Am incercat sa fiu mereu atenta, sa-mi feresc sufletul de dezamagiri, sa ocolesc situatiile care ma obligau sa iau hotarari transante. Niciodata sigura de validitatea deciziei mele, mi-am dramuit cu zgarcenie bataile inimii, tocmai de teama dezamagirilor. Eu care prisosesc in sentimente, mi-am moderat curajul de a trai.
Exista mereu in mine o anumita doza de autoironie, cea care ma face sa zambesc, mai devreme sau mai tarziu, cand constat ca dau greutate lucrurilor perfect tolerabile, e drept ca o fac cu o intarziere regretabila uneori. Ma implic cu vehementa, ard in razboaie care nu sunt ale mele, in discutii sterile din care nici autorespectul, nu mai stie cum sa scoata capul la lumina.
De multe ori nici nu conteaza cine castiga, conteaza doar demonstratia pe care o faci altora ca ai ridicat manusa, ca accepti provocarea. Nu conteaza nici numarul victimelor colaterale, in orice razboi sunt doar "casualties", de ce ar fi razboiul asta altfel?
Mi-am facut o promisiune, bataliile astea individuale ale orgoliilor, le voi lasa sa se stinga fara intromisiunea mea. Concluziile sa se traga dupa ce zgomotul "armelor" s-a stins, cat timp lupta e in plina desfasusare, nimeni nu e dispus sa asculte argumentele, fie ele bazate pe logica bunului simt.
In locul incrancenarii cu care incercam sa ne doboram, nu ar fi mai usor sa ne facem bine? Sa credem ca ziua de maine si clipa de acum pot fi traite in iubire. Uite de aia Speranta nu a reusit sa zboare din cutia Pandorei, in locul aripilor, am ales relele, orgoliile care incovoaie umerii catre pamant. Putem sa traim cu convingerea ca celalalt poate fi umarul care te sprijina, nu pumnul care te doboara.
Aud si azi glasul acesta care ma intreaba cu aceeasi ironie intepatoare de ieri: "Tu poti?", azi ii raspund cu mai multa convingere "Pot!", altfel mi-as pierde Speranta.
Vezi mai multe video din Muzica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu