să scriu, eu doar după multe şovăieli mă apuc (să scriu, n.r.)", a mărturisit scriitoarea.

Pe de altă parte, întrebată dacă suferinţele sale şi continua teroare a Securităţii - teme majore ale romanelor sale - au meritat succesul său ca artistă, Herta Müller a dezvăluit că ea nu are pretenţia să înţeleagă lumea în care trăieşte. "Nu am nicio înţelegere a lumii. De o înţelegere superioară nici nu poate fi vorba", a spus aceasta, în timp ce sala a izbucnit în râs. "Eu scriu pentru că nu înţeleg", a continuat ea, ţinând să sublinieze că "nimic nu justifică nicio înjosire de om".

În ceea ce priveşte scrisul în sine, Herta Müller a spus că această "meserie" are logica sa. "Scrisul ca meserie are logica lui. Nu mai este zi şi noapte, afară sau înăuntru. Este subiect şi predicat", a explicat Herta Müller. "Eu acuma nu sunt scriitoare, eu sunt scriitoare doar când sunt cu mine. Asta e altă meserie. Asta e circ", a susţinut Herta Müller.

În timpul pe care l-a petrecut alături de publicul român, Herta Müller a ţinut să puncteze cu modestie, de fiecare dată, că ea nu a aflat secretele existenţei şi că statutul de scriitor nu o face, în niciun caz, specială. "Eu cred că fiecare om a fost gândit ca o piesă unică pe lume, are o relaţie unică cu lumea. La scriitori, asta se poate verifica (...) Eu am cunoscut atâţia oameni sensibili şi niciodată nu am crezut că pot să simt ceva ce aceşti oameni nu sunt în stare să simtă", a explicat Herta Müller.

În ceea ce priveşte apartenenţa sa la o ţară sau la o cultură, scriitoarea germană de origine română a spus că preferă să spună "acasă", în loc de "patrie", ultimul cuvând fiind încărcat cu prea multă ideologie. Şi totuşi, Herta Müller a spus că, pentru ea, "patria este ce nu poţi să suporţi şi ce nu poţi să părăseşti". "Tâmpita de patrie vine cu tine, chiar dacă nu vrei", a completat ea. "Eu m-am născut aici, am trăit toate cele, până în 1987 şi după aia... gata... m-au dat afară, nu mai pot să mă întorc", a spus scriitoarea. Referindu-se şi la alegerea sa de a pleca din ţară, Herta Müller a explicat că, în condiţii de dictatură, "primii care pleacă sunt sensibilii". "Uneori rămân şi din cei sensibili", a spus, cu umor, Gabriel Liiceanu.

"V-aţi simţit disidentă?", a întrebat-o Gabriel Liiceanu. "Nu. M-am simţit normală. Am vrut să trăiesc normal", a venit răspunsul Hertei Müller. "Întotdeauna mi-a fost greaţă de funcţionarii care (...) aveau nişte aluri şi tratau oamenii de parcă erau, mă scuzaţi, ultimul căcat", a spus scriitoarea, referindu-se la angajaţii publici, care serveau partidul, în perioada comunistă.

"Asta s-a întâmplat mai multora", a completat Gabriel Liiceanu. "Păi atunci trebuia să vă enervaţi", a răspuns Herta Müller, în aplauzele publicului. "Nimeni din Europa de Est nu a mers cu maşina de scris la Poliţie", şi-a amintit autoarea. "Aţi mers cu maşina de scris la Poliţie?", a întrebat Liiceanu, pentru ca Herta Müller să răspundă imediat: "Da". "Eu n-am mers", a mărturisit filozoful.

Film - The Sea Inside (Mar Adentro)

       Bazata pe o poveste reala, filmul in regia lui Alejandro Amenabar, "The Sea Inside"(Mar Adentro), nareaza povestea lui Ramon Sampedro (Javier Bardem), paralizat de 28 de ani, in lupta cu autoritatile pentru dreptul de a-si sfarsi viata cu demnitate, si cand doreste, pentru ca a trai "este un drept, nu o obligatie" care sa i se impuna. Drama cutremuratoare, premiata cu Oscar pentru cel mai bun film strain (2004), si castigatoare a numeroase alte premii.

       Pentru Ramon, fereastra camerei este unica deschidere catre lume, el refuzand scaunul cu rotile si scurtele iesiri pe care utilizarea acestuia i le-ar permite, deorece in conceptia lui "Sa accept scaunul cu rotile ar fi ca si cum as accepta faramituri de libertate." O personalitate coplesitoare, atinge destinele celorlalti, ii indeamna la lupta.

       In viata lui isi fac aparitia doua femei. Amandoua ii vor tulbura si isi vor tulbura existenta. Julia, avocata care il sustine in lupta cu autoritatile, intelege sentimentele lui Ramon, fiind ea insasi afectata de o boala incurabila, si Rosa, o femeie din sat, optimista in ciuda greutatilor de care s-a lovit in viata, incearca sa-l convinga ca viata merita sa fie traita.

       Hotararea in fata mortii, dorinta nestramutata si convingerea ca doar femeia care il iubeste cu adevarat il va ajuta sa porneasca in ultima sa calatorie, o va determina pe Rosa sa accepte propunerea lui Ramon si sa-l ajute, in final, la ducerea la indeplinire a planului sau.

       Evadeaza in vise, catre femeia care i-a umplut inima, zboara, penduleaza intre cer si pamant, acolo unde femeia iubita devine realitate palpabila "iti simt aroma puternica si ma ametesti.. Iti pot simti bataile inimii.. apoi iti simt atingerea mainilor.. Apoi imi pierd mintile... Imi pierd mintile.."


       Coplesitoare scenele in care in lipsa gesturilor, raman doar cuvintele care demonstreaza ca dragostea adevarata exista chiar si in cele mai dificile si extreme situatii. "Uite..stai acolo, la mai putin de 2 metri.. Ce sunt 2 metri? O calatorie insignifianta pentru orice fiinta umana. - Ei bine,  pentru mine, acei 2 metri, mi-ar fi necesari sa ma indrept spre tine, sa fiu capabil sa te ating, este o calatorie imposibila..."


       In sufletul sensibil al lui Ramon, timp de 28 de ani, anotimpurile se schimba dupa alte legi, pana in clipa in care iubirea isi face loc in viata lui. De atunci, pana in ultima clipa a vietii, nu va mai exista decat un anotimp, al iubirii. "In apasarea usoara a adancurilor.. unde visele se implinesc... si doua vointe unite pentru ca un vis sa devina realitate. Privirea ta, privirea mea. Un ecou care se repeta, fara cuvinte.."

Herta Müller: Premiul Nobel a schimbat doar viaţa mea pe dinafară

Herta Müller, laureata premiului Nobel pentru literatură pe anul 2009, a declarat luni, la Bucureşti, în cadrul unei conferinţe de presă, că prestigioasa distincţie i-a schimbat viaţa doar "pe dinafară", în particular fiind aceeaşi persoană.

Scriitoarea Herta Müller este prezentă la Bucureşti pentru a participa, luni şi marţi, la o serie de evenimente care marchează lansarea, la Editura Humanitas, a unei serii de autor care îi este dedicată.

Herta Müller a mai spus că are o relaţie specială cu literatura, fiind foarte legată, în special, de cărţile care nu o ajută să evadeze, ci o învaţă ceva.

"Cărţile nu au fost pentru mine o modalitate de evadare (...) Cele mai preţioase cărţi au fost cele care nu mi-au dat voie să evadez. Le-am citit ca să învăţ ceva din ele. Cât am stat în textul ăla am avut senzaţia că acea carte mi-a dat un sprijin. (...) Complicitatea asta m-a schimbat ca persoană"

Herta Müller a vorbit şi despre lucrurile care definesc România în viaţa ei. Astfel, scriitoarea a enumerat, în glumă: "mititei, zacuscă, vinete şi nişte oameni minunaţi pe care îi cunosc".

Pe de altă parte, întrebată dacă ar fi de acord să primească o distincţie din partea preşedintelui României, la propunerea unei asociaţii, Herta Müller a spus: "Nu colecţionez insigne". "Nu vreau", a mai spus Herta Müller

sursa: mediafax.ro

Formula AS: Un isihast tainuit: Parintele CALINIC CARAVAN de la Lainici

Un articol publicat în Formula AS de scriitorul Vasile Andru. Vasile Andru face parte dintre acei putini laici initiati în mestesugul linistirii mintii, al dobândirii isihiei. Vasile Andru la rându-i a condus din anii '90 si pâna acum, destui doritori catre primii pasi în cunoasterea isihasmului, dar si a literaturii sapientiale crestine, a Filocaliilor dar si a altor izvoare crestine de cunoastere.


Un isihast tainuit: Parintele CALINIC CARAVAN de la Lainici
de Vasile Andru

Monahul ratacitor

La Manastirea Lainici pe Valea Jiului, fac inchinare la mormantul parintelui Calinic Caravan. Ultima oara l-am vazut in august 1989. In 1991, a trecut la cele vesnice. A plecat dintre noi discret, asa cum a trait. Discret in lumea vazuta, puternic in nevazut. Acum aprind o lumanare la mormantul sau. Simt ca el este langa noi, in duh.

Vorbesc cu un monah tanar, care l-a indragit pe Parintele Calinic (de altfel, toti monahii l-au indragit). Il rog sa-mi spuna despre ultimele zile din viata sa pamanteana. Imi zice ca a avut putere sa se roage pana-n ultima clipa. Inainte de moarte, l-au intrebat: "Parinte, mai poti sa te rogi?", si el a raspuns prin gest, caci nu mai putea vorbi: "Da! Da!". Bucuria rugaciunii nu l-a parasit deloc.

Dupa inmormantare, au gasit printre actele sale o fotografie foarte veche. Monahii mai tineri n-au stiut al cui este chipul din fotografie. Si i-au aratat-o parintelui Sofian de la Antim, intreband: "Cine-i acesta?". Parintele Sofian a raspuns: "Oo! Este prietenul meu, Parintele Ivan Kulaghin".
Parintele Calinic purta cu sine fotografia lui Ioan cel Strain (Kulaghin), monahul rus harismatic, care a trecut fulgerator prin locurile noastre si a pus suflet in cercul "Rugul Aprins".

Dupa dispersarea comunitatii monahice de la Optina Pustania (desfiintata de bolsevici in 1924), Parintele Ivan Kulaghin a umblat prin lume. Dupa razboi, a ajuns in Bucuresti, la Antim si apoi la Cernica. Aici e cunoscut sub numele de Ioan cel Strain. In cercul "Rugul Aprins", prin el se produce tot mai accentuat trecerea de la carturarie la "predania isihasta". In toamna lui 1946, Ioan cel Strain este smuls dintre ucenicii sai si dintre cei insetati de rugaciunea isihasta: avea 64 de ani si disparea pentru totdeauna in negurile deportarii, in Siberia.
Printre continuatorii sai, Parintele Calinic de la Manastirea Lainici a fost unul din cei statornici. Si unul din cei care a trait coplesirea milei divine: "darul cel adevarat al Proniei", de care vorbea Ioan cel Strain, in scrisoarea sa testamentara.

In august 1989, cand am fost in preajma parintelui Calinic Caravan, el mi-a vorbit despre acest dar al Proniei. Am petrecut atunci o retragere duhovniceasca, la Manastirea Lainici, cateva zile (1-6 August), sub semnul sarbatorii Schimbarii la Fata. Timpul se petrecea in slujbe si in sfat, la chilia parintelui Calinic.

citeste mai departe: aici

Mircea Eliade - între eruditie si credinta

Din memoriile si jurnalul sau, se desprinde ideea unui Mircea Eliade departe de postura de om credincios. "Credinta" lui a fost eruditia si ceea ce a rezultat: opera sa, mai ales cea legata de istoria religiilor. L-au interesat radacinile lumii, traditiile, religiile, ca premiza a întâlnirii civilizatiilor. Vedea salvarea lumii în radacinile stravechi religioase, chiar în viata religioasa primitiva a diferitelor populatii. Legatura sa cu crestinismul a fost una destul de stearsa.

Un fragment din jurnal despre Life after Life:

(în momentul mortii) de ce revin de atâtea ori "motivele" podului, luminii orbitoare, frumusetii peisajului etc. ? Sa admitem, de la început, ca sufletul nu "supravietuieste". E vorba, atunci, de un fenomen nu mai putin enigmatic: înainte de a patrunde în nefiinta, omul asista la desfasurarea unui scenariu dramatic, complex si fascinant. De ce ? S-ar spune ca viata (=materia vie) îsi mai reveleaza, pentru ultima oara, frumusetea si sensul. Dar - de ce ?

Film: Taare Zameen Par (2007)

Filmul indianului Aamir Khan este pur si simplu un film despre perfectiune. Perfectiunea pe care o avem în noi. Toti.
Un copil dislexic, o familie care nu poate sa îl înteleaga, mutarea lui într-o scoala departe de familie, treptat treptat, universul lui plin de culoare capata nuante întunecate. Pericolul de a ramâne pentru totdeauna într-o lume a umbrelor, ostila si indiferenta.

Arhitectul schimbarii este un tânar profesor de desen. Care stie sa "vada" dincolo de aparente. Copil fiind, fusese si el la rându-i dislexic. Neînteles de familie. Este rândul lui sa salveze un suflet de om. Si sa descopere în micutul de 9 ani un talent. Si sa îl ajute sa-si gaseasca locul în normalitate. Sa îi redea viata.

Redau din film câteva "secvente":


Pe insulele Solomon,
când băştinaşii vor să cultive
o parte dintr-o pădure,
ei nu taie copacii.
Pur şi simplu se adună
în jurul copacilor
şi strigă injurii la adresa copacilor,
îi blestemă.
În câteva zile,
copacii se usucă şi cad.
Mor de la sine!


A fost odată un băiat,
nu mă întrebaţi unde,
care nu putea să scrie
şi să citească.
Oricât de mult s-ar fi străduit
nu-şi putea aminti
că x vine înaintea lui y.
Cuvintele erau duşmanii lui
cei mai mari, ele dansau
în faţa ochilor lui,
înspăimântându-l şi supărându-l.
Învăţatul îl obosea,
dar pe cine nu oboseşte?
Creierul lui era plin,
dar nimic nu avea înţeles.
Alfabetul dansa ca într-o discotecă.
Într-o zi, bietul băiat a cedat
sub povara învăţatului.
Toţi râdeau de el,
dar el îi înfrunta curajos.
Dar într-o zi,
el a descoperit ceva măreţ.
Întreaga lume a fost uimită
când şi-a expus teoria.
Puteţi ghici despre cine am vorbit?
... Albert Einstein.


Copilul trebuie să se simtă dorit.
O îmbrăţişare, un sărut câteodată,
o vorbă bună care să îi arate
că vă pasă.
"Fiule, te iubesc,
dacă ai temeri, vino la mine!
Şi ce dacă nu reuşeşti!
Eu sunt mereu aici, lângă tine!"
Asta trebuie să îi spuneţi
ca să îi redaţi încrederea.
Asta înseamnă să vă pese!

Orasul mistic

A fost odata...
cu mult, cu mult timp în urma...
un oras mistic, care se numea Tar.
In acea vreme...
toate orasele erau nestirbite...
si prospere.
Pentru ca ultimul
razboi nu începuse inca.
Când marea catastrofa s-a întamplat...
toate orasele s-au naruit.
cu exceptia orasului Tar.
Tar înca mai exista.
Daca stii unde sa-l cauti, îl vei gasi.
Si, când ajungi acolo...
vei fi întâmpinat cu vin si apa...
si cu muzica la gramofon.
Odata ajuns acolo, vei ajuta
la culegerea strugurilor...
si vei prinde scorpioni
ascunsi sub roci albe.
Odata ajuns acolo...
vei cunoaste eternitatea.
Vei vedea pasarea care
bea o picatura de apa...
din ocean odata la 100 de ani.
Odata ajuns acolo, vei întelege viata...
si vei deveni o pisica, un phoenix, o lebada,
un elefant, un bebelus si un batrân.
Vei fi singur si însotit.
Vei iubi si vei fi iubit,
vei împarti acelasi spatiu...
si vei fi foca tuturor focilor.
Pe masura ce te apropii de viitor...
vei gasi extazul.
Te va coplesi si nu te
va abandona niciodata.

(Din filmul "Fando y Lis" - 1968 - scenariu Fernando Arrabal - regia Alejandro Jodorowsky)

Vrajitorul cuvintelor

Eu sunt vrajitorul cuvintelor,

cel care framanta silabele cu sangele lui.

Eu sunt vrajitorul luminii,

cel care inchide intunericul

in samburi de cirese amare,

cel care aduna ploile

in matca raurilor,

cel care seaca izvoarele lacrimilor cu saruturi de soare.

Eu sunt vrajitorul

care face cuvintele sa cante

sub frunti innegurate...

Te astept pe tine,

un menestrel de sub vechiul turn,

o umbra care se furiseaza pe sub ziduri,

cautand un om...

Sunt aici ducand cu mine

rani de dor,

tinand in mana

fluturii albastri ai noptii

in care ne atingem doar sufletele.

Sunt aici sa inteleg

de ce se ivesc zorii atat de tarziu.

Sunt aici sa te invat adevaruri

ascunse in seminte de mac.

( Lelia Mossora )

6 august 2010

Film - Padurea de mesteceni (Andrzej Wajda)

  Medalie de aur pentru regie in 1971, Padurea de mesteceni, in regia lui Andrzej Wajda este unul dintre cele mai sensibile si fascinante capodopere ale cunoscutului regizor. De la imaginile superbe in care se desfasoara actiunea, pana la finetea cu care regizorul surprinde detaliile relatiei dintre cei doi frati, Stanislaw si Boleslaw.

    Stanislaw, interpretat de Olgierd Lukaszewicz, incearca sa-si desprinda radacinile, sa se regaseasca sufleteste si spiritual pe alte meleaguri. Cand sanatatea lui se deterioreaza, devine constient de neputinta de a-si desprinde radacinile, cauta apropierea de pamantul natal, de cei dragi. Intoarcerea lui Stanislaw incheie un ciclu existential.  Se intoarce sa-si termine calatoria prin viata in acelasi loc unde s-a nascut, poate in iluzoria speranta de a (re)gasi protectie in casa copilariei, caldura unui frate, senzatia de apartenenta la o familie.

    Boleslaw este perfect creionat de Daniel Olbrychski, taciturn, grav, intruchipeaza omul puternic, dintr-o bucata, personajul care a ramas sa infrunte realitatea cruda, tragismul existentei. Face sacrificii, dar nu abandoneaza lupta, nu se indeparteaza de pamantul pe care s-a nascut si a crescut.

   Daca iubirea pentru Stanislaw se conjuga la timpul prezent, la fel si fascinatia Malinei pentru el, pentru Boleslaw nu ramane decat conjugarea la trecut. Moartea innobileaza sentimentele pentru sotia lui, unele trasaturi fiind prezente in fiica lor de care insa nu stie sa se apropie. Gelozia lui este retrospectiva, tortureaza cu intrebari fiica in care isi vede prea mult sotia.

    Pe chipul lui Stanislaw sentimente se succed cu repeziciune, trece de la tristete, la si mai tristul zambet de veselie fortata. Deseori camera de filmat se odihneste in prim planuri pe chipul lui Stanislaw, trairi intense, succesiune de emotii, dar mereu senzatia de stinghereala, de neapartenenta, intr-o oarecare masura, la locul in care se afla. Nostalgia dupa un paradis iluzoriu, dupa frumusetile vietii neexperimentate. "Vedeam lucruri care ar fi putut fi frumoase daca le-as fi putut atinge. Dar nu le-am atins niciodata si niciodata n-o voi mai face. Erau ca gheata fragila sau sticla..."

   Camera mobilata sumar, cerceveaua ferestrei cu lemnul sarit pe alocuri, fac nota discordanta cu hainele moderne, cu aspectul ingrijit al celui bolnav. Il vedem deseori aproape de geam, privirea hoinarind in peisajele deosebite in mijlocul carora se ridica casa padurarului. Camera nu reuseste sa-l cuprinda, sa-l limiteze, existenta ferestrei aprofundand senzatia de spatialitate la fel cum boala isi face loc in trupul lui, furand farame de viata, fara insa sa-i stirbeasca din spirit. Pianul care apare ca obiect central al existentei lui, zambetul, pofta de a trai, de a iubi, apartin vietii, timpului prezent din care isi extrage puterea de a merge mai departe, inca o zi, si inca una.

   Padurea de mesteceni, simbol al vietii si al mortii, ramane peste timp (la 40 de ani de la aparitie) o capodopera despre conditia omului in momentele esentiale ale existentei in lume.

Mozaic spiritual

"The sky is the daily bread of the eyes"
      "Cerul este pâinea cea de toate zilele a ochilor"      (Emerson - Journal)

"Evenimentele si crizele istorice sunt, de fapt, 'ocazii' pentru noi creatii spirituale"     (Mircea Eliade)

"Descoperirea agriculturii este decisiva pentru istoria omenirii mai ales pentru creatiile religioase pe care le-a facut posibile"           (Mircea Eliade)

George Calinescu avea într-o camera, la subsol, mai multe colivii cu fel de fel de pasari. Cum îi auzeau pasii pe scara, pasarile începeau sa ciripeasca. In timpul slujbei de 40 de zile de la moartea lui G. Calinescu, toate pasarile au murit.     (povestit de Al. Rosetti lui M. Eliade)

Cuvinte rare: viata, moartea si poezia

"The only poetic fact in the life of thousands and thousands is their death"

"Singurul fapt poetic în viata a mii si mii de oameni e moartea lor"

(Emerson - Journal, august 1842)

Intrebari

Ce vină are ziua că-i plină de lumină?
Iar omul are vină că se întoarce-n tină?
Ce vină are pomul că s-a umplut de flori?
Ce vină are cerul când se adună nori ?
Ce vină are ploaia că-i plină de rodire,
Iarba care creşte,  flori mirositoare,
Freamătul pădurii în prag de înserare...
Ce vină au acestea de nu le preţuim
Şi pentru acestea toate de ce nu mulţumim?
Ce vină are luna când luminează nopţi?
Îar toamna e vinovată că strugurii sunt copţi?
Ce vină are râul ce se revasă-n mare
Şi soarele ce vină îi găseşti că tot răsare?
Iar cântecul de păsări cu ce e vinovat?
De omul pe-aste toate le umple de păcat?
În dar le avem pe toate spre a noastră folosire.
Atunci de ce avem ură şi n-avem doar  iubire!

 Dorina Stoica

Poezie ortodoxa

Cuvinte rare

"Daca scoti la iveala ceea ce este in interiorul tau,
ceea ce este în tine te va salva.
Insa daca nu scoti la iveala ce este în tine,
ceea ce este în tine te va distruge."

(evanghelia dupa Toma)