"Cel care vrea sa fie intaiul sa fie slujitorul tuturor"

    Am trait suficient pana azi ca sa inteleg ca Saptamana Patimilor e insasi viata omului, de la nasterea sa pana la moarte, derulata in pilda crestina a alegerii. Odata cu miracolul invierii lui Lazar, Duminica Floriilor cu  primirea triumfala a lui Iisus pe sub ramuri de finic in Ierusalim ca un  Imparat , a invataturilor primite  prin pilda maslinului neroditor , a celor zece fecioare si a talantilor, pilda femeii pacatoase,  apoi  Cina cea de taina , cand impartind paine si vin ucenicilor, Iisus le-a incredintat cea mai mare porunca: "Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii", prin aceasta El insusi acceptand umilintele si chinurile mortii ce aveau sa vie.  

        Mantuirea , este telul spre care toti, constinent sau inconstient, tindem. Unii  tind sa caute mantuirea din frica , altii din intelepciune. Fara Divinitate viata noastra nu ar avea un sens, vorba lui Tutea, “am veni de nicaieri si ne-am duce niciunde”. Ne urcam fiecare, generatie dupa generatie, Golgota. Mantuirea este viziunea neirosirii in trecerea spre nefiinta. Patimile lui Hristos sunt pilda ca tocmai credinta te poate inalta de la rangul de accident al naturii la cel de aspirant intru dumnezeire. E ceva rau in asta? Cred ca toate invataturile lasate de Biblie, mijlocite si prin traditii, nu pot fi lasate la voia intamplarii, tocmai pentru ca ne tin cu picioarele pe pamant, echilibrandu-ne si punandu-ne in acord, direct, cu rezolvarea neputintei omenesti. A vedea mai mult decat drumul catre job sau mall ca target absolut al existentei noastre, de a gandi ca noi facem parte din lume si nu eu alcatuiesc lumea, de a intrupa in faptele noastre aceea jertfa aducatoare de sens si nu de a risipi prin vorbe creatia divina, iata cum putem creea punti intre noi-cei fizici si noi-cei metafizici.

      Trecand de dialectica profanatoare a doctrinismului economic prin care generatii de regizori au cutezat sa  intrupeze  Hristosul dand chip suferintei si umilintei  prin care Mantuitorul a trebuit sa urce pana pe ecranul cinematografului ca niste bieti amarati sa rada mancand popcorn, este greu sa–ti asumi partea de mijlocitor intre Divinitate si lume. Imbracand ritmuri de rock  si  apucaturi de sef de banda ca in  Jesus Christ Superstar, sau ca pe o drama biblica impecabil realizata cinematografic si dinamizata de muzica lui Maurice Jarre de catre Franco Zeffirelli  ajungand pana la controversata viziune a  lui Mel Gibson in Patimile lui Hristos care, privita pro sau contra, te aduce sa-ti formulezi intrebari despre tine si responsabilitatile tale, noi suntem pe rand , de fapt, si clasicul si vedeta si filozoful vietilor noastre.

      Saptamana Mare nu se traieste doar o data pe an, ritualic, pentru a da masura credintei noastre, ea exista zilnic facand parte din universul nostru interior, format din intrebari, raspunsuri, alegere si acceptare. Viata, insasi, pare cea mai buna garantie data de catre Divinitate , de a  ingadui, prin bune si rele, incercarea sinelui.

"Viva il coltello!"

       Exploatarea fizica ca o conditie prealabila pentru tendintele modei, artei, erotismului si a afacerilor profitabile ramane un fenomen cunoscut pana in secolul nostru. Dar cu sigurata ar provoca un scandal in ziua de azi daca, în timpul unui spectacol pe marile scene ale modei, un spectator ar exlama extatic ”Traiasca anorexia!”, asa cum vreme de doua secole s-a exclamat “Traiasca bisturiul!”….

     Se pare ca totul a aparut in sec. al-IV-lea d. Hr. cand interpretarea vorbelor  Sf. Pavel (Mulier in aecclesia taceant ), a dus la alungarea femeilor din biserica….

     Lucrarile polifonice , de mare virtuozitate, au dus la aparitia unei voci noi, singulare, reprezentative in corurile bisericesti care va  imbraca barocul cu un timbru suav, candid, nepamantesc sau  care va inspira si cladi interpretari faimoase a unor arii din Monteverdi, Glück, Scarlatti, Mozart, Haendel, Porpora, Pergolesi, Pollarolo, Orlandini, Broschi sau Vivaldi……

     Aceasta voce minunata este a celui de al treilea sex, i castrati. Precum unor drag queens ai timpurilor noastre s-au bucurat de o faima dubla, aceea a unei voci impresionante si a unei prezente inedite in peisajul artei baroce. Oare faima merita mutilarea  identitatii? Oare biserica a adus astfel o ofranda de piosenie Creatorului? Existenta pe scenele lumii a acestor voci (mai bine de 200 de ani), este o problema de teologie sau una de vedetism? Aparitia castratilor se bazeaza pe legea dreptului natural a  faptului ca "toate lucrurile din lume sunt controlate de un motiv al lui Dumnezeu”?

     Toate acestea, de mai sus, le-am aflat datorita unei voci unice. Aceasta voce apartine unui contemporan, Radu Marian,  poate cel mai bun interpret al muzicii baroce pe care omenirea l-a dobandit fara bisturiu. Ci numai prin gratie divina....Et in Arcadia Ego... 

Prietenia

        Lipim cu multa usurinta etichete, iar atunci cand consideram ca am fost loviti pe nedrept, ne spunem sus si tare ca ea/el nu merita prietenia noastra, asta ca sa ne justificam in proprii ochi, gesturi care stim ca pe celalalt il vor intrista. Consideram ca doar noi stim ce inseamna prietenia, noi suntem cei indreptatiti sa intoarcem spatele la un gest sau un cuvant care nu ne-au placut.

        In prietenie ar trebui sa stim sa mergem mai departe de propriul ego ranit; nu ar trebui sa trasam tipare in care sa-i vrem pe ceilalti, doar pentru ca acolo, in punctul acela, am fi in stare sa ii iubim, nici noi, cei care i-am vrea aproape,  nu ar trebui sa sfidam gravitatia, sa ne chinuim sufletul si trupul impotriva firii pentru a nu stramba putin contururile tiparului atata de bine delimitat.

         Inainte de a judeca, sa invatam sa fim mai mult suflet decat suntem trup, atunci vom fi frumosi, deosebiti si atat de iubiti...

Mircea Eliade despre Saudade

  "Nicaieri, în nici o tara, n-am ascultat o chemare mai melancolica, mai sfâsietoare ca a tocilarului din Lisabona. Mesterul acesta obisnuieste sa-si vesteasca trecerea pe strazi suflând într-un nai scurt câteva sunete de o tulburatoare tristete, lungi, sovaitoare si sugrumate brusc într-o chemare ascutita, ca un cântec ranit. Tocilarul îsi fluiera deznadejdea mai ales în dupa-amiezele calde, când soarele adoarme marii arbori si o boare sticloasa se prelinge pe caldarâmuri. Parca ar fi ultimul om viu petrecându-si jalea într-un oras parasit.

  Si iarasi îl aud catre apusul soarelui, când vazduhul îsi recapata transparenta si începe sa fumege arborii bine mirositori. Este fara îndoiala cea mai reusita experienta a lui saudade."

(Mircea Eliade - Memorii 1907 - 1960)

Timpul , o vesnicie probabila?

    Timpul in viata noastra nu pare decat o lunga asteptare a unei alte vieti adimensionale.

    A face ca regretele sa nu poarte vina unei neputinte pusa mai intotdeauna pe seama altcuiva, este deajuns sa te privesti in ochi si sa-ti asculti ceasul constiintei. Ea intotdeauna stie sa faca legatura intre rational si irational, putinta si dorinta, constrangere si refulare.

    Calea cea mai frumoasa a constiintei este Arta. Ea aduce, aproape inconstient, ceea ce noi suntem. Buni , rai, frumosi, urati, culti, inculti, bogati, saraci - arta este esenta existentei.

    Arta duce timpul in vesnicie, punand pecetea unei existente atemporale in vremelnicia unor adevaruri omenesti.

    Eu atat am avut de spus si n-am facut-o mergand pe principiul ca datul cu parerea e sportul preferat a acelora care n-au nimic de facut..ci pe convingerea ca merita sa spui ceea ce sigur duce la un pas inainte, urmand "dictonul" resemnarea mioritica e coma natiunii. 

    Va pup si inchei - Am fo` si`om fi!

Film - Samaria (Kim Ki Duk)

      Din nou un film plin de nuante, de trairi si de durere la limita suportabilului, "Samaria" al aceluiasi Kim Ki Duk. Nu cred ca exista 5 minute in acest film in care mintea sa iti poata hoinari, esti acolo, trup si suflet, traiesti alaturi de acel tata drama de a-si vedea fiica, cea mai pura fiinta care poate exista pentru el, pierzandu-si aripile, devenind una cu tarana pe care o calca.

      

      Incercand sa restabileasca echilibrul (ingeri in cer, diavolul sub pamant), nu reuseste decat sa isi piarda incet si el sufletul. Justitiarul dreptatii (politist fiind) devine acelasi cu cei pe care ii uraste. Ucide, e tot ce poate face pentru a pastra distanta intre ingerul lui si lumea care o murdareste.

       

      Sunt dureroase clipele in care ii aude glasul la telefon, asteptand un alt barbat, lacrimile acelui tata iti umplu sufletul de tristete. Astepti parca sa vezi clipa in care acel ceva se va rupe si in mintea lui, cand va trece linia subtire care desparte normalitatea de nebunie.

       

      Ceea ce frapeaza de la inceputul filmului e zambetul curat si lumina pe care o are sufletul acelei fete. Se pare ca e perceputa de cei prin viata carora trece, de sufletul celor pe care ii atinge, fie si in treacat. Unul dintre barbati ii va spune chiar "Ma voi ruga pentru tine toata viata".

       

     Un altul ii va compune o melodie, apoi altul socat de faptul ca nu ii accepta banii (ba mai mult, ii reda banii pe care alta data ii platise el) va simti nevoia sa isi sune fiica (fete care sunt aproximativ de aceeasi varsta). La varsta la care te astepti sa vezi rasul inflorind pe buzele lor (sunt toate in jurul varstei de 16 ani) experimenteaza meandrele vietii, se arunca in noroiul din care singure nu vor mai putea iesi.

   

       Un film pe care merita sa il vedeti pana la capat, chiar daca primele secvente va vor soca, poate, la fel cum m-au socat pe mine. Un film interesant despre cele mai adanci sentimente, despre fiica care-si iroseste tineretea, despre un tata care stie cat de greu se castiga iubirea si cat de lesne poate fi pierduta si lupta cu toata puterea, ca fiicei lui sa nu i se ofileasca lumina, viitorul intreg.

Amurg 5 (Mario de Sa Carneiro)

    "Legǎturile minţii se destramǎ la primul moment de interioarǎ linişte. Odihna nu suportǎ devenire. Rǎmâne un dans, o acrobaţie, o bufonerie, un dans, o acrobaţie, o bufonerie, un dans, o acrobaţie, o bufonerie, un dans, o acrob.............."

     Asta e viata... un dans, o acrobatie, o bufonerie ... . Uneori dansam cu tot sufletul chiar si un dans pe care il stapanim mai putin, alteori dansam ca sa nu pierdem ritmul .... . Cand cineva drag noua are umbre pe chip, suntem in stare sa facem o bufonerie ca sa-i vedem chipul luminat .... Din pacate trebuie sa riscam si acrobatii ca sa trecem peste momentele mai putin placute.
    Acesti ingeri trimisi de Dumnezeu, care ne incanta cu poemele lor ne fac viata mai frumoasa. Ai senzatia ca traiesc viata mai intens, ca ard ca niste torte sa ne lumineze pe noi, parca sunt niste efemeride care cauta lumina ....


P.S. Mario de Sa Carneiro, unul dintre putinii poeti portughezi vizionari, a incercat in scurta lui viata (s-a sinucis la varsta de 26 ani), sa depaseasca perimatele forme ale poeziei saudosiste, pornind sa cucereasca teritorii care, mai tarziu, vor apartine suprarealismului.

încercari

    Uneori am atatea sa spun dar nu reusesc mereu sa spun ce vreau. Norocul meu e ca mi-a dat Dumnezeu prieteni cu care reusesc sa comunic pe aceeasi lungime de unda. Daca vedeti ca incep sa bat campii, scoateti-ma afara si nu mai cititi ce am scris . :)

Film - Persona (Ingmar Bergman)

    "Persona" e unul din acele filme care exploreaza psihicul, emotivitatea, deschide usile acelor incaperi ale sufletului in care avem curajul sa fim noi insine. Filmul exploreaza psihicul a doua femei diferite, si totusi foarte asemanatoare.
    

    O actrita (care pe neasteptate cade in mutenie in timpul unei reprezentatii teatrale) foloseste cuvinte si masti pentru a interpreta cat mai convingator pe scena, cealalta, Alma, asistenta locvace, visand la o familie, la copii, dorind sa ajute, dar nefiind sigura ca va reusi sa o faca si in cazul actritei.

    Elisabeth desi se inchide in tacere, analizeaza, diseca fara mila reactiile si emotiile celeilalte femei care se dezvaluie si prin cuvinte, nu doar prin gesturi. Atractie si respingere, dualitatea dintre bine si rau, zambet si lacrimi, iubire si ura.

    
    Regizorul foloseste prim planuri marite in asa fel incat ceea ce e frumos devine urat si viceversa, sunt imagini fragmentate, aparent fara legatura ca o succesiune de fotografii.. O mana uitata pe obraz, un cap lasat pe un umar, nevoia de apropiere inconstienta, mirata. Amintiri care isi fac loc in prezent, intrebari pe care Alma si le pune ca si cum raspunsul mut al celeilalte femei ar fi tot ceea ce ii lipseste pentru a intelege...
    
    Tacerea confortabila de la inceput, se transforma la un moment dat in apasare, sunt gesturi repezite (usa trantita, discutia despre intoarcerea la oras) toate menite sa smulga o reactie din partea celeilalte femei.
      
    Incercarea timida de a afla daca si cat conteaza fericirea ei pentru cealalta, "Would you like to make me really happy?" o intrebare directa, care pretinde un raspuns pe masura. Disperata, Alma recurge la confruntarea directa, in nevoia de a smulge un cuvant, fie el si de durere din partea celeilate femei, o va lovi, durerea fizica si teama vor aduce primele cuvinte pe buzele lui Elisabeth...
    
    Sentimentele sunt traite pana la paroxism, ard si consuma, nu mai exista mandrie, nu mai exista notiunea de "eu". Mai tarziu resentimentele se dizolva in lacrimi si in dorinta Almei de a fi iertata ca sa se poata ierta la randul ei..
    
    Sentimentele Almei fata de Elisabeth vor iesi la suprafata intr-o secventa in care o priveste dormind, e ea deosebita, demna de invidiat, de iubit? Privind-o adormita, cauta imperfectiunile, acolo un rid, buzele care acum nu mai par la fel de frumoase, dar.. "You smell of sleep and tears.." ii va spune la un moment dat.
    Amandoua femeile, au aceeasi tema obsesiva, copilul. Actrita care nu reuseste sa isi iubeasca fiul, asistenta, care avortase unul. Imaginea copilului de la inceputul filmului, singur, intr-o camera goala, incercand sa atinga chipul de pe ecran, e simbolica, e imaginea dorintei de a iubi, de a fi iubit, care se loveste de raceala si de refuzul celor doua femei de a se lasa imbratisate.
    
    Intalnirea in mijlocul noptii cu El , acel el, care incearca sa-si inteleaga sotia, sa-i acorde spatiul necesar pentru a se simti in siguranta, intrebandu-se ce sa faca cu toata tandretea pe care o simte pentru ea, raspunsul ei "I live from your tenderness.." Asistenta ajunge sa se confunde la un moment dat cu Elisabeth, ca si cum ar vrea sa puna viata, sentimente, in existenta lipsita de emotii a celeilalte.
    
    In final chipurile celor doua femei se contopesc ca cele doua jumatati ale unui intreg, desi Alma incearca inca sa-si pastreze individualitatea, sensibilitatea, iubirea de viata... "l'm not Elisabeth Vogler. You are Elisabeth Vogler. l would like to have... I love... l haven't..." frazele raman suspendate la jumatate, fara sa mai poata defini ce iubeste, ce are si ce e...
   
    Monologul Almei din finalul filmului, reluat de doua ori, o data cu prim plan pe chipul Almei, apoi pe cel al lui Elisabeth, adanceste senzatia de regret si frustrare facandu-ma sa ma intreb cati dintre noi, privindu-ne in oglinda suntem Alma, apoi privind cu coada ochiului realizam ca semanam cu Elisabeth.
    
    Tacerea nu minte, mana copilului care-si cauta mama, singuratatea din atingerea unui sot, in toate astea libertatea de a fi fara masca, de a privi in acele incaperi din suflet unde ascundem cele mai puternice sentimente. Avem curajul sa fim asa, doar cand intalnim "Persona" celalalt suflet capabil sa treaca dincolo de imaginea rece a unei oglinzi, in fata careia uitam sa ne mai intrebam ce e mai important, sa iubim, sau sa fim iubiti.

Intre geana de lumina si inceputul unui vis..

    As vrea sa invat mereu sa zambesc cand plec din ziua de azi, sa-mi ramana pe retina amintirea unui suras, nu o lacrima. Cand suntem tristi simtim ca intunericul ne poate ascunde in el, in spatele pleoapelor inchise visam lumea pe care am dori-o, uitand de cea pe care o avem.

    Noaptea soptim cuvintele, noaptea reusim sa simtim din nou clipele de fericire, sa (re)traim in ele raiul care a fost, fara sa ne doara acea ultima secunda, ultima secunda cand eram inca ingeri.

    Au venit insa zorile, rostim cu voce tare cuvintele, pasim in ziua care a venit dorindu-ne sa ne mai pierdem o clipa intre geana asta de lumina si inceputul unui vis.

    Si acum, inchide pret de o clipa ochii, sopteste-mi la ureche primul cuvant care-ti vine in minte, atunci greutatea asta din piept se va ridica incet ca aburul unei rasuflari tinuta mult prea mult.

Film - The Bow (Kim Ki Duk)

    Un alt film regizat genial de Kim Ki Duk este The Bow, sau Hwal, numele original al filmului. Ma simt in impas incercand sa vorbesc despre el. Sunt filme care lasa o senzatie nedeslusita in urma, ai impresia ca ai inteles exact ce vrea sa transmita regizorul, apoi pe masura ce imagini iti revin in memorie, descoperi noi si noi aspecte.

    Filmul exploreaza natura umana, de la senzatia dulce amara din Breath, la tandretea, la sentimentul de posesiune din Hwal.

    Decorul e si el minimalist, o barca de pescuit, acolo isi duc existenta, un batran si o tanara. Traiesc din ce castiga in urma gazduirii pescarilor care vor sa mearga in larg dupa peste, sau dintr-o metoda stranie de divinatie pe care o folosesc cei doi..

    Viata idilica sau recluziune fortata? Iubire sau dependenta? Tanara nu a pus vreodata piciorul pe pamant, are 16 ani si nu cunoaste altceva decat curgerea liniara a zilelor, sunetul hipnotic al valurilor lovind barca. Cate un grup de pescari rupe simetria perfecta a zilelor. In inocenta ei ii provoaca, dar cand acestia incearca sa o atinga, arcul devine arma in mana batranului. De remarcat nerabdarea cu care acesta numara fiecare zi care il apropie de implinirea celor 17 ani ai fetei, varsta la care o va lua de sotie. Ceremonia e pregatita in cel mai mic amanunt, de la haine, la oficiere, calendarul de pe perete e martorul mut al asteptarii.

    Tineretea fetei insa vrea sa inteleaga ce e dincolo de orizontul pe care il scruteaza in fiecare zi, descopera muzica, pe care un tanar i-o va face cunoscuta, se pierde in ea, insa placerea ii va fi refuzata de batran, acesta simtind instinctiv ca e pe punctul de a o pierde.

    Nu sunt cuvinte intre cei doi, in afara celor cateva scene in care fata sopteste la urechea batranului, sunt gesturi incarcate de tandrete, mana batranului care se intinde si o strange pe a ei inainte de a adormi, privirea ei calda cand intalneste privirea lui, un sentiment perfect, dincolo de iubirea carnala.

    "Strength and a beautiful sound like in the tautness of a bow… I want to live like this until the day I die."

    Ki Duk ne dezvaluie acea parte a umanului din noi pe care o ascundem, o ignoram sau cu greu reusim sa o intelegem.

Oare iubirea...

    Oare iubirea se poate conjuga la timpul trecut? Eu zic ca nu. Sau masura, poate? As zice iar "nu". Daca cineva ti-ar spune "te-am iubit" nu ti-ar veni in minte intrebarea, "acum, unde e iubirea?" sau de ti-ar spune "te iubesc atat de mult" ai intreba poate "cat?".

    Deci, eu zic ca iubirea este, sau nu a fost niciodata iubire, nu vei reusi sa o masori, pentru ca nu ai cu ce sa o compari, exista, pur si simplu.

    Acum te intrebi de unde stii cand iubesti, asa-i? Ei, asta e usor, am mai multe raspunsuri aici. Iubesti cand gandul tau se cuibareste zambind langa fiecare cuvant al lui, cand ai vrea sa lungesti fiecare ora, pana la infinit, doar sa-i fii aproape, cand rogi cate un inger sa-i fie alaturi, sa-ti duca rugaciunea la Dumnezeu, scurta ta rugaciune "Doamne, sa-i fie bine..."

    Poate ca vei mai rataci drumul, dar cand iubesti, sufletul tau isi va aminti mereu calea.

Film - Nostalghia (Andrei Tarkovsky)

    Ca de obicei, si acest film al lui Tarkovsky, "Nostalghia", a avut acelasi puternic impact emotional asupra mea. La nici un alt regizor dorul de casa, atmosfera de pe tot parcursul filmului, nu reuseste sa atinga in aceeasi maniera sufletul.

    Nu povestea in sine e importanta, ci felul cum se traiesc emotiile, singuratatea pe care o simte regizorul chiar si in mijlocul oamenilor, nostalgia dupa tara unde a crescut, dupa oamenii ramasi acolo, in urma, dar niciodata uitati.

    Atmosfera e incarcata de emotie, culori care fug... revin.. ca sa dispara iarasi... muzica ca o disectie pe cord... cerul... mult cer, dar niciodata senin...

    Si acesta este un film pe care nu trebuie sa incercam sa-l descifram, nu sunt "adevaruri ascunse" pe care o privire mai atenta le-ar dezvalui, priviti acest film cu sufletul, pentru ca despre suflet va vorbeste.

    "Nostalghia" e povestea lui Gorciakov, un poet rus care face o calatorie in Italia pe urmele unui compozitor din secolul al XVIII-lea. Aici isi traieste nostalgia urmarit de ochii atenti ai tinerei interprete, Eugenia, care mult prea legata de planul material nu intelege preocuparile si lipsa lui de interes pentru persoana ei.

    In peregrinarile lui intalneste oameni (cum e Domenico) ale carui idei simple gasesc ecou in mintea si inima lui Gorceakov, ("o picatura cu alta picatura nu fac doua picaturi, ci una mai mare"). Lectia de matematica a lui Domenico ne spune sa ne intoarcem la esenta, in punctul in care nu am mai fost in stare sa vedem intregul, la punctul in care materia si spiritul nu au mai fost un tot. ("Iar cand se lasa noaptea/nu-mi mai lucesc pe umeri doua aripi./In timpul festinului, ca o lumanare m-am stins./In zori strangeti-mi ceara scursa/si in ea cititi pe cine sa plangeti, de ce sa fiti mandri.")

    Departarea omului modern de tot ce e sacru, e ilustrata in imaginile din interiorul catedralei inundate unde Eugenia asista la invocarea Fecioarei Maria de catre localnici. Lumanari multe, "oameni care au credinta" cum spune la un moment dat paracliserul cu care Eugenia va schimba cateva cuvinte. Patrunsa de atmosfera, ea incearca sa se aseze in genunchi, dar gestul ramane suspendat la jumatate, la fel ca multe din incercarile noastre, ale tuturor, de a ne apropia de Dumnezeu.

    Povestea unui suflet care nu s-a pierdut in goana lumii pentru prosperitate materiala, care stie ce inseamna singuratate, dor, tristete. Se simte raspunzator atat pentru el cat si pentru altii, de aceea, incearca pana la final, sa tina lumanarea credintei aprinsa.

Day by day

    Putini sunt oamenii care ma cunosc asa cum sunt, si ei sunt ce am drag pe lume. Pentru ca atunci cand sunt trista, la ei ma gandesc, ma ascund in sufletul lor si ma hranesc cu zambete.

    Sunt oamenii care ma strang cu drag la piept, langa care simt nevoia sa strig "I'm home...", pentru ca acasa ma simt langa ei, dragii mei care isi fac griji cand nu sunt, care imi fac loc langa ei cand apar, care imi umplu sufletul cu simpla intrebare "esti bine?".

    Pentru oamenii acestia cu sufletul curat, ma rog si azi, sa le vegheze clipa pui de ingeri.

Saudade

    Eu, care am un somn asa de bun in general, de cateva nopti ma lupt cu demonii. Demonii-Intrebari incep sa imi dea tarcoale din clipa in care am asezat capul pe perina, lor le tin piept cel mai greu, sunt intrebari multe pe care nevoia mea emotiva de afectiune si siguranta le complica, raspunsurile devin imposibile...

    Cateodata m-as ascunde in mine, as alege tacerea in locul cuvintelor, m-as opri in timpul asta care nu sta in loc si nu m-as mai intreba cum mi-ar fi lumea daca toate astea de acum ar trai mai departe doar in imaginatia mea.

    Mi-ar fi "saudade" de fiecare bataie de inima.. a ta, a mea..

Film - Oglinda (Andrei Tarkovsky)

    Un film autobiografic, despre inocenta pierduta, despre emotii regasite, un suflet framantat care isi aminteste inca puritatea copilariei in toata splendoarea sa. Titlul e unul sugestiv, Oglinda insemnand cunoastere, in cazul acesta autocunoatere, in oglinda, Tarkovsky se vede pe el insusi dar ii vede, in egala masura, si pe ceilalti.

    Imaginile sunt acompaniate deseori de muzica care taie respiratia si punctate de versuri care se aud in fundal.

    In scenele care ilustreaza prezentul, naratorul nu este prezent fizic, ii auzim vocea in timpul discutiei cu fosta sotie, vorbind la telefon cu mama sau discutand cu fiul sau, ramane insa in umbra, povestindu-si viata de undeva din afara, mai mult ca un spectator care povestind incearca sa inteleaga el insusi sensul anumitor evenimente carora le-a fost protagonist.

    Camera de filmat se opreste de multe ori pe chipurile actorilor, prelungesc anumite gesturi ca pentru a le face sa se intipareasca mai bine in memorie. In expresia fetei protagonistilor, in gesturile lor, exista o anumita finete, chipul mamei pare nostalgic, pierdut in reverie, spune o poveste despre speranta, despre iubire, despre liniste dorita.

    Filmul nu e structurat cronologic, trecutul si prezentul se intrepatrund, chipul mamei in tinerete e acelasi chip al fostei sotii. Fiecare personaj e acolo parca pentru a-i spune ca ii cunoaste slabiciunile, ii cunoaste cosmarurile si sufletul, dar sunt acolo sa-l ajute sa inteleaga trecutul ca sa poata privi cu liniste prezentul.

    Cadrul care ramane nemiscat, amintirile evocate, sunt ca o mana intinsa sa intarzie clipa, trecutul, in care Tarkovsky se simtea el insusi, invelit in puritatea copilariei.

    Un film delicat, in care imaginile si poezia duc spectatorul mai aproape de propriul suflet, ne invata sa privim amintirile pentru a trai cu speranta prezentul si sa pretuim clipele de fericire si oamenii cu care le-am impartasit.

Film - Calauza (Andrei Tarkovsky)

    Despre Calauza lui Tarkovsky se pot spune multe, e unul din filmele care m-a impresionat in mod deosebit. Nu am reusit sa scriu nimic despre acest film imediat dupa vizionare, e genul pentru care trebuie sa faci liniste in fiinta ta, sa lasi mesajul filmului sa-ti intre in suflet...

    Filmul lui Tarkovsky vorbeste despre eterna cautare a fericirii, pune accent pe agonia pe care o simt cei care nu o gasesc in ei insisi, prelungind astfel cautarea in afara.

    Cele doua personaje Scriitorul reprezentand arta, emotiile si Profesorul, ratiune, logica, vor percepe in final, cu umilinta, existenta a ceva mai presus de ei, de ratiunea si sensibilitatea lor. Singurul mod de altfel in care ne putem apropia de Dumnezeu.

    Timpul si spatiu nu mai au nici un fel de reguli, de fapt nu mai exista timp si spatiu, cei care intra in asa numita Zona, nu pot parcurge un drum drept, nici intoarce pe aceeasi strada.

    Calatoria este lenta, te intrebi la un moment dat daca vor mai ajunge la camera mult cautata, daca o data ajunsi acolo vor mai avea puterea sa isi doreasca din suflet ceva. Conceptii diferite despre viata, alta viziune a lumii la ambele personaje care cauta sa-si indeplineasca fiecare dorinta, dar aceeasi speranta care ii duce, in ciuda pericolelor, in Zona. Pe parcursul calatoriei si curajul si increderea li se clatina, cel care ii incurajeaza si ii va face sa continue drumul, sa nu-si piarda speranta, e Calauza.

    In fata camerei care le poate materializa dorintele, cei doi ezita, sunt minute bune in care imaginea devine statica, fiecare adancit in ganduri.

Credinta, incredere, daruire, iubire fata de semeni, m-a purtat prin toate acest film, Calauza va recita la un moment dat un fragment din Biblie, in final punand intrebarea "Sunteti treji?" Ca un indemn facut celor pe care ii calauzea sa deschida ochii, eu am simtit ca mi se adresa mie, privitorului pironit pe scaun, eu cea care nu am recunoscut de atatea ori dumnezeirea din tot ce ma inconjoara.

    Obiectele care apar la un moment dat sunt toate simbolice, unele ruginite dar curatate, purificate intr-un fel de apa curata in care se afla. De remarcat lipsa culorilor in afara Zonei, culori care revin in toata splendoarea in interiorul ei.

    Sensibila si plina de iubire, de compasiune, rugaciunea Calauzei: "O, Doamne, tot ce-au sperat sa devina realitate. Fa-i, Doamne, sa creada, sa rada de propriile lor pasiuni, pentru ca tot ceea ce numesc ei pasiune este, de fapt, o anumita energie emotionala produsa de frecarea sufletelor lor cu lumea exterioara. Si ce-i mai important, sa creada in ei insisi, sa devina neajutorati ca niste copilasi. Slabiciunea e o minune, taria e un nimic... "

Taste of happiness..

       Astazi straluceste inima din nou, zambetul s-a lipit de fata si nu il face sa dispara nici vremea urata de afara.     

      Dansez intr-un colt de privire capruie iar sufletul meu a facut o reverenta in fata prezentului pe care il numesc "fericire".

      Oricat de marunte mi-ar fi bucuriile, le-am facut aripi din vise, inalt ma zboara gandul acum.

Spring in the air

      Privirea mi-a intalnit azi albastrul cerului. As vrea sa daram zidurile sa simt in nari mirosul primaverii, sa rup din albastrul cerului o bucatica sa o prind la lantisorul de la gat. Imi arunc privirile in sus iar ele se transforma in nori. 

       Ceva in mine tresare, se intinde lenes ca un copil abia trezit din somn. Un copil fericit, care a primit atat de multe incat acum multumeste cu un zambet.

Supradoza de suflet

       - De cate ori pe zi si cate picaturi, va rog...

      - De cate ori va doare viata, puteti lua cate o picatura de zambet, amestecata cu una de speranta si doua de optimism..

       - Si pentru tristete?

      - Acoperiti-va cu un suflet, amestecati apoi o picatura de iubire si un strop de lacrima. Iubirea e pentru tristete, lacrima sa cicatrizeze orice rana.

......................................

      - Cum va simtiti astazi, v-a ajutat tratamentul?

      - Durerea a disparut, cicatricea de abia o mai zaresc, dar... acest suflet cu care m-am invelit s-a lipit de al meu, doare cand incerc sa il smulg..

       - Nu va ingrijorati, nu se cunosc reactii adverse la supradoza de suflet... Doar cand se administreaza cu prea multe picaturi de luciditate si fara cele doua lingurite de vise...