"Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!"

   Cred în suflete pereche, în existenta cuiva care ne completeaza, pe care sufletul nostru îl recunoaste. Daca nu as crede în asta, poate mi-as vinde cu usurinta sufletul pe o promisiune de iubire. Nu vreau sa traiesc altfel prezentul decât lasându-mi sufletul sa-si aminteasca, lasându-l sa atinga din când în când marginea cerului. Cautându-mi locul în pieptul celui iubit.  

   In antichitate se credea ca barbatul si femeia alcatuiau o sfera perfecta. Dar cum zeii nu puteau accepta alta perfectiune în afara celor atribuita lor, i-au despartit în doua jumatati si le-au aruncat pe Pamânt. De atunci cei doi au devenit acele suflete ratacitoare care se cauta neîncetat, pentru a întregi sfera perfecta a sufletelor pereche.

   Alt mit, atribuit lui Platon, e mitul Androginului. Conform acestei legende, traiau pe pamânt fiinte care aratau ca doua persoane lipite spate în spate. Detineau o putere  foarte mare de care însa zeii încep sa se teama. Pentru a nu mai reprezenta o posibila amenintare pentru ei, zeii îi despart. Separati însa, androginii mor de tristete. Eros este cel care îi ajuta pe unii din ei sa-si gaseasca jumatatea, redându-le, astfel, dorinta de a trai.

   De ideea existentei unui suflet pereche e atras si Eliade, Blaga sau Rebreanu în operele lor. Amintirea acelui "illo tempore" sau paradis pierdut îl regasim la Eliade în "Nunta în cer": „este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care «te încheie», te completează, revelându-ţi altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu noi, alte dimensiuni… De fapt, cunoaşterea desăvârşită a trupului Ilenei nu-mi revela ceva pe care îl posedam, ceva care îmi aparţinea, ci îmi revela propria mea fiinţă, făptura mea minunată, perfectă şi liberă".

   Asta înseamna pentru mine suflet pereche. Momentul unic în care sufletul îsi aminteste un parfum, o voce, o atingere. Regasita acum în celalalt. Clipa aceea transformata într-o unica bataie de inima. Amintirea fericirii, bucuria regasirii. Cuvintele care-ti curg acum în ureche, si-ti patrund pâna în lumina din inima.

   Si nu te mai îndoiesti de nimic, si nu te mai temi de nimic. Si stii ca ai (re)descoperit acea iubire fara de tagada. Unica. Luminata. Cea care te duce în sus, si-ti izbeste tâmpla de stele, cum zice Nichita.

"Du-mă, fericire, în sus, si izbeste-mi

tâmpla de stele, până când

lumea mea prelunga si în nesfârsire

se face coloana sau altceva

mult mai înalt si mult mai curând.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!

Doua cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,

doua culori ce nu s-au văzut niciodata,

una foarte de jos, întoarsa spre pământ,

una foarte de sus, aproape rupta

în înfrigurata, neasemuita lupta

a minunii ca esti, a-ntâmplarii ca sunt."

Gândurile lumii

"Dintre toate minciunile ce ni se-ndrugă
în lumea asta dependentă de comfort

niciuna nu e mai perfidă
decât minciuna romanticului.

Noţiunea seductivă, dar infantilă

că undeva, acolo, există cineva
care ne complementează în orice fel.

Cineva care ne completează.

Desigur, această iluzie

ne-mpiedică să fim noi în sine compleţi

şi-n cele din urmă ne-ncurajează

să dispreţuim lipsurile
şi defectele noastre,

din care constă umanitatea noastră.

Umanitate, fără de care, desigur,

suntem nimic."

P.S. Stie cineva cui apartin aceste cuvinte ?

Film - Concertul (Radu Mihaileanu)

   Inspirat dintr-un fapt real, "Concertul" a fost numit de catre criticii din Italia "giuvaerul lui Radu Mihaileanu". Premiul "David di Donatello 2010" pentru cel mai bun film din Uniunea Europeana, aduce comentarii elogioase din partea presei italiene si nu numai, dar si 10 minute de aplauze din partea spectatorilor prezenti la festival.

   Tragedia de fiecare zi, frumusetea calcata în picioare de bocancul comunismului, a deportarilor fortate în Siberia, incurabila mârlanie si rautate de care sufereau privilegiatii partidului. Fata în fata cu armonia, cu lupta pentru a-si pastra demnitatea, o lupta dureros de adevarata a celor cazuti în dizgratie dar înca sperând sa exporte sufletul si trairea unor oameni care au un crez mai înalt decât iubirea pentru steagul de la congresul partidului comunist din 1966.

   Asa se naste "Concertul". Un concert la care fiecare ia parte într-un mod lipsit de armonie la inceput. Anii în care fiecare încerca sa supravietuiasca cum putea, transpare în modul în care vor interpreta, la început. Individualist, improvizând uneori, întorsi spre sine, fara sa îsi aminteasca ca doar împreuna, completându-se, vor reusi sa demonstreze lumii si siesi ca perfectiunea poate fi atinsa.

   Fiica celor doi membri ai orchestrei, deportati în Siberia, salvata cu ajutorul dirijorului Andrei Filipov, va fi cea care în solo-ul de vioara le reaminteste ca armonia e întreaga, acolo, în sufletul lor. Fara sa tina cont de faptul ca instrumentele sunt majoritatea împrumutate, ca hainele de scena au fost demult vândute, fara sa mai ascunda adidasii care fac nota discordanta cu costumul, dar mai ales fara repetitii, membri orchestrei vor redescoperi fiecare nota.

   Ultimele acorduri ale sonatei de Ceaikovski se sting, si parca instinctiv îti vine sa aplauzi. Un film pe care l-am urmarit zâmbind sau cu lacrimi in ochi. Real. Emotionant. Un film despre viata, despre emotii, despre oameni si visele lor.

   Protagonistii acestui film, cu dramele personale, cu frustrarile îmbracate într-un umor fin, cu replici când nevinovate si pline de umor, când amare, sunt "modul de a striga lumii, ca în ciuda a toate, suntem înca vii" asa cum zicea Mihaileanu în unul din interviurile sale.

Gânduri în lumina

   Soptite sau strigate, cuvintele în care îmbracam sentimentele si le dam glas, sunt rostite în multe feluri. De multe ori însa, dincolo de retorica, ramâne senzatia ca nu ai reusit sa transmiti ceea ce simteai cu adevarat. Asa ne închidem în taceri pe care le consideram graitoare. Nu sunt niciodata. Sau asternem pe hârtie cuvinte care în fond spun acelasi lucru. "asculta-ma, cu dorul si cu visele, asculta-ma.." 

   Si daca strigatul asta ricoseaza în armura unui suflet, ne închidem din nou în tacere. Rareori ne hazardam în proteste, mai mereu experimentam un alt fel de a muri cu fiecare zi care trece. Invatam singuratatea numarându-ne clipele în picaturi de tacere. Asteptam.. 

   Când ne cautam locul în sufletul si gândul celuilalt, când masuram câta caldura e în îmbratisarea de acum, sau cât adevar e în fiecare cuvânt, nu facem decât sa simtim mai puternic tristetea singuratatii. Când reusesti sa daruiesti si zâmbet si iubire, liniste si speranta, fara asteptari, fara conditii, atunci de abia, începi sa inveti iubirea.

   Incerc, si azi, sa-mi umplu gandul de lumina, ma apropii de voi cu farama asta de bucurie in palma. Si sper. Sa nu trec prin viata cu privirea lasata in pamant. Nici cu nadejdea uitata sub fruntea ingandurata. Imi mai amintesc cand v-ati mutat in sufletul meu. Si prima lectie mi-o amintesc, aceea de a nu-mi mai rani coate si genunchi, cautand prea aproape de tarana linistea.  Acum va simt zambetul. 

   Poate nu ne-am nascut cu un trifoi cu patru foi in leagan, dar ne-a îngaduit Dumnezeu, câte un soare, pe  fiecare cer de suflet.

Film - "Concertul" de Radu Mihaileanu

Premiile David di Donatello (oscarul italian) pe 2010, consacra ca "cel mai bun film din Uniunea europeana", filmul "Concertul" al regizorului de origine româna Radu Mihaileanu.

Un film care evolueaza fara scaderi pe toata lungimea lui. Intr-un gen care amesteca umorul spumos cu nostalgia, amintirea nedreptatilor cu revansa, drama cu comedia, trecutul comunist cu prezentul tranzitiei si cu speranta viitorului.

O realizare perfecta venind din partea regizorului altui film important ("Train du vie"), care reuseste sa dozeze cu maiestrie ritmul spatiului balcanic, umorul yiddish (Radu Mihaileanu are si origini ebraice) în povestea unui director de orchestra rus trimis pe linie moarta de ultimul dictator clasic sovietic (Leonid Brejnev).

Andrei Filipov are ocazia unica de a dirija din nou (el care fusese fortat sa se ingrijeasca de curatenia teatrului unde stralucise ani în urma). Incepe o cursa contra-cronometru in care emotiile se impletesc cu umorul, burlescul cu farmecul muzicii, amintirile cu puterea prezentului.

O încântare pentru suflet, dar si ocazia unor portii de râs pantagruelice. Muzica extraordinara se adauga calitatilor unui film cu adevarat de neuitat.

Note de lectura - Mircea Eliade ( Jurnal 1941-1969 )

A fost botezat la vârsta matura. Ceremonia l-a dezamagit. Si totusi când preotul i-a facut semnul crucii cu untdelemn pe frunte a simtit "ceva". A plecat apoi singur pe strada. Si a "simtit" cum crucea cobora de pe frunte pe inima si devenea luminoasa. S-a înseninat. De atunci, când este trist sau disperat e destul sa evoce crucea interiorizata, pentru a simti "pace si forta".

Coloana lui Brâncusi. Artistul o considera axis mundi - stâlpul cosmic care sustine Cerul si face posibila comunicarea între Cer si Pamânt. O coloana prin care se poate ajunge la Cer. Dupa aceasta capodopera, Brâncusi - desi va mai trai alti 20 de ani - nu va mai crea nimic vrednic de geniul sau.

Sf. Augustin (Sermo suppositus) si interpretarea uluitoare a mortii lui Iisus pe Cruce înteleasa ca o nunta. 

"Asemenea unui mire, Cristos veni pe patul nuptial al Crucii si, urcând-o, a împlinit nunta. Si, când a auzit suspinul creaturii, cu dragoste s-a daruit pe sine supliciului în locul miresei sale, astfel unindu-se pentru totdeauna cu femeia".

Omul, facut din tarâna, este totusi desprins din soare. Pamântul s-a rupt din soare înaintea omului, si gestul acesta a devenit într-un anumit sens modelul exemplar al tuturor "caderilor" si "ratacirilor" umane.

Moarte si viata

Un coleg asteapta nasterea celui de al doilea copil. In weekend îi moare tatal dupa o lunga suferinta. 

Evenimente naturale amandoua. Viata si moarte.

Viata. Care este sensul vietii ? Spunea un întelept (rezumând parca toata spiritualitatea universala): sensul vietii se desprinde dupa o viata traita în normalitate. Sensul vietii este chiar viata. Desigur, nu traita oricum.

Moartea. Sensul mortii ? (câteodata dupa o îndelunga agonie). Poate ca sa ne arate valoarea vietii.

Faimoasa întrebare - strigata uneori catre Dumnezeu: de ce mor oamenii buni ? 

Viata trece dincolo de întelesul strict individual. Noi parte a vietii. A unui corpus colectiv. Noi - indivizii - ca celule ale omenirii. "Caderea" nu este niciodata individuala. Evoluam împreuna. Suntem legati prin mii de fire invizibile.