miercuri, 21 septembrie 2011

Decupaje autumnale

Am plecat să-mi duc aripile
la vecernia cu parfum de lumină. (I. Bolba)

 Mi se face dor să ning
prin cerul de lumi
strivind aerul care ne desparte
de orizont. (I. Serban)
 Sunt tot aici,
nu ştiai?
tocmai îmi caut urma prin catacomba
îngerilor purtaţi de lumină. (I. Bolba)

marți, 13 septembrie 2011

Jurnalul lui Mihail Sebastian

Mai întâi au fost cuvintele. Despre Jurnal. Mai apoi a ajuns la mine.

Jurnalul scriitorului evreu se întinde pe 10 ani (1935 - 1944). Perioada densa, culminând cu relatarile aproape în priza directa despre ecourile de pe multiplele fronturi ale celui de al Doilea Razboi Mondial.

As numi Jurnalul lui Sebastian o forma mai elevata de bârfa. Despre o vreme fascinanta pentru cei de astazi, cu personaje aproape de mit (mari actori, scriitori), cu momente politice tragice, între ideologii extreme (nazism - comunism), dar si cu ceva din parfumul unei Românii vechi, unor idealuri destinate dispariţiei.

Jurnalul devine pe alocuri oglinda moravurilor celor de atunci. Iubirile scriitorului sunt iubiri "usoare" ceea ce nu-l împiedica sa sufere "intens", sa-si creeze poate atmosfera si inspiraţia necesara scrierilor sale. Evadeaza la munte, la mare - la Balcicul de odinioara, se simte mai liber de a crea în astfel de retrageri.

Moralitate & cinism. Femeile par obiecte pentru Sebastian. Coreligionari de-ai sai care-l împrumuta cu sume consistente de bani (Zissu) sunt vrednici de dispreţ.

Suntem în anii negri ai antisemitismului ca sistem de stat. Anii razboiului, ai fricii animalice a evreilor de a fi exterminaţi. Se reevalueaza prietenii. Mircea Eliade se îndeparteaza de Sebastian. Sunt la antipozi. Profesorul Nae Ionescu - ideolog al dreptei dure, are si idei împrumutate (dupa Sebastian) pe care le prezinta ca fiind proprii; îi place a fi considerat aproape de puternicii zilei, creator de evenimente.

Dincolo de personajele implicate, de cronica zilelor unui scriitor, de evenimentele politice, Jurnalul nu are adâncime. Sebastian ramâne la suprafaţa lucrurilor. Mai mult: repetat se deda unor prelungi lamentaţii. Nu e bun de nimic, a îmbatrânit, nu are bani, etc. Mi-aduce aminte de prima parte a jurnalului lui M. Cartarescu, unde densitatea anxiosului devine aproape sufocant-psihiatrica. Totusi Cartarescu cobora / investiga  si în subteranele constiinţei (în linie directa cu "Travesti" si "Orbitor").

Sfârsitul razboiului se apropie. 23 august a fost o cotitura pentru România. Sebastian îi vede ca pe niste eroi pe soldaţii rusi. Si vede justificata o pedepsire a României. Cine l-ar putea condamna dupa toţi anii traiţi sub ameninţarea dispariţiei fizice? Fatalitatea vrea sa moara strivit de un camion rusesc în 1945 la doar 38 de ani.

Jurnalul ramâne o fresca a acelui timp, ne aduce mai aproape situaţii, oameni, mit. O gaura a cheii prin care putem privi în voie la un spectacol peste care a cazut cortina Istoriei.

luni, 5 septembrie 2011

Jurnal de vacanta - Thassos (Grecia)

        Calatoria a pornit sub semnul scepticismului. Cautasem sa ma documentez pe net despre Thassos, admirasem imaginile, fara sa cad in extaz totusi. "Un alt colt frumos de lume", mi-am zis. Si ce? Vazusem destule. Nicio imagine, niciun travel review nu ma pregatise insa pentru insula aceasta relativ mica (in jur de 400 km patrati), supranumita, pe buna dreptate, Insula de Smarald.
        Ne-au intampinat pescarusii la malul marii, tot ei ne-au petrecut in tipete si falfait de aripi pe toata durata calatoriei cu vaporul din portul Kavala, pana pe insula Thassos.
        Am ajuns la ceea ce avea sa ne fie casa pentru o saptamana, pe inserate. La o ora dupa ce trecuseram peste formalitatile de cazare, atingeam cu talpile un nisip fin, fara scoici rupte care sa te raneasca, fara sa trebuiasca sa faci slalom printre pet-uri si cearceafuri. Acolo, cu degetele picioarelor mangaiate de apa calda, in lumina galben-portocalie, cu mirosul acela nedefinit de apa sarata in nari, am stiut ca incep sa ma indragostesc de locul acesta.
        Foamea insa, ne impingea de la spate, asadar am pornit in cautarea unui restaurant. Era in jurul orei 10.         Majoritatea restaurantelor sunt pe faleza, tot acolo, mai spre marginea Potos-ului, unde eram cazati, incep si barurile de noapte. Un oras cochet, cu o multime de flori si garduri vii. Greu de ales intre multimea de restaurante cu meniuri sofisticate, sau taverne cu mancare traditionala greceasca. In prima seara am ales la intamplare un restaurant care mai avea cateva mese libere.
        Mai tarziu am aflat ca fiecare restaurant sau taverna are cel putin o pisica care face turul meselor. Te privesc cu un mieunat slab sau chiar se intind cu labutele in sus, gata de joaca. Fac deliciul copiilor care greu mai pot fi stapaniti si reasezati pe scaune. :)
        Indiferent unde alegi sa iei masa, esti primit cu zambetul pe buze si servit cu profesionalism. Portiile sunt uriase de-a dreptul, timpii in asteptarea meniului sunt scurti si de regula trec si mai repede deoarece chelnerii sau chiar patronii tavernelor si restaurantelor se opresc langa masa sa te intrebe de unde esti, intr-o engleza aproximativa iti dau indicatii despre cele mai bune plaje, cele mai cautate mancaruri traditionale, sau mijloacele de transport care pot fi utilizate pentru deplasarea pe insula.

        D-nul Kostas, patronul restaurantului, unde ne opriseram sa mancam, intampina pe toate lumea chiar de la intrare. Cu gesturi largi, te invita la prima masa libera. Multime de feluri traditionale grecesti, suvlaki, tzatziki, mousaka, gyros sunt doar unele dintre ele. Masa traditionala a grecilor incepe invariabil cu o salata. Tzatziki este un aperitiv care contine pe langa iaurt si usturoi, castraveti si fel de fel de condimente. A devenit aperitivul meu preferat. Deliciosul tzatziki e servit mereu alaturi de un vin alb, cu un parfum si gust deosebit, numit Robolla. Urmeaza apoi felurile de mancare bazate pe carnea de vita, porc, peste sau fructe de mare. Ca desert ai de ales dintr-o mare varietate de sortimente, de la celebra baclava la cataif sau prajituri cu miere sau branza.
        Incerc sa-i explic D-lui Kostas ca nu sunt in stare sa mai mananc si desertul (pe care de altfel nu il comandasem dar ne fusese adus "din partea casei"). Sortul albastru falfaie periculos in timp ce cu gesturi largi si intr-o engleza aproximativa imi spune ca nu se poate! mi se va face foame la noapte la cat de putin am mancat si el are noaptea restaurantul inchis . :)) Cum sa rezisti? :)

        Oboseala si-a spus cuvantul in jurul orei 12 cand de-abia incepea cu adevarat viata de noapte a insulei. Intorsi in camere, am avut parte de un adevarat spectacol. Muzica si dans traditional grecesc in curtea unei case de batrani la cativa pasi de terasa noastra. M-a impresionat pofta de viata a acestor batrani, am urmarit, batand din palme, la fel ca alti turisti, dansul lor cu miscari vioaie si batai energice din picior. Am aflat ca dansul care mie mi se parea a avea o coregrafie foarte complicata, se numeste "hasapiko", dansat deopotriva de femei si barbati. Fiecare miscare capteaza atentia, pasii sunt de-o fluiditate fascinanta.


        De abia in jurul orei 2, s-a lasat linistea peste insula. Am dormit un somn adanc, cu geamurile larg deschise si fara teama tantarilor, care sunt practic inexistenti pe insula, la fel ca si mustele.

        Urmatoarele zile au fost toate cu temperaturi peste 32 de grade, cu bai in apa incredibil de curata si de calda a Marii Egee si plimbari de seara pe malul marii sau printre multimea de magazine si de tarabe care impanzesc strazile din apropierea plajei. In mijlocul strazii se vand suveniruri, se face slalom printre mesele chioscurilor de inghetata sau se pot cumpara delicioase clatite facute sub ochiul musteriului si umplute cu fel de fel de dulceturi si creme. Oameni deschisi si veseli, grecii stiu sa faca haz de necaz. Alaturi de harta insulei cu obiectivele ei turistice, patronul unui magazin cu accesorii pentru plaja, asezase propria-i versiune despre Grecia, "No job, no money, no worries. This is Greece!"
        La aproximativ 15 km de Potos, se gaseste Manastirea Archangelou, cu hramul Arhanghelului Mihail. Situata in unul dintre punctele cele mai inalte ale insulei, manastirea pastreaza o parte din Sfantul Cui, folosit la crucificarea lui Iisus Hristos. Am decis sa caut un mijloc de transport spre manastirea din secolul al XVIII-lea, despre care legenda spune ca ar fi fost construita de un sfant pe nume Luca in cinstea Sfantului Apostol Ioan Teologul. Arhanghelul Mihail i s-a aratat intr-o seara lui Luca, cerandu-i sa construiasca o biserica in acel loc. Pentru a fi sigur ca aparitia nu e doar o inchipuire, Luca i-a cerut Arhanghelului sa faca o minune. Acesta a lovit cu toiagul in stanca, de unde a inceput sa izvorasca apa limpede si sfanta despre care se spune ca ar avea puteri vindecatoare. "Lacul de aghiazma" cum este numit, se gaseste chiar sub manastire, in interiorul unei pesteri.
        Am cautat cel mai apropiat "periptero", chiosc de ziare unde se vindeau si bilete pentru autobuzul care mergea spre manastire si la prima ora, eram deja in statie. Desi exista un orar, niciunul din cele 2 sau 3 autobuze de pe insula nu il respecta. Nu exista aparate de compostat biletele, nici soferului nu-i pasa daca esti sau nu in posesia unuia. Ca sa fiu sigura ca nu ratez statia unde trebuia sa cobor pentru a ajunge la manastire, m-am asezat foarte aproape de scaunul soferului. Proasta decizie :D Muzica greceasca care curgea din difuzoarele autobuzului, era aproape in intregime acoperita de vocea soferului care canta cat il tineau plamanii si batea tactul pe volanul de care (am facut ochii mari cand am vazut) avea lipit un ursulet. De altfel, tot bordul autobuzului era intesat de tot felul de jucarii de plus, mai mari sau mai mici, pe care soferul nostru le rearanja la cate o curba mai stransa, facandu-ma sa ma uit cu groaza la haul care se casca la cativa metri de sosea.
        Ajunsa in fata manastirii, am fost intampinata de catre un batranel care punea la dispozitia vizitatorilor fuste pentru femei sau pantaloni lungi pentru barbati, accesul in manastire nefiind posibil imbracat cu pantaloni scurti sau bluze decoltate.
        Dincolo de zidurile manastirii, m-a intampinat o atmosfera aproape ireala. M-am pierdut in linistea si seninul acestei manastiri in varful stancilor. La intrarea in bisericuta, esti servit cu rahat de trandafiri facut de maicute si apa rece de izvor.

        Miros de lemn imbatranit, de iarba arsa de soare, de fum de lumanare impletit cu lumina. Si prezenta persistenta a ceva. Am simtit in jurul meu oameni venind, oameni plecand. Ochii mi se obisnuisera cu semiintunericul. Nici nu mai incercam sa deslusesc icoanele din jur. Mi-era destul sa fiu. Acolo.
        Inainte de a parasi Grecia, am facut o ultima escala in Kavala, supranumit "Orasul amfiteatru", unul dintre cele mai mari si mai frumoase orase-port ale Greciei. Cu strazile sale inguste, cu casele cu fatadele viu colorate, este un oras care imbina modernul cu vestigii ale trecutului. Aici a facut popas Apostolul Pavel, in prima calatorie in Europa, si tot aici pot fi admirate ramasitele unui apeduct roman, Kamares, restaurat de Soliman Magnificul in secolul al XVI-lea. La malul marii, se gasesc si zidurile de incinta ale cetatii la doi pasi de vechiul port.
        Zilele s-au scurs cu repeziciune, am salutat ultimul apus de soare cu regret si hotarata sa ma reintorc in insula aceasta unde timpul curge altfel, unde in mijlocul lui august, mieii zburda prin livezile de maslini si salcamii infloresc ca-n mijlocul primaverii.

Selectie de poze, Thassos

duminică, 21 august 2011

Rãsfoind cãrţi: Progresia Diana (Vasile Andru)

Fragment-poem din romanul "Progresia Diana" al scriitorului şi cautatorului sapienţial Vasile Andru:


muntele era pustiu pe acolo nu trecea nimeni
ei: primii oameni
curaţi ca la începutul lumii
goi pe muntele gol
dragoste iarbã si afine


ei nu au nici un trecut nici o istorie
nu au nici o povarã socialã eticã geticã


Diana e sãlbaticã: blîndã si primordialã
lîngã dînsa el devenea primitiv: sauvage
ei nu au vîrstã: au instincte si ritm
nu li se vede faţa nu li se vede trecutul
doar spatele lui doar mişcarea
capete strîns adunate pãrul şaten pãrul gãlbui
pielea ei albã
barba lui arãmie


Diana
Dianaaa
sãlbatica Dianaaaaaaa

joi, 11 august 2011

Creatorul Enigma, Michael Creţu - interviu

Unicul interviu în româneste al creatorului proiectului Enigma, Michael Creţu. Un muzician modest, plasat in afara marketingului nemilos din muzica contemporana, un om cu valori, un om mai mult decat interesant.

Muzica sa se adreseaza celor care apreciaza puritatea, calitatea sunetelor, meditativilor ...

Interviul, aici.

sâmbătă, 30 iulie 2011

Film: Never let me go (2010 - Mark Romanek)

Punct de plecare: un roman semnat Kazuo Ishiguro. Scriere cu aroma sci-fi.

Undeva în Anglia un grup de tineri liceeni. Stiu deja ca au un singur scop pe lume: sa-si doneze cât mai multe organe. Sunt clone, cei care le-au decis viaţa îi vad ca pe niste banale piese de schimb.

Filmul intra în profunzimea sentimentelor umane, al întrebarilor nascute în spectator. Spectator care asista cutremurat. Destine decise de alţii. Tinerii au sentimente. Iubesc. Se nasc prietenii strânse. Vor sa ajute, da, dar nu constrânsi.

Trei dintre ei îsi vor împleti vieţile. Prietenie, iubire. Isi masoara vieţile în clipele dintre doua transplanturi. Emoţie, speranţa, întrebari fundamentale. Viaţã. Mai ales viaţa intensa în proximitatea calculata a morţii.

Vor sa-si cunoasca "parinţii". Dupa care au fost clonaţi. In scoala li se cere sa creeze: sa lase o urma a trecerii lor. O pictura, o sculptura. Mai târziu vor afla: "nu ţineam galeria ca sa ne uitam în sufletele voastre ci ca sa vedem daca aveţi vreun pic de suflet".


A trai stiind ca te-ai nascut spre a muri. Accelerat. Liberul arbitru anulat. Asisti pasiv la o moarte programata. Propria-ţi moarte. Li se spune cu cinism "stiinţific": "poor creatures ... as vrea sa va fi putut ajuta".


"Îmi spun mereu cât de norocoasă am fost
că am petrecut chiar şi timpul ăla cu el.

Dar nu m-am putut lămuri

dacă erau vieţile noastre chiar atât
de diferite de vieţile oamenilor salvaţi.

Noi ne sfârşim cu toţii.

Dar poate niciunul dintre noi nu înţelege
drama existenţei proprii.

Şi nici nu simte că a trăit destul."

sâmbătă, 16 iulie 2011

Film - Seraphine - 2008

Povestea, trista, a celei cunoscute drept Seraphine de Senlis.

O viaţa umila - servitoare, munci umile. Iesea din diurn pictând. Noaptea la lumina lumânarilor. Aranjamente florale, culori puternice, exprimând parca tumultul unui suflet îndelung încercat, prizonier sorţii. Folosea culori numai de ea stiute, nedivulgate nimanui.

Avea 48 de ani când din întâmplare a fost descoperita de un colecţionar german. Seraphine deschide ochii spre alte posibilitaţi. Intrevede altceva. Speranţa îi este rapid sugrumata: primul razboi mondial este inevitabil. Colecţionarul este nevoit sa paraseasca rapid Franţa. Seraphine este nevoita sa-si reia viaţa mizera.

Trec 15 ani. Domnul Uhde revine în Franţa si are ocazia sa vada câteva lucrari ale Seraphinei într-o expoziţie locala. Se reîntâlnesc, Uhde remarca schimbarile survenite în arta ei, picteaza acum canvasuri mari, gigante, culorile erup în aceleasi aranjamente florale la dimensiuni enorme. Lucrurile se precipita. Uhde îi asigura o suma lunara, lucrarile se vând, Seraphine are acum o locuinţa încapatoare, vrea si mai mult (o alta locuinţa, chiar o masina "va trebui sa am una când voi fi celebra"). Vorbeste în continuare cu copacii, cu iarba, cu Fecioara ... cu îngerii ...

Continua sa picteze. Are promisiunea unei expoziţii la Paris. Noua viaţa nu dureaza mult. Criza mondiala declansata în 1929 loveste cumplit. Susţinatorul neamţ nu face faţa. Incepe caderea ireversibila. Seraphine se închide în lumea ei, va fi internata într-un asezamânt psihiatric. Uhde o viziteaza, nu mai este nimic de facut. Ii poate doar asigura o rezerva mai civilizata, o iesire într-un spaţiu verde, copaci ... "pictura a disparut în noapte".

Se stinge în 1942. Interesant este ca Uhde a organizat diferite expoziţii cu lucrarile Seraphinei prin mari muzee ale lumii, fara ca ea sa stie sau sa poata înţelege.

Extraordinara interpretarea personajului Seraphine: actriţa Yolande Moreau.

Alte informaţii pe Wikipedia.

marți, 14 iunie 2011

Film: The City of Your Final Destination (James Ivory - 2009)

Am ezitat sa-l vad. Pus eventual în categoria filmelor amânate, de rezerva.

A fost o surpriza. James Ivory a conceput un film care aminteste de arta maestrilor cinematografiei ruse: Nikita Mihalkov în special (Câteva zile din viaţa lui Oblomov, Piesa neterminata pentru pianina mecanica).

Atmosfera este tipica acelor spaţii unde timpul nu mai are valoarea strict fizica. Si ce spaţiu poate întruchipa mai bine dezideratul unei fiinţari aproape diluate, pierdute între vise, magie si exotic ? America de Sud, precum odata (înainte de cataclismul comunist) Rusia imperiala, Rusia paradoxala a filozofilor ori exaltarilor mistice.

Pretextul este obţinerea autorizaţiei scrierii unei biografii a unui oarecare scriitor uruguaian, din partea familiei. Tânarul profesor pleaca în Uruguay. Lasa acasa iubita-decisa, femeia-puternica. Si se sufunda în alta lume, în alt timp. Unde poate dori liber, unde este El, unde traieste. Si iubeste.

Personaje complexe, o saga care curge linistit, într-un timp dilatat, joc actoricesc de excepţie. Anthony Hopkins, Charlotte Gainsbourg, Omar Metwally. Un film ce merita a fi vazut, un film care nu îsi cauta spectatori grabiţi, un film despre visare, spaţiu, timp ... dragoste. O încântare.

luni, 6 iunie 2011

Film: Pas în doi (1986 - Dan Piţa)

Revad cu placere "Pas în doi". Dupa 25 de ani de la premiera, filmul si-a pastrat prospeţimea, chiar daca a fost realizat în fostul regim apus (doar cu numele în parte).

Regizorul Dan Piţa, autor al unor filme remarcabile în epoca (Concurs, Faleze de nisip), a creat o serie de personaje extrem de vii, a stiut sa împleteasca emoţia cu başcalia, iubirea cu umorul, ritmul alert cu scenele lungi deloc plictisitoare.

Un grup de tineri, cu probleme si iubirile lor, dincolo de sistemul în care fara voia lor traiau, îsi cautau destinul, normalitatea, viaţa. Personaje splendid întruchipate de actori de prima marime: Claudiu Bleonţ, Ecaterina Nazare, Anda Onesa sau excelentul Petre Nicolae. In alta cinematografie si alte timpuri, poate ar fi fost cu adevarat celebri.

De menţionat coloana sonora, absolut superba, marca Adrian Enescu, care ajuta plasarea filmului într-o zona a realismului magic.


Filmul îmi aminteste ca încarcatura satirica - în anumite momente - de "Croaziera" lui Daneliuc. In Croaziera satira era în prim-plan, în schimb Dan Piţa o mânuieste pentru a-si refuza melodrama, excesul emoţional.
Pe undeva îmi aminteste de alt film celebru în epoca: "Moscova, nu crede în lacrimi" (Oscar pentru film strain în 1981). Relaţii, tineri, sistemul de abia zarit .. care nu putea sa se interpuna direct în destine.

"Pas în doi" a primit o menţiune de onoare la Berlin în 1985 în secţiunea Ursul de argint.

duminică, 5 iunie 2011

Film: Mr. Nobody (Domnul Nimeni - 2009 - Jaco Van Dormael)

Undeva în viitor, ultimul om muritor îsi asteapta sfârsitul. Nu se stie nimic despre el, este o curiozitate.
Va fi supus hipnozei, spre aflarea detaliilor unei lungi vieţi. Si începe asa o lunga calatorie, în universul destinului Omului.

Ce s-ar fi întâmplat daca as fi ales varianta 1 sau 2, cum s-ar fi desfasurat viaţa, consecinţele alegerilor, magia întâlnirilor cu femeia prefigurata din copilarie ... Vieţi paralele, dorinţe, reluarea aceluiasi fir de dinaintea rupturii.

Un mozaic fascinant, care satisface nevoia de complexitate si enigma, actori excelenţi (în prim plan Jared Leto). Emoţia cedeaza totusi scena raţiunii puse în slujba descâlcirii planurilor suprapuse. Si desigur tentaţiei cautarilor filozofice: predestinarea vieţii, liberul arbitru, imposibilitatea navigarii în timp.


Si daca sub hipnoza s-au împletit real cu imaginar, viaţa proprie cu cea imaginata aievea ?

Film: Gagma napiri (The other bank - 2009 - George Ovashvili)

Este vorba de un film georgian, bine construit, cu o profunzime care aminteste scoala de film rusa.


Regizorul George Ovashvili povesteste o parte din tragedia zonei: conflictul din enclava Abhazia, urmarile razboiului fratricid ce au urmat dezmembrarii imperiului comunist sovietic. O familie georgiana - mama si fiu, fuge din enclava de teroarea razboiului ajunge pe pamânt georgian, la Tbilisi. Tatal ramâne în Abhazia. Viaţa nu este usoara, mama face compromisuri, iar baiatul se decide sa îsi caute tatal.


Incepe astfel o calatorie înspre origini, spre orasul din Abhazia. Ura si amintirile razboiului sunt peste tot, folosirea limbii georgiene este pacat capital. Speranţele baiatului de a-si regasi tatal sunt umbrite când afla ca la rându-i si-a întemeiat o alta familie, alţi copii ...

Filmul pastreaza un bun echilibru, îsi refuza tentaţia dramatizarii în exces. Este o oglinda a realitaţii crude prin ochii unui copil maturizat cu repeziciune dar care-si pastreaza intacte puritatea si speranţele.

luni, 23 mai 2011

Familie virtuala


duminică, 22 mai 2011

Film: Balanţa (Le Chêne, 1992, Lucian Pintilie)

La 19 ani de la premiera, Balanţa lui Pintilie ramâne acelasi film de geniu.

Ingredientele.
Se iau câţiva actori extraordinari (Maia Morgenstern, Razvan Vasilescu, Victor Rebengiuc, Dan Condurache ...). Scenariul conteaza si el. Ion Baiesu dimpreuna cu acelasi Pintilie. Apoi apare marele maestru. Pe post de regizor.


Amesteca ingredientele. Cu geniu. Cu umor. Cu tragic. Recreaza o lume. O transforma în arta. Placere pura. Uiţi aproape ca ai fost contemporan acelei lumi. Ca acea lume a existat aievea, închisoarea viselor tale, dar si nascatoare de speranţa.


Un regizor prost or prost-inspirat poate distruge o opera literara densa, de substanţa. Cum a ratat Stere Gulea în Vulpe-vânator. Dupa Herta Muller.
Pintilie nu si-a permis acest lux. Intr-unul dintre cele mai puternice filme ale sale.

Nu ai timp sa respiri. Ritm bogat, personaje puternice, imagine dur-ironica. Maia Morgenstern ne ofera un regal, Razvan Vasilescu este cuceritor, Rebengiuc - ca de obicei - clasa maxima.


Film de vazut si revazut.

vineri, 20 mai 2011

Versuri nemuritoare - William Blake

William Blake (1757 - 1827) poet si pictor englez, aproape necunoscut în timpul vieţii. A fost "recuperat" mai târziu, fiind considerat acum o figura importanta a poeziei si artelor vizuale din epoca romantica.

din poezia "Auguries of Innocence"

"To see a world
in a grain of sand
and a heaven
in a wild flower..."
"Hold infinity in
the palm of your hand..."
"and eternity in an hour."

"Să vezi o lume într-un grăunte
de nisip
şi raiul într-o
floare sălbatică..."
"Să ţii infinitul în palmă..."
"şi eternitatea într-o oră."
William Blake - House of death

miercuri, 18 mai 2011

Linii esenţiale


Film: Zboara cocorii (Mikhail Kalatozov - 1957)

         "Zboara cocorii", in regia lui Mikhail Kalatozov, nominalizat de 2 ori la Premiile BAFTA si castigator a 3 premii de aur la Cannes, este povestea Veronikai si a lui Boris, doi tineri ale caror destine sunt despartite de invazia germana asupra Rusiei, din 1941.

        Filmul atinge teme cum ar fi singuratatea, fragilitatea emotionala, tradarea, sentimentul de culpabilitate, toate pe fondul unui razboi care remodeleaza destine si scoate la suprafata josnicia umana sau sublimul din oameni.

        Cuvinte soptite, gesturi frante, scene supraincarcate de emotie. Rani deschise care par sa nu se cicatrizeze in timp, un timp care, de altfel, pare sa se fi oprit in momentele cele mai dramatice ale vietii Veronikai. Scena bombardamentului, cand tot ceea ce mai gaseste din fosta locuinta, sunt cateva obiecte arse si un ceas care nu se stie prin ce miracol a ramas agatat pe un rest de zid, lentoarea gesturilor, imaginile frante, niciodata explicite din secventele cele mai importante in evolutia personajelor, toate, dau senzatia unui timp daca nu incremenit, macar incetinit in curgerea lui.

        Tendinta spre lapidare a vinovatului, intransigenta cu care este infierata o clipa de ratacire, este traita in mod dureros de catre Veronika, sentimentele celor din jur mergand de la compasiune la blamare. Aparenta siguranta cu care isi duce la bun sfarsit sarcinile in cadrul spitalului unde munceste, secventele in care e infatisata efectuand treburile gospodaresti, nu sunt altceva decat o masca in spatele careia se ascunde o mare vulnerabilitate.

        Veronika isi retraieste amintirile in diverse registre emotionale, cand intr-o tristete adanca, cand cu furie. O scrisoare indelung asteptata (ca o ironie a sortii, aflata mereu la indemana) devine ratacirea in alb-negru intr-o lume reala in care incearca sa-si intemeieze un rost (existenta  micutului Boris, fiind cea care o ajuta sa fie in permanenta conectata la realitate).

        Isi va gasi linistea? Iertarea? Scena din final este una dintre cele mai frumoase, mai pline de incarcatura emotionala a filmului. In lacrimile Veronikai e deznadejdea unei femei care acum are certitudinea pierderii iremediabile a celui iubit, e durerea neputintei de a mai spera intr-un viitor impreuna. Insa gestul cu care ofera flori ranitilor intorsi de pe front, e ca prima gura de aer a celui pe cale sa se innece. O respiratie adanca, lasand viata sa se reintoarca in trup, redescoperind bucuria de a fi, de a darui din propria-i iubire. Facand pace cu lumea si cu proprii demoni ai vinovatiei. Lasand cocorii sa se intoarca.