Familie virtuala

Film: Balanţa (Le Chêne, 1992, Lucian Pintilie)

La 19 ani de la premiera, Balanţa lui Pintilie ramâne acelasi film de geniu.

Ingredientele.
Se iau câţiva actori extraordinari (Maia Morgenstern, Razvan Vasilescu, Victor Rebengiuc, Dan Condurache ...). Scenariul conteaza si el. Ion Baiesu dimpreuna cu acelasi Pintilie. Apoi apare marele maestru. Pe post de regizor.

Amesteca ingredientele. Cu geniu. Cu umor. Cu tragic. Recreaza o lume. O transforma în arta. Placere pura. Uiţi aproape ca ai fost contemporan acelei lumi. Ca acea lume a existat aievea, închisoarea viselor tale, dar si nascatoare de speranţa.

Un regizor prost or prost-inspirat poate distruge o opera literara densa, de substanţa. Cum a ratat Stere Gulea în Vulpe-vânator. Dupa Herta Muller.
Pintilie nu si-a permis acest lux. Intr-unul dintre cele mai puternice filme ale sale.

Nu ai timp sa respiri. Ritm bogat, personaje puternice, imagine dur-ironica. Maia Morgenstern ne ofera un regal, Razvan Vasilescu este cuceritor, Rebengiuc - ca de obicei - clasa maxima.

Film de vazut si revazut.

Versuri nemuritoare - William Blake

William Blake (1757 - 1827) poet si pictor englez, aproape necunoscut în timpul vieţii. A fost "recuperat" mai târziu, fiind considerat acum o figura importanta a poeziei si artelor vizuale din epoca romantica.

din poezia "Auguries of Innocence"

"To see a world
in a grain of sand
and a heaven
in a wild flower..."
"Hold infinity in
the palm of your hand..."
"and eternity in an hour."

"Să vezi o lume într-un grăunte
de nisip
şi raiul într-o
floare sălbatică..."
"Să ţii infinitul în palmă..."
"şi eternitatea într-o oră."

William Blake - House of death

Linii esenţiale

Film: Zboara cocorii (Mikhail Kalatozov - 1957)

         "Zboara cocorii", in regia lui Mikhail Kalatozov, nominalizat de 2 ori la Premiile BAFTA si castigator a 3 premii de aur la Cannes, este povestea Veronikai si a lui Boris, doi tineri ale caror destine sunt despartite de invazia germana asupra Rusiei, din 1941.

        Filmul atinge teme cum ar fi singuratatea, fragilitatea emotionala, tradarea, sentimentul de culpabilitate, toate pe fondul unui razboi care remodeleaza destine si scoate la suprafata josnicia umana sau sublimul din oameni.

        Cuvinte soptite, gesturi frante, scene supraincarcate de emotie. Rani deschise care par sa nu se cicatrizeze in timp, un timp care, de altfel, pare sa se fi oprit in momentele cele mai dramatice ale vietii Veronikai. Scena bombardamentului, cand tot ceea ce mai gaseste din fosta locuinta, sunt cateva obiecte arse si un ceas care nu se stie prin ce miracol a ramas agatat pe un rest de zid, lentoarea gesturilor, imaginile frante, niciodata explicite din secventele cele mai importante in evolutia personajelor, toate, dau senzatia unui timp daca nu incremenit, macar incetinit in curgerea lui.

        Tendinta spre lapidare a vinovatului, intransigenta cu care este infierata o clipa de ratacire, este traita in mod dureros de catre Veronika, sentimentele celor din jur mergand de la compasiune la blamare. Aparenta siguranta cu care isi duce la bun sfarsit sarcinile in cadrul spitalului unde munceste, secventele in care e infatisata efectuand treburile gospodaresti, nu sunt altceva decat o masca in spatele careia se ascunde o mare vulnerabilitate.

        Veronika isi retraieste amintirile in diverse registre emotionale, cand intr-o tristete adanca, cand cu furie. O scrisoare indelung asteptata (ca o ironie a sortii, aflata mereu la indemana) devine ratacirea in alb-negru intr-o lume reala in care incearca sa-si intemeieze un rost (existenta  micutului Boris, fiind cea care o ajuta sa fie in permanenta conectata la realitate).

        Isi va gasi linistea? Iertarea? Scena din final este una dintre cele mai frumoase, mai pline de incarcatura emotionala a filmului. In lacrimile Veronikai e deznadejdea unei femei care acum are certitudinea pierderii iremediabile a celui iubit, e durerea neputintei de a mai spera intr-un viitor impreuna. Insa gestul cu care ofera flori ranitilor intorsi de pe front, e ca prima gura de aer a celui pe cale sa se innece. O respiratie adanca, lasand viata sa se reintoarca in trup, redescoperind bucuria de a fi, de a darui din propria-i iubire. Facand pace cu lumea si cu proprii demoni ai vinovatiei. Lasand cocorii sa se intoarca.

Film: Drama la vanatoare (Emil Loteanu - 1979)

        Adaptarea cinematografica a romanului lui Anton Cehov, "Drama la vanatoare", in regia lui Emil Loteanu este considerata de multi ca fiind cea mai frumoasa poveste de dragoste din cinematografia rusa. Actiunea are loc in Rusia secolului al XIX-lea, farmecul de neuitat al acestui film fiind dat de o distributie de exceptie, un decor care taie rasuflarea, dar si o coloana sonora deosebit de frumoasa.

        "Drama la vanatoare" este povestea unui judecator (Serghei Kamishev) in vizita intr-un oras de provincie, care la fel ca si alti doi reprezentanti ai nobilimii locale, cade prada farmecelor frumoasei fiice
a padurarului, Olga Skvortova. Filmul prezinta aristocratia rusa in toata splendoarea ei decadenta, fara sa judece sau sa blameze moravurile acelor vremuri. Se apropie insa de tot ce acestia au mai uman.

        Personajele sunt pline de vitalitate, de-o pasiune coplesitoare. Indiferent de cat de morale ni se par, sunt extrem de bine conturate, ne privesc parca in ochi. Ca in mai toata literatura rusa, atmosfera e plina de o nesfarsita melancolie. In ciuda veseliei, ostentativ afisate, al dansului dezlantuit, al chermezelor si al muzicii antrenante, fiecare dintre personaje are secrete, are un trecut pe care deseori incearca sa-l uite, sau un viitor la care nu mai indrazneste sa spere.

      
        Olga este imaginea femeii fatale, care in ciuda infatisarii inocente si a varstei, este perfect capabila sa-si "vanda" corpul pentru a-si asigura viata de lux si opulenta pe care si-o doreste. Pare un calcul meschin, dat fiind faptul ca toti cei trei barbati sunt instariti, ea insa il alege pe cel mai instarit, in detrimentul sentimentelor pe care marturiseste nu o data ca le nutreste pentru Kamishev. Realitatea ii ucide gingasia, inocenta, ea ramane insa pana la sfarsit ca imaginea unei splendide primaveri, in jurul careia graviteaza celelalte personaje care se apropie vertiginos de iarna vietii. Ca intr-un joc aparent ingenuu, Olga nici nu ii accepta pe cei doi (contele Karneev si mosierul Urbenin), dar nici nu ii respinge ca barbati. Kamishev este insa, cel cu care Olga se pierde intr-un carusel ametitor al simturilor. Cei doi se ascund pentru a-si trai dragostea, incercand, pentru cateva clipe macar, sa uite si sa se faca uitati de lume.


        Filmarile au loc in locatii deseori de o frumusete ireala, peste toate, plutind muzica superba a lui Eugen Doga, valsul din secventa nuntii Olgai, devenit celebru. "Drama la vanatoare" este un film-calatorie in sufletul unei femei-copila dezarmate in fata vietii, al sentimentelor profunde din sufletul unui barbat gata sa-si apere iubirea "toata viata, cat o sa am putere", dar si povestea disperarii coplesitoare si a razbunarii.




Gingasa si tandra mea fiara - Eugen Doga  Supranumit "valsul sufletului" o adevarata capodopera a compozitorului Eugen Doga.

Despre iertare

Subiect - fie si numai în crestinism - larg comentat, dezbatut. Câteodata extrem de controversat. Scrierile Sfinţilor Parinţi dar si exegeţi ai altor religii, folclorul multor popoare, abunda în referinţe despre iertare.

Aici, acum, doar câteva cuvinte alese.


1.
Un om înţelept a spus odată că
"Viaţa este o aventură a iertării."


2.
Iartă, sau mori încet.

Unul dintre studiile pe care
le fac doctorii arată că

dacă porţi asupra ta
mânie şi amărăciune,

te poate aduce

în pragul bolii mentale,
depresiei şi anxietăţii,

şi de asemenea unor atacuri,
boli de inimă şi atacuri cardiace.

Cine-ar fi ştiut? Iertarea este
bună pentru sănătatea ta.


3.
Care este persoana 
cel mai greu de iertat?


Noi înşine.

Demonii din interior
râd la gândul ăsta.

Când ierţi pe altcineva,
nu e posibil să se întoarcă
să spună, "la naiba cu asta."

Dar când vrei să te ierţi
pe tine însuţi, totuşi,

e un "Pe naiba" tot timpul.

Trec 10 ani şi tot nu poţi
trece peste asta.

15 ani, 20, 40.

Vei lua toată vina asta
împotriva ta în mormânt?

Vei lua asta asupra ta
pentru eternitate?

Despre muzica

Câteva cuvinte culese (si alese) despre muzica.

Puterea muzicii

Fie că e vorba de un concert,
o baladă sau rap

muzica ne stimulează.

Da, ne stimulează.

Willy Shakespeare spunea "Dacă muzica
este hrana dragostei, continuaţi să cântaţi."

Durerea

"Un lucru bun la muzică,
e că atunci când te atinge,

nu simţi durere.

Deci loveşte-mă cu muzică."  (Bob Marley)

Nespusul

"Muzica exprimă ceea ce nu poate
fi exprimat prin cuvinte,

şi ceea ce nu poate rămâne nespus."  (Victor Hugo)

Elixir

"Muzica este coniacul condamnaţilor." (George Bernard Shaw)

Suflet, minte ... absolut

William Congreve a spus:

"Muzica are farmecul de a
linişti sufletul sălbatic

să înmoaie roci sau să îndoaie
un stejar masiv."

Dar ce se întâmplă
când muzica dispare?

Când nu mai există nicio melodie?

Când tot ce auzi...

este liniştea?

Sunetul asurzitor,
dulce-amar, al nimicului.

Absolut nimic.

Andrei Koncealovski - în intimitatea unui mare regizor

        Unul dintre cei mai cunoscuti cineasti rusi, Andrei Koncealovski, a fost anul acesta invitatul special al Festivalului International de Film Bucuresti, cu aceasta ocazie acordandu-i-se si titlul de Doctor Honoris Causa, din partea UNATC Bucuresti.

"Născut la Moscova, în 1937, într-o familie de scriitori şi artişti, Andrei Koncealovski a decis să facă cinema după ce a văzut şi s-a îndrăgostit iremediabil de capodopera lui Mihail Kalatozov "Zboară cocorii/ Letyat zhuravli" (1957). Coleg de facultate cu Andrei Tarkovski, cei doi au scris împreună o altă capodoperă a cinematografiei ruseşti, "Andrei Rubliov" (1966). Andrei Koncealovski a devenit celebru pe plan internaţional cu filmele "Unchiul Vanea/ Dyadya Vanya" (1970, cu Innokenti Smoktunovski şi Serghei Bondarciuk), considerat de Woody Allen drept "una dintre cele mai bune adaptări după Cehov", şi "Siberiada/ Sibiriada", care a câştigat premiul special al juriului la Cannes, în 1979, şi care l-a propulsat pe regizor în atenţia producătorilor americani, ce i-au facilitat, de altfel, stabilirea în Statele Unite ale Americii."

Intr-un interviu acordat MEDIAFAX, regizorul rus declara ca filme face in primul rand pentru el si cei apropiati lui, dar cu speranta ca si ceilalti ii vor aprecia munca.

Reporter: Cu toate acestea, a trebuit să transpuneţi o poveste clasică într-un format nou. Asta nu a fost o provocare?


Andrei Koncealovski: Nu îmi pasă. Fac filme pentru mine şi pentru copiii mei, sperând că tuturor le vor plăcea filmele mele. Până acum nu s-a întâmplat aşa ceva.


Reporter: Faceţi teatru şi film...


Andrei Koncealovski: Operă şi circ, fac de toate.


Reporter: Se influenţează între ele activităţile acestea?


Andrei Koncealovski: Nu, nu ar trebui să se amestece. Sunt genuri diferite. Teatrul este un stil, este ceva de cursă lungă. Când este vorba de teatru, actorii trebuie să fie de cursă lungă. În cinema, actorii nu trebuie să vorbească bine. Filmul poate fi mut. Poţi să te bucuri de cinema fiind surd. Şi poţi să te bucuri de teatru fiind orb, pentru că auzi.


Reporter: Cu actorii cum lucraţi? Sunteţi genul de regizor-dictator?


Andrei Koncealovski: Cel mai bun dictator este cel care îi face pe oameni să vrea să facă ce îşi doresc ei. Asta este tot. Cei mai buni dictatori îi fac pe oameni să fie entuziaşti faţă de ce fac - ca Stalin. Oamenii au vrut să fie acolo. Este foarte straniu. Ca dictator, dacă forţezi oamenii să facă lucruri, nu ai succes. Actorii sunt precum copiii sau animalele sălbatice. Trebuie să obţii un rezultat de la ei. În teatru, analizezi, în cinema, provoci.


Reporter: Provoci actorii? Publicul?


Andrei Koncealovski: Pe toată lumea.

Interviul integral, aici.

Emisiunea "In premiera" - Iesirea din civilizatie

        Asa cum ne-au obisnuit de acum, echipa celor de la "In premiera" a prezentat si in aceasta editie, reportaje foarte interesante. M-a captivat, in special, cel in care este prezentata comunitatea unor persoane cat se poate de normale, mai normale si mai frumoase decat orice ne-ar putea arata lumea occidentala.

        Inteligenti, ambitiosi, cu o cariera de succes, fiecare zi le marea contul in banca. Le statea in putere sa cumpere orice si-ar fi dorit. Dar ce-si doreau ei, nu tinea de sfera materiala. Traind o viata intr-o continua goana, incercand sa tina mereu pasul, sa fie competitivi, si-au dat seama ca nu isi traiesc de fapt viata, ca le lipseste orizontul. Bucuriile si fericirile le devin complicate ca problemele pe care le rezolva zilnic. Medici, ingineri sau oameni care au lucrat in publicitate, au vandut produse frumos ambalate in iluzii, acum traiesc in gerul Siberiei, fara electricitate, fara tehnologie, hranindu-se cu ceea ce cultiva cu propriile maini. Dar, asa cum spunea unul dintre ei, inainte pe geam vedea o intersectie, masini si cladiri de beton, acum cand priveste afara, in fata ochilor i se intinde pamantul pe care-l cultiva cu drag iar deasupra capului vede nemarginirea cerului instelat.

        Acolo, la portile Siberiei, si-au linistit sufletul si si-au calit trupul. Isi tin aproape copii pe care ii invata sa creasca drept si frumos, dar mai ales fericiti. In cautarea unor raspunsuri la intrebarile fundamentale ale vietii, au descoperit cata bucurie aduce o viata simpla, traiul in armonie cu natura, cu oamenii, s-au descoperit pe ei insisi si pe cei de alaturi si considera asta ca pe o binecuvantare.

P.S. cine este interesat sa revada, se poate descarca aici

Supravieţuirea explorata în 3 filme: Lebanon, Dog Pound, 127 hours

Aceeasi tema în trei filme: Supravieţuirea.

Avem 3 filme coerente, bine facute, care aduc ca tema comuna umanul, viaţa, în condiţii excepţionale. Supravieţuirea.

Lebanon - 2009. Sunt tineri, vor sa traiasca, au vise, sunt preocupaţi de cei de acasa. Dar alcatuiesc echipajul unui tanc israelian, în timpul razboiului cu Libanul din 1982. Razboiul este mereu pe fundal si totusi nu este tema dominanta a filmului. "Vedeta" este viaţa, relaţiile în microcosmosul acelui tanc, pierdut undeva în desertul violent al razboiului. Râd, se înfurie, câteodata plâng sau cedeaza nervos. Viaţa si moarte. Supravieţuirea în razboi.

Dog Pound - 2010. 3 tineri razvratiţi. 3 tineri de astazi. Violenţa, droguri, nesupunere. Ajung toţi într-un institut corecţional. Se întreţes noi relaţii. Adaptare brutala. Legea junglei dar si reamintirea prieteniei. Violenţa din nou, nedreptate, lupta pentru supravieţuire. Supravieţuirea în închisoare.

127 hours. Film-monolog aproape, splendid realizat. Contempla aventura unui tânar pasionat de explorarea canioanelor, a formelor brutale pe care piatra le-a luat în milioane de ani. Si care ramâne prizonier zile întregi, la intersecţia dintre moarte si viaţa, dintre luciditate si nebunie, dintre reverie si durere. Supravieţuirea în condiţii-limita, în natura.

Piramide între cer si pamânt - Brescia, Italia

        Piramidele din Zone, sau zanele de piatra, cum mai sunt numite, au luat nastere din depunerile glaciare de acum circa 150.000 de ani ale unui imens ghetar provenind din Valle Camonica care, in timpul celei de-a treia glaciatiuni Riss, ocupa zona unde acum se gaseste lacul de Iseo. Piramidele sunt formate din materiale fine (argila, nisip si namol), bolovani si pietris. Actiunea eroziva a ploii asupra acestor depuneri morenice, izoleaza cu timpul rocile de dimensiuni mai mari, care raman sa protejeze ca o umbrela coloana de pamant care poate atinge pana la 30 m inaltime. Durata de viata a piramidelor este legata de existenta acestei roci protectoare. In momentul in care acesta cade, piramida se erodeaza rapid, pana la urmatoarea roca de la un nivel inferior.

        Un alt loc deosebit de frumos care merita o privire mai atenta, este Biserica San Giorgio, situata la intrarea in rezervatie. Construita in secolul al XII-lea, este dedicata lui San Giorgio. Peretii externi ai bisericii sunt decorati cu fresce datand din secolul al XV-lea-XVI-lea. Alt edificiu de cult, datand din secolul al XVII-lea este situat in centrul pitoresc al localitatii Zone. Bisericuta octogonala dedicata Fecioarei Maria din Lourdes, este asezata in imediata vecinatate a Bisericii San Giovanni Battista.

La pas, prin Lugano

        Una dintre cele mai frumoase destinatii turistice ale Elvetiei, este Lugano. Cu o clima blanda, o pozitie geografica privilegiata, turismul are un rol fundamental pentru economia orasului, alaturi de sectorul financiar, orasul fiind a treia piata financiara a Elvetiei. Numele orasului deriva de la cuvantul latin "lucus" - "padure sfanta", iar lacul Lugano pe malul caruia se afla orasul, poarta numele si de Ceresio. Etimologia cuvantului pare sa aiba o origine antica, "ceresium" insemnand in limba romana "mai albastru decat cerul".

        Lugano, se mandreste cu monumente istorice datand din a doua jumatate a secolului XI, cum ar fi catedrala romanica San Lorenzo si biserica Santa Maria Degli Angeli, faimoasa pentru fresca Patimilor lui Christos a lui Bernardino Luini.

        Un loc de o eleganta desavarsita, cu locuitori politicosi si cu zambetul pe buze, gata oricand sa dea o mana de ajutor turistilor.

Scena pentru doi - Victor Rebengiuc si Mariana Mihuţ

        Pe scena s-au urât sau s-au tradat, au învaţat din fiecare rol cum sa mearga mai departe în viaţa, cu decenţa, cu demnitate. Victor Rebengiuc si Mariana Mihuţ, protagonistii unuia dintre subiectele emisiunii "In premiera", de astazi.

        Intr-o atmosfera extrem de placuta, cei doi actori îsi reamintesc momente traite într-o viaţa împreuna: 46 de ani de casnicie, cariere frumoase, roluri în care au trait singurataţi, departari, tradari, si viaţa, cea reala, în care au intrat cu pas hotarât sub semnul unei iubiri respirate prin toţi porii.

        Cei care doresc sa revada reportajul Scena pentru doi - Victor Rebengiuc si Mariana Mihuţ, pot descarca fragmentul, aici.

        Redau mai jos un extrem de interesant interviu cu Victor Rebengiuc, aparut în Observatorul cultural. Textul original, îl gasiţi aici.

"A aparut, la Editura Humanitas, lansat marti, 26 februarie, volumul Victor Rebengiuc. Omul si actorul. Autoare: Simona Chitan si Mihaela Michailov. Volumul reface o alta experinta editoriala a celor doua ziariste, De-a dreptul Victor Rebengiuc, carte aparuta in 2004. Actualul volum a aparut la putine zile dupa ce Victor Rebengiuc a implinit 75 de ani, pe 10 februarie. Luni seara, pe 25 februarie, l-am sunat pe Victor Rebengiuc, marti dimineata am fost la teatru, insotit de colegul meu Daniel Cozma, pentru a inregistra interviul. N-am vrut sa fie un interviu foarte strunit, dar mi-am propus sa ating cit mai multe din punctele importante ale carierei.

Am balansat mereu intre viata si teatru. Imi inchipui ce emotionat e Victor Rebengiuc in fata celor doua premiere ce vor avea loc in aceasta primavara: spectacolul Moartea unui comis-voiajor, in regia lui Felix Alexa, la Sala Izvor a Teatrului Bulandra, si intoarcerea din America a fiului sau, insotit de un nepotel pe care bunicul il va tine pentru prima oara in brate. Minunat om, mi-am spus dupa inregistrare: placut, increzator, echilibrat, curios si vesel. Fotograful nostru mi-a si zis, cind am iesit din teatru, ca i-au iesit multe fotografii in care Victor Rebengiuc e vesel si sagalnic. Ce bine ca la 75 de ani nu ai povara virstei si poti juca cu aceeasi frenezie ca in tinerete!

Cum e viata la 75 de ani?
E neschimbata (ride). Pe vremuri, Costache Antoniu s-a intors dintr-o delegatie din China – cred ca era prima delegatie la care a participat un actor – si l-a intrebat un alt actor: „Cum e, maestre, China?“. Si el a raspuns: „De nerecunoscut“. Asa ca zic si eu la 75 de ani: nu inregistrez schimbari majore in viata mea, aproape nici nu-mi dau seama ca am aceasta virsta pe care nu speram niciodata sa o ating. Nu m-am gindit atit de departe. In afara de mici incoveniente, dureri de sale, n-am alte probleme.
Inregistram acest interviu la Teatrul Bulandra, unde sinteti inaintea unei repetitii.
Da, repetam Moartea unui comis-voiajor in regia lui Felix Alexa. Am mai jucat in piesa asta, in 1959. Acum il joc pe tatal lui Biff, Willy Loman.
Cum sint repetitiile pentru dvs.? Intrati usor in rol?
Depinde, de la rol la rol.
Aici cum e, in Moartea unui comis-voiajor?
Ma simt putin frustrat. E o piesa in care am mai jucat, am niste mici probleme de adaptare. Sper sa le depasesc cu ajutorul colegilor mei si al regizorului. Sper sa fac ceva de care sa nu-mi fie rusine."

Carnavalul - Traditii si obiceiuri in Italia

        Carnavalul este un festival care se sarbatoreste in tarile de traditie crestina, in mod special in cele catolice. Festivitatile au loc in parade publice dominate de elemente jucause, carnavalul fiind caracterizat de utilizarea mastilor, confetti si serpentine si nelipsitele care alegorice.

        In Italia, pe teritoriul intregii tari, carnavalul este sarbatorit cu dansuri si parade, aici avand loc si unele din cele mai mari si cunoscute carnavaluri, cum e cel de la Venetia, probabil si cel mai faimos. Un vechi proverb italian spune ca "O data pe an iti este permis sa innebunesti" ("Semel in anno licet insanire"). Carnavalul ofera din cele mai vechi timpuri, posibilitatea de a fi oricine iti imaginezi, de a trai un timp in care aparent orice este permis. Pentru o perioada scurta, costumele si mastile ascund adevarata identitate a posesorilor.

        Practica travestimentului dateaza din paleolitic, cand in timpul ritualulilor magice, vrajitorii isi acopereau corpul cu pene iar fetele cu masti terifiante pentru a alunga spiritele rele. In epoca romana, utilizarea mastilor, era legata de bacanale, festival in cinstea zeului Bacchus, care anima strazile oraselor, vinul si dansul, marcand trecerea de la iarna la primavara.

       De cateva zile, in Italia, a inceput carnavalul, in muzica si dans, primavara a fost intampinata pe strazi. Curcubeu de culori si multa distractie, inainte de restrictiile din postul Pastelui.

Emisiunea "In premiera": reîntâlnire dupa 75 de ani

Alte reportaje extrem de interesante, emoţionante, care ating toate câte o coarda sensibila a sufletului. Eu ma voi opri asupra reportajului având ca subiect întâlnirea a doua surori, dupa 75 de ani. Desparţite de ororile celui de-al doilea razboi mondial, surorile Alexandra si Xenia Soroţki, se cauta, se roaga una pentru cealalta, spera fiecare din ele ca sora ei sa fie în viaţa.

Dupa 75 de ani, au o zi în care sa-si povesteasca anii în care lipsisera din viata celeilalte, sa-si aminteasca despre parinţi, sa faca o vizita la mormântul lor. Doar una dintre ele fusese acolo cand mama lor s-a stins, dorind-o si pe "cealalta" la capatâiul ei. Amintiri, multe. Pentru Alexandra, ramasa in Bucuresti, un sentiment nou, coplesitor, al apartenenţei la o familie mare, cu o sora, cu nepoţi.

In clipa plecarii Xeniei, Alexandra îi daruieste toate pozele ei. Simte ca asa va putea umple golul zecilor de ani, în plus, e singura acum, nu are cui sa lase nimic din bunurile sale lumesti. A fost mereu ca o flacara aprinsa, a gasit forţa sa spere, s-a rugat pentru sora ei mereu, a transmis ganduri bune, acum, dupa ce a vazut-o, dupa ce a strâns-o în brate, e constienta ca e pentru ultima oara. Timpul e prea putin probabil sa le mai daruiasca înca o zi ca aceasta. Si flacara care-o ţinea în viaţa, pâlpaie. Acum a ramas în întuneric, nu mai vede din clipa în care si-a strans sora în braţe. Batrâneţea, emoţiile prea mari, au orbit-o, la propriu.

Cine doreste sa (re)vadã emisiunea, fragmentul cu cele doua surori, îl poate descarca aici.

Vasile Adamescu: drumul de la tacere la normalitate

Cum e sa traiesti intr-o lume lipsita de sunete, de culoare, o lume in care simtul tactil si mirosul sunt cele cu ajutorul carora percepi tot ceea ce te inconjoara. In varful degetelor sta chipul celorlati, in suflet ii vede pe toti buni. Acesta e Vasile Adamescu, profesor, sculptor, supraom, asa cum a fost numit, pe buna dreptate, in emisiunea "In premiera" (1 martie - Antena 3), de catre echipa condusa de Carmen Avram.

De la singurul cuvant pe care reusea sa-l rosteasca, apa, ajunge sa comunice in 5 limbi straine. A urmat  facultatea de psihopedagogie devenind apoi profesor pentru copii cu dubla deficienta senzoriala. Astazi, la 67 de ani, modeleaza nu doar lutul ci si viata unui copil cu aceleasi handicapuri. Il invata sa vada cu degetele, sa articuleze cuvintele, da raspunsuri acolo unde erau doar intrebari si un intuneric de nepatruns.

Un om deosebit care traieste fiecare zi frumos, nu a rostit in viata lui vreun cuvant urat si care-si imagineaza un Dumnezeu mirosind a tamâie. Si crede în fiecare cuvant al slujbei din biserica pe care prietenul sau i-l scrie in palma deschisa. Deschisa, ca sufletul sau.

Aici, puteţi descarca reportajul despre acest frate al nostru. Vasile Adamescu da sens cu adevarat cuvântului om.

Film: The King's Speech (Tom Hooper - 2010)

Azi este ziua Oscarurilor. Pe lista, nominalizate, sunt diverse filme, printre care Inception (sofisticare cautata si pseudo-spirituala), un film social cu accente tragice - bine facut (Winter's Bone), supralicitatul The Social Network (absolut nimic deosebit, o istorioara si atât). Si altele pe care nu le-am vizionat deocamdata. Dar este si The King's Speech.

George VI (Colin Firth)

Vorbind despre Oscar, nu vom vorbi cam niciodata de film de arta, în adevaratul sens al cuvântului. Putem în schimb vorbi de performanţe actoricesti deosebite, de realizari regizorale excelente, de emoţie.

Ei bine, toate acestea se regasesc în The King's Speech. O realizare superba, pe stil britanic, unde jocul magnific al actorilor se întâlneste cu emoţia pura, cu mareţia regala si cu istoria.

Este istoria regelui britanic George VI, ajuns pe tron în 1936, ca urmare a abdicarii fratelui sau. Un om care trebuie sa-si învinga un mare defect: bâlbâiala, mai ales cu ocazia discursurilor publice. Doctorii nu îl pot ajuta, doar insistenţa soţiei Elizabeth îl poarta în cabinetul logopedului Lionel Logue. Si cu el începe o lupta dura cu propriile frici, temeri, amintiri. Vor deveni prieteni, umanul va iesi în evidenţa treptat, dincolo de titlurile nobiliare si rigiditaţile etichetei regale.

Lionel Logue (Geoffrey Rush)

Razboiul bate la usa. Regele este obligat sa rosteasca cel mai important discurs al sau. 9 minute, în care va pronunţa intrarea Angliei în razboi împotriva Germaniei naziste.

Queen Elizabeth (Helena Bonham Carter)

Actori excelenţi, care ar merita pe deplin premiul Oscar: Colin Firth, Geoffrey Rush, Helena Bonham Carter. Spunea Irina-Margareta Nistor - critic de film (vocea care traducea filmele care circulau mai pe ascuns pâna în 1989), ca "Discursul Regelui" ar fi cel mai bun film (de Oscar) din ultimii 10 ani. Eu spun doar ca este un film care merita pe deplin a fi vazut.

Vom vedea târziu în noapte premianţii Oscar. "The King's Speech" l-ar merita cu prisosinţa.

Film - The last station (Michael Hoffman - 2009)

        Filmul "The last station" inspirat din romanul lui Jay Parini, relateaza ultimii ani de viata ai scriitorului Lev Tolstoi. Un film emotionant cu o interpretare de exceptie a celor doi protagonisti, Christopher Plummer (Lev Tolstoi) si Helen Mirren (Sofia Tolstoi) secondati de intrigantul Paul Giamatti (asistentul lui Tolstoi) si James McAvoy, tanarul secretar al marelui scriitor.

        In "The last station", regizorul incearca sa surprinda cat mai fidel daruirea cu care generatia acelor vremuri raspundea convingerilor tolstoiene si relatia tumultoasa dintre scriitor si sotia sa, Sofia Tolstoi. Filmul regizat de catre Michael Hoffman, relateaza de fapt, cum e perceput geniul artistic al lui Tolstoi si cum ii sunt vazute convingerile de viata de catre cei care-i sunt aproape, convingeri bazate pe iubire, asa cum declara insusi scriitorul intr-o discutie purtata cu Bulgakov "un singur adevar. Un singur principiu organizatoric. Poti ghici care e? Iubirea. Iubirea... Simplu." Astfel pentru unii, Tolstoi e geniul de care se apropie cu profunda reverenta si admiratie, pentru altii, e doar o sursa de venit. Sugestiv este citatul din "Razboi si pace" din secventa de deschidere a filmului: "Tot ce pot sa inteleg, inteleg doar din cauza ca te iubesc."

        Portretul lui Tolstoi nu este cel al unui erou, desi ocazional, acesta este descris ca un vizionar. Imensa carisma a scriitorului, care face apel la pace universala, castitate, libertatea femeilor si desfiintarea proprietatii private, face ca in jurul sau sa se adune nenumarati discipoli "tolstoieni". Medicul sau, aflat in imediata sa apropiere, perfect constient de valoarea pacientului sau ca scriitor, atras de ideile sale vizionare si de carisma acestuia, consemneaza intr-o agenda pe care o poarta in permanenta asupra sa, fiecare cuvant, al lui Tolstoi sau al sotiei sale (fapt ce o exaspereaza pe aceasta). In una dintre numeroasele altercatii cu contesa, medicul va marturisi: "-Nu cred ca Lev Nikolaievici e Christos. Christos e Christos. Insa... -Insa ce? -Cred ca e unul dintre profeti. Dumnezeu vorbeste prin el."

        Penduland intre nobletea sufletului si placerile carnii, Tolstoi e mai putin "tolstoian" decat adeptii sai, marturisindu-i lui Bulgakov, secretarul sau: "Da-mi voie sa te asigur ca nici eu nu sunt un foarte bun Tolstoian." Dorinta de a renunta la drepturile de autor asupra operelor sale "Razboi si pace" si "Anna Karenina" va da nastere unor violente conflicte conjugale intre scriitor si sotia sa. Ranit de faptul ca nu e inteles de contesa, in final, Tolstoi decide sa se indeparteze de aceasta, desi sentimentele pentru ea raman neschimbate. "...am fost incredibil, dureros de fericiti..." astfel descrie Tolstoi o casnicie de o jumatate de secol.

        Femeie vulcanica, atragatoare in ciuda varstei inaintate, cu un spirit sclipitor si o inteligenta vie, Sofia Tolstoi atrage privirile, sau te face sa ti le apleci, evitand intr-un fel sa privesti in fata izbucnirile acestei femei temperamentale care isi doreste barbatul inapoi, care vrea sa asigure stabilitatea financiara a familiei cu orice pret. Rolul Sofiei Tolstoi este interpretat magistral de cate Helen Mirren. Cand seducatoare, cand calculata, cand calda, in ciuda faptului ca gesturile sotului ei le percepe ca pe o tradare fata de devotamentul, de dragostea ei, Sofia Tolstoi ii va ramane credincioasa si va face tot ce ii va sta in putinta pentru a-i fi alaturi in ultimele clipe.

        Tulburatoare cuvintele cu care isi cere iertare pentru fiecare gest nesabuit, pentru fiecare clipa in care, desi iubindu-l, nu a putut trece dincolo de mandria, de gelozia ei. Constienta fiind acum, ca actiunile ei duse la extrem, sunt cele care l-au indepartat pe Tolstoi de ea. "Dragul meu, iarta-ma, te rog! Sunt o proasta! Sunt o femeie egoista, dar te iubesc, dragul meu. Te rog sa ma crezi. Te rog, te rog sa ma intelegi, si te implor sa-mi ierti slabiciunile si rautatile."

        De-o nemasurata tristete ultimele scene in care contesa isi declara inca o data dragostea pentru barbatul aflat pe patul de moarte. Empatia care a existat intotdeauna intre ei, se pare ca o ajuta pe Sofia sa-i "citeasca gandurile", astfel incat descifreaza raspunsul omului iubit chiar si aflat in pragul mortii. "Nu vorbesti, dar eu te aud. - Ma iubesti, Leovochka? - Niciodata n-am incetat.."

        Un scriitor extraordinar, o viata remarcabila. Doua ore intense alaturi de personaje pe care cu siguranta, nu le veti uita.

Film - Into the Wild (Sean Penn - 2007)

      "Into the Wild", un film interesant, despre alegeri, despre libertate, despre cat de putine posesiuni materiale ne sunt necesare pentru a fi fericiti dar mai ales despre oameni. In drumul sau, personajul principal intalneste oameni care ii vor atinge sufletul, oameni care il vor indragi si pe care el la randul lui ii va primi in suflet. 

      Drumul sau spre Alaska pare unul aproape initiatic, sunt momente in care chiar viata ii este pe muchie de cutit, dar, ceea ce impresioneaza mai mult decat orice e puterea cu care isi urmeaza visul chiar si atunci cand i-ar fi atat de usor sa se intoarca in societate, sa accepte caldura unei case, stabilitatea financiara pe care i-ar da-o un loc de munca. Nu va renunta insa la libertate, o va alege chiar de asta inseamna privatiuni si singuratate uneori.

      Filmul acesta m-a facut sa imi pun intrebarea cat din alegerile pe care le fac intr-o zi sunt facute din inima si cate supunandu-ma, involuntar poate, conformismului societatii in care toti traim. M-a facut sa ma intreb de cate ori am uitat cine sunt si am fost doar ceea ce imi spuneau altii ca sunt sau vroiau sa fiu... Alegeri... Poate vom invata sa nu punem atata pret pe micile necesitati materiale, sa deschidem ochii spre ceea ce e cu adevarat important in viata, iar alegerile mari si mici sa le facem cu sufletul. Sa nu uitam, "Happiness is true, only when it`s shared".