La târgul de carte Gaudeamus: scriitorul Vasile Andru

Redau aici o parte din articolul scriitorului Liviu Ioan Stoiciu, secvenţa dedicata scriitorului Vasile Andru.

fragment:

Aseară, la ora 18, am venit la standul Editurii Dacia XXI, unde Vasile Andru si-a lansat două cărţi (apărute peste noapte, mi-a mărturisit, în Colecţia de autor; a aflat că Ion Vădan vrea să-i republice întreaga operă): „Opt chipuri ale singurătăţii” (povestiri), cu un cuvânt înainte de Marian Popa, si „Veacul meu, fiara mea”, un fel de roman în cinci părţi. L-am ascultat pe Vasile Andru (care a subliniat la un moment dat că la acest Târg de carte Gaudeamus sunt programate 650 de lansări!):

am scris eseu sapienţial, n-am apărut demult cu proză, acum cinci ani mi-au apărut „Grădinile ascunse”. Acum public romanul vieţii lui Vasile Andru, vieţii sentimentale si metafizice, dar nu e în cheie autobiografică, e o carte neficţională. Anteriorul meu roman era utopic. Singurătatea e o bogăţie, dar trebuie să-i descoperi această bogăţie. Există o boală ontică, insatisfacţia de a trăi, inexplicabilă. Monahismul încearcă să o repare. Omul a primit viaţa ca pe un dar. În carte găsiţi alinare prin meditaţie si psihoterapie, repet, e o mare sansă să fii singur. E multă empatie (să te doară ce-i dor pe alţii). Am selectat opt chipuri din cele care-ţi ordonă reusita sau esecul în viaţă – fiindcă sunt porunci ancestrale, sunt comenzi dinlăuntru care ne conduc în viaţă. Dar sufletele pot fi restaurate… Pagina care rămâne din această carte e aceea, cred, din „Rosu de Basarabia”. Am aflat că pe lumea asta există un dublu al meu. Acest dublu al fiecăruia dintre noi, dacă-l vezi, îţi prevesteste moartea. Eu m-am ferit să-l văd, desi cred că el m-a văzut si m-a salvat din situaţii fără iesire, poate acest dublu e un înger păzitor în plus, dar eu nu vreau să dau ochii cu el încă …

Vasile Andru e născut în 1942 în Bucovina de Nord (mi-a fost coleg la Viaţa Românească până s-a pensionat). În 1990 a întemeiat Centrul de Practică Isihastă la Bucuresti, ţine conferinţe si stagii sapienţiale în întreaga lume. A publicat peste 30 de cărţi (în principal romane; dar si cărţi sapienţiale – de genul „Viaţă si semn”, „Terapia destinului”, „Întâlniri cu maestri si vizionari”, „Isihasmul sau mestesugul linistirii”). Criticul Gh. Grigurcu observa: „Vasile Andru năzuieste la o reconstituire armonioasă a fiinţei”…

Film: Pina (Wim Wenders - 2011)

Pus în categoria documentarelor, realizat de maestrul Wim Wenders. 

"Pina" este mult mai mult. Construit ca un omagiu adus coregrafei germane Pina Bausch, trece dincolo de simpla enumerare a unor momente speciale din cariera eroinei.

Avem de a face cu fuziunea perfecta a doua arte: dansul si filmul. Wenders reuseste sa aduca în prim-plan atmosfera magica a aproape iniţierii în arta dansului. Un film-imagine, un film-tacere, un film al starilor, al marii familii din jurul Pinei.

Scena teatrala este aproape miraculos redata în spaţiul cinematografic, povestea se rosteste singura în fiecare dintre noi, la final ne-am construit o lume numai a noastra. Chipul Pinei revine când si când, zâmbetul sau parca din alta lume, secvenţe vechi se scurg dinspre trecut spre prezent.

Dansul este adevaratul personaj. Coregrafii ameţitoare, idei uluitoare si totusi atât de firesc transpuse în realitatea pasilor, unduirilor, salturilor, costumelor, tacerilor ...

Greu de povestit. Meditaţia, contemplarea se rostesc înspre înlauntrul nostru, acolo unde si arta se întâlneste cu sufletul ...

Film: Hævnen - Intr-o lume mai buna (2010 - Susanne Bier)

Avem de a face cu o regizoare speciala. Din deja afirmata scoala scandinava. A unor regizori care vad lumea, aceeasi lume, altfel. Sa fie doar "vina" colosului Ingmar Bergman ? In filmele lor observi inobservabilul. Te "obliga" pe tine spectator sa iesi din hainele strâmte, rigide, ale unei educaţii conformiste. Sa gândesti, sa suferi, sa simţi, sa înţelegi dureros legile moralei, ale spiritului.

"Hævnen" (In a better world) ne istoriseste povestea unor oameni obisnuiţi. In prim-plan doua familii, o mica asezare. Familia X: tata, mama, fiu. In prag de divorţ, tatal doctor chirurg voiajeaza des în Africa. Copilul: sensibil, usor nesigur, ţinta predilecta a unui grup de elevi pusi pe harţa. Familia Y: mama de abia decedata, tata, fiu. Inca sub impresia dispariţiei mamei. Copilul: trauma pierderii mamei, refuzul de a accepta compromisul, relaţie încordata cu tatal.

Intâmplarile, aparent banale, conduc la interogaţii fundamentale. Razbunare /justiţie sau iertare ? Iertarea este posibila la modul absolut sau trebuie sa fie condiţionata de "îndreptarea pacatosului" ?

Doctorul chirurg, în Africa, în mijlocul durerii, saraciei, crimelor, sângelui. In ţara sa, sub privirile fiului si a celuilalt copil, a primit palme de la o bruta. Nu a reacţionat, a cerut explicaţii si a fost din nou agresat. In Africa va salva liderul unei grupari criminale, îsi va face datoria de medic. Si totusi, în final, primind o altfel de palma de la criminal, îl va lasa în mâinile victimelor sale.

Cei doi copii vor învaţa direct limitele iertarii, razbunarii. Poate nu vor învaţa lecţia absoluta. Poate nici noi, spectatorii. Susanne Bier ne lasa dificila sarcina de a gândi, de a contempla posibilele soluţii morale. Si ne-a daruit si o imagine de film splendida.

Filmul a primit Oscar-ul pentru cel mai bun film strain al anului 2010, Globul de aur, alte premii. Meritat.

Film: Black Swan (2010 - Darren Aronofsky)

Lebada neagra. O femeie întruchipeaza lebada. O faptura fragila, sensibila. Lacul lebedelor. Lebada alba, lebada neagra. Alb si negru, bine si rau, lumina si întuneric.

Creatorul încearca sa rezolve problema: o balerina care sa faca saltul mortal (psihic) de la înger la demon. Natalie Portman reuseste un paradox care transcende aproape intenţia regizorala. Sau poate este doar falimentul ei. Imprumuta sensibilitate, graţie, tristeţe ambelor personaje. Feţe ale aceleiasi fiinţe. Si totusi, dincolo de intenţiile regizorale, demonul ramâne în umbra. Ca o victorie a ... binelui ?

In final cele doua ipostaze se confunda. Balerina plonjeaza cu propria viaţa în rol. In dublu rol. Isi anuleaza de fapt propriile trairi. Ca sa faca loc sfâsierii celor doua lebede. Sciziune mentala, prag de nebunie.

Vincent Cassel, în rolul Creatorului, cel ce da viaţa si moarte aleselor sale, îsi pune perfect în valoare carisma de necontestat. El pretinde. Pretinde TOT. Tragedia anularii balerinelor ca persoane. Totul sau nimic. Succes sau nebunie. Culme sau disperare.

Regizorul Darren Aronofsky. Conduce profesionist, gradat, evenimentele. Exagereaza nepermis în secvenţele usor horror prin care ar vrea sa indice spectatorului zbuciumul Balerinei în a deveni demon.

Intre o bataie de inima, si-o clipa de liniste

Doar in oglinda copilariei, am reusit sa ating umbra unui vis care fuge.

"Nu-i adevarata povestea ca oamenii au descoperit focul

lovind doua pietre.

Focul a aparut altfel...

cand un om s-a gandit sa prefaca ranile lui in speranta,

sa-si lumineze mainile..." (O. Paler)

 Micutul meu caine batran: o bataie de inima la picioarele mele. (E. Wharton)

   Tot ce avem poate fi trecut pe o samanta de floare, atata viata avem, dar cat de frumoasa pare. (M. Fulger)

"De-ai cadea intr-adevar 

In momentul marii frangeri

As veni la tine-n cer

Sa te recompun din ingeri." (A. Paunescu)

Dorin Tudoran - la desparţirea de blog

..Sau marea lehamite. Neperechele Dorin Tudoran abandoneaza blogosfera si ne lasa un ultim poem. Restul, în viitoarele-i carţi. Se spera.



O  A  M  E  N  I  I     A  C  E  I  A

ajunsesem prea târziu – oamenii nu mai aveau aripi

cât era ziua de lungă
îi căram în spinare: îngeri schilodiţi

seara îi îngropam la marginea mării

peste noapte îngheţam de spaima
că iar se face dimineaţă

si se făcea

Decupaje autumnale

Am plecat să-mi duc aripile

la vecernia cu parfum de lumină. (I. Bolba)

 Mi se face dor să ning

prin cerul de lumi

strivind aerul care ne desparte

de orizont. (I. Serban)

 Sunt tot aici,

nu ştiai?

tocmai îmi caut urma prin catacomba

îngerilor purtaţi de lumină. (I. Bolba)

Jurnalul lui Mihail Sebastian

Mai întâi au fost cuvintele. Despre Jurnal. Mai apoi a ajuns la mine.

Jurnalul scriitorului evreu se întinde pe 10 ani (1935 - 1944). Perioada densa, culminând cu relatarile aproape în priza directa despre ecourile de pe multiplele fronturi ale celui de al Doilea Razboi Mondial.

As numi Jurnalul lui Sebastian o forma mai elevata de bârfa. Despre o vreme fascinanta pentru cei de astazi, cu personaje aproape de mit (mari actori, scriitori), cu momente politice tragice, între ideologii extreme (nazism - comunism), dar si cu ceva din parfumul unei Românii vechi, unor idealuri destinate dispariţiei.

Jurnalul devine pe alocuri oglinda moravurilor celor de atunci. Iubirile scriitorului sunt iubiri "usoare" ceea ce nu-l împiedica sa sufere "intens", sa-si creeze poate atmosfera si inspiraţia necesara scrierilor sale. Evadeaza la munte, la mare - la Balcicul de odinioara, se simte mai liber de a crea în astfel de retrageri.

Moralitate & cinism. Femeile par obiecte pentru Sebastian. Coreligionari de-ai sai care-l împrumuta cu sume consistente de bani (Zissu) sunt vrednici de dispreţ.

Suntem în anii negri ai antisemitismului ca sistem de stat. Anii razboiului, ai fricii animalice a evreilor de a fi exterminaţi. Se reevalueaza prietenii. Mircea Eliade se îndeparteaza de Sebastian. Sunt la antipozi. Profesorul Nae Ionescu - ideolog al dreptei dure, are si idei împrumutate (dupa Sebastian) pe care le prezinta ca fiind proprii; îi place a fi considerat aproape de puternicii zilei, creator de evenimente.

Dincolo de personajele implicate, de cronica zilelor unui scriitor, de evenimentele politice, Jurnalul nu are adâncime. Sebastian ramâne la suprafaţa lucrurilor. Mai mult: repetat se deda unor prelungi lamentaţii. Nu e bun de nimic, a îmbatrânit, nu are bani, etc. Mi-aduce aminte de prima parte a jurnalului lui M. Cartarescu, unde densitatea anxiosului devine aproape sufocant-psihiatrica. Totusi Cartarescu cobora / investiga  si în subteranele constiinţei (în linie directa cu "Travesti" si "Orbitor").

Sfârsitul razboiului se apropie. 23 august a fost o cotitura pentru România. Sebastian îi vede ca pe niste eroi pe soldaţii rusi. Si vede justificata o pedepsire a României. Cine l-ar putea condamna dupa toţi anii traiţi sub ameninţarea dispariţiei fizice? Fatalitatea vrea sa moara strivit de un camion rusesc în 1945 la doar 38 de ani.

Jurnalul ramâne o fresca a acelui timp, ne aduce mai aproape situaţii, oameni, mit. O gaura a cheii prin care putem privi în voie la un spectacol peste care a cazut cortina Istoriei.

Jurnal de vacanta - Thassos (Grecia)

        Calatoria a pornit sub semnul scepticismului. Cautasem sa ma documentez pe net despre Thassos, admirasem imaginile, fara sa cad in extaz totusi. "Un alt colt frumos de lume", mi-am zis. Si ce? Vazusem destule. Nicio imagine, niciun travel review nu ma pregatise insa pentru insula aceasta relativ mica (in jur de 400 km patrati), supranumita, pe buna dreptate, Insula de Smarald.

        Ne-au intampinat pescarusii la malul marii, tot ei ne-au petrecut in tipete si falfait de aripi pe toata durata calatoriei cu vaporul din portul Kavala, pana pe insula Thassos.

        Am ajuns la ceea ce avea sa ne fie casa pentru o saptamana, pe inserate. La o ora dupa ce trecuseram peste formalitatile de cazare, atingeam cu talpile un nisip fin, fara scoici rupte care sa te raneasca, fara sa trebuiasca sa faci slalom printre pet-uri si cearceafuri. Acolo, cu degetele picioarelor mangaiate de apa calda, in lumina galben-portocalie, cu mirosul acela nedefinit de apa sarata in nari, am stiut ca incep sa ma indragostesc de locul acesta.

        Foamea insa, ne impingea de la spate, asadar am pornit in cautarea unui restaurant. Era in jurul orei 10.         Majoritatea restaurantelor sunt pe faleza, tot acolo, mai spre marginea Potos-ului, unde eram cazati, incep si barurile de noapte. Un oras cochet, cu o multime de flori si garduri vii. Greu de ales intre multimea de restaurante cu meniuri sofisticate, sau taverne cu mancare traditionala greceasca. In prima seara am ales la intamplare un restaurant care mai avea cateva mese libere.

        Mai tarziu am aflat ca fiecare restaurant sau taverna are cel putin o pisica care face turul meselor. Te privesc cu un mieunat slab sau chiar se intind cu labutele in sus, gata de joaca. Fac deliciul copiilor care greu mai pot fi stapaniti si reasezati pe scaune. :)

        Indiferent unde alegi sa iei masa, esti primit cu zambetul pe buze si servit cu profesionalism. Portiile sunt uriase de-a dreptul, timpii in asteptarea meniului sunt scurti si de regula trec si mai repede deoarece chelnerii sau chiar patronii tavernelor si restaurantelor se opresc langa masa sa te intrebe de unde esti, intr-o engleza aproximativa iti dau indicatii despre cele mai bune plaje, cele mai cautate mancaruri traditionale, sau mijloacele de transport care pot fi utilizate pentru deplasarea pe insula.

        D-nul Kostas, patronul restaurantului, unde ne opriseram sa mancam, intampina pe toate lumea chiar de la intrare. Cu gesturi largi, te invita la prima masa libera. Multime de feluri traditionale grecesti, suvlaki, tzatziki, mousaka, gyros sunt doar unele dintre ele. Masa traditionala a grecilor incepe invariabil cu o salata. Tzatziki este un aperitiv care contine pe langa iaurt si usturoi, castraveti si fel de fel de condimente. A devenit aperitivul meu preferat. Deliciosul tzatziki e servit mereu alaturi de un vin alb, cu un parfum si gust deosebit, numit Robolla. Urmeaza apoi felurile de mancare bazate pe carnea de vita, porc, peste sau fructe de mare. Ca desert ai de ales dintr-o mare varietate de sortimente, de la celebra baclava la cataif sau prajituri cu miere sau branza.

        Incerc sa-i explic D-lui Kostas ca nu sunt in stare sa mai mananc si desertul (pe care de altfel nu il comandasem dar ne fusese adus "din partea casei"). Sortul albastru falfaie periculos in timp ce cu gesturi largi si intr-o engleza aproximativa imi spune ca nu se poate! mi se va face foame la noapte la cat de putin am mancat si el are noaptea restaurantul inchis . :)) Cum sa rezisti? :)

        Oboseala si-a spus cuvantul in jurul orei 12 cand de-abia incepea cu adevarat viata de noapte a insulei. Intorsi in camere, am avut parte de un adevarat spectacol. Muzica si dans traditional grecesc in curtea unei case de batrani la cativa pasi de terasa noastra. M-a impresionat pofta de viata a acestor batrani, am urmarit, batand din palme, la fel ca alti turisti, dansul lor cu miscari vioaie si batai energice din picior. Am aflat ca dansul care mie mi se parea a avea o coregrafie foarte complicata, se numeste "hasapiko", dansat deopotriva de femei si barbati. Fiecare miscare capteaza atentia, pasii sunt de-o fluiditate fascinanta.


        De abia in jurul orei 2, s-a lasat linistea peste insula. Am dormit un somn adanc, cu geamurile larg deschise si fara teama tantarilor, care sunt practic inexistenti pe insula, la fel ca si mustele.

        Urmatoarele zile au fost toate cu temperaturi peste 32 de grade, cu bai in apa incredibil de curata si de calda a Marii Egee si plimbari de seara pe malul marii sau printre multimea de magazine si de tarabe care impanzesc strazile din apropierea plajei. In mijlocul strazii se vand suveniruri, se face slalom printre mesele chioscurilor de inghetata sau se pot cumpara delicioase clatite facute sub ochiul musteriului si umplute cu fel de fel de dulceturi si creme. Oameni deschisi si veseli, grecii stiu sa faca haz de necaz. Alaturi de harta insulei cu obiectivele ei turistice, patronul unui magazin cu accesorii pentru plaja, asezase propria-i versiune despre Grecia, "No job, no money, no worries. This is Greece!"

        La aproximativ 15 km de Potos, se gaseste Manastirea Archangelou, cu hramul Arhanghelului Mihail. Situata in unul dintre punctele cele mai inalte ale insulei, manastirea pastreaza o parte din Sfantul Cui, folosit la crucificarea lui Iisus Hristos. Am decis sa caut un mijloc de transport spre manastirea din secolul al XVIII-lea, despre care legenda spune ca ar fi fost construita de un sfant pe nume Luca in cinstea Sfantului Apostol Ioan Teologul. Arhanghelul Mihail i s-a aratat intr-o seara lui Luca, cerandu-i sa construiasca o biserica in acel loc. Pentru a fi sigur ca aparitia nu e doar o inchipuire, Luca i-a cerut Arhanghelului sa faca o minune. Acesta a lovit cu toiagul in stanca, de unde a inceput sa izvorasca apa limpede si sfanta despre care se spune ca ar avea puteri vindecatoare. "Lacul de aghiazma" cum este numit, se gaseste chiar sub manastire, in interiorul unei pesteri.

        Am cautat cel mai apropiat "periptero", chiosc de ziare unde se vindeau si bilete pentru autobuzul care mergea spre manastire si la prima ora, eram deja in statie. Desi exista un orar, niciunul din cele 2 sau 3 autobuze de pe insula nu il respecta. Nu exista aparate de compostat biletele, nici soferului nu-i pasa daca esti sau nu in posesia unuia. Ca sa fiu sigura ca nu ratez statia unde trebuia sa cobor pentru a ajunge la manastire, m-am asezat foarte aproape de scaunul soferului. Proasta decizie :D Muzica greceasca care curgea din difuzoarele autobuzului, era aproape in intregime acoperita de vocea soferului care canta cat il tineau plamanii si batea tactul pe volanul de care (am facut ochii mari cand am vazut) avea lipit un ursulet. De altfel, tot bordul autobuzului era intesat de tot felul de jucarii de plus, mai mari sau mai mici, pe care soferul nostru le rearanja la cate o curba mai stransa, facandu-ma sa ma uit cu groaza la haul care se casca la cativa metri de sosea.

        Ajunsa in fata manastirii, am fost intampinata de catre un batranel care punea la dispozitia vizitatorilor fuste pentru femei sau pantaloni lungi pentru barbati, accesul in manastire nefiind posibil imbracat cu pantaloni scurti sau bluze decoltate.

        Dincolo de zidurile manastirii, m-a intampinat o atmosfera aproape ireala. M-am pierdut in linistea si seninul acestei manastiri in varful stancilor. La intrarea in bisericuta, esti servit cu rahat de trandafiri facut de maicute si apa rece de izvor.

        Miros de lemn imbatranit, de iarba arsa de soare, de fum de lumanare impletit cu lumina. Si prezenta persistenta a ceva. Am simtit in jurul meu oameni venind, oameni plecand. Ochii mi se obisnuisera cu semiintunericul. Nici nu mai incercam sa deslusesc icoanele din jur. Mi-era destul sa fiu. Acolo.

        Inainte de a parasi Grecia, am facut o ultima escala in Kavala, supranumit "Orasul amfiteatru", unul dintre cele mai mari si mai frumoase orase-port ale Greciei. Cu strazile sale inguste, cu casele cu fatadele viu colorate, este un oras care imbina modernul cu vestigii ale trecutului. Aici a facut popas Apostolul Pavel, in prima calatorie in Europa, si tot aici pot fi admirate ramasitele unui apeduct roman, Kamares, restaurat de Soliman Magnificul in secolul al XVI-lea. La malul marii, se gasesc si zidurile de incinta ale cetatii la doi pasi de vechiul port.

        Zilele s-au scurs cu repeziciune, am salutat ultimul apus de soare cu regret si hotarata sa ma reintorc in insula aceasta unde timpul curge altfel, unde in mijlocul lui august, mieii zburda prin livezile de maslini si salcamii infloresc ca-n mijlocul primaverii.

Selectie de poze, Thassos

Rãsfoind cãrţi: Progresia Diana (Vasile Andru)

Fragment-poem din romanul "Progresia Diana" al scriitorului şi cautatorului sapienţial Vasile Andru:


muntele era pustiu pe acolo nu trecea nimeni
ei: primii oameni
curaţi ca la începutul lumii
goi pe muntele gol
dragoste iarbã si afine


ei nu au nici un trecut nici o istorie
nu au nici o povarã socialã eticã geticã


Diana e sãlbaticã: blîndã si primordialã
lîngã dînsa el devenea primitiv: sauvage
ei nu au vîrstã: au instincte si ritm
nu li se vede faţa nu li se vede trecutul
doar spatele lui doar mişcarea
capete strîns adunate pãrul şaten pãrul gãlbui
pielea ei albã
barba lui arãmie


Diana
Dianaaa
sãlbatica Dianaaaaaaa

Creatorul Enigma, Michael Creţu - interviu

Unicul interviu în româneste al creatorului proiectului Enigma, Michael Creţu. Un muzician modest, plasat in afara marketingului nemilos din muzica contemporana, un om cu valori, un om mai mult decat interesant.

Muzica sa se adreseaza celor care apreciaza puritatea, calitatea sunetelor, meditativilor ...

Interviul, aici.

Film: Never let me go (2010 - Mark Romanek)

Punct de plecare: un roman semnat Kazuo Ishiguro. Scriere cu aroma sci-fi.

Undeva în Anglia un grup de tineri liceeni. Stiu deja ca au un singur scop pe lume: sa-si doneze cât mai multe organe. Sunt clone, cei care le-au decis viaţa îi vad ca pe niste banale piese de schimb.

Filmul intra în profunzimea sentimentelor umane, al întrebarilor nascute în spectator. Spectator care asista cutremurat. Destine decise de alţii. Tinerii au sentimente. Iubesc. Se nasc prietenii strânse. Vor sa ajute, da, dar nu constrânsi.

Trei dintre ei îsi vor împleti vieţile. Prietenie, iubire. Isi masoara vieţile în clipele dintre doua transplanturi. Emoţie, speranţa, întrebari fundamentale. Viaţã. Mai ales viaţa intensa în proximitatea calculata a morţii.

Vor sa-si cunoasca "parinţii". Dupa care au fost clonaţi. In scoala li se cere sa creeze: sa lase o urma a trecerii lor. O pictura, o sculptura. Mai târziu vor afla: "nu ţineam galeria ca sa ne uitam în sufletele voastre ci ca sa vedem daca aveţi vreun pic de suflet".

A trai stiind ca te-ai nascut spre a muri. Accelerat. Liberul arbitru anulat. Asisti pasiv la o moarte programata. Propria-ţi moarte. Li se spune cu cinism "stiinţific": "poor creatures ... as vrea sa va fi putut ajuta".


"Îmi spun mereu cât de norocoasă am fost
că am petrecut chiar şi timpul ăla cu el.

Dar nu m-am putut lămuri

dacă erau vieţile noastre chiar atât
de diferite de vieţile oamenilor salvaţi.

Noi ne sfârşim cu toţii.

Dar poate niciunul dintre noi nu înţelege
drama existenţei proprii.

Şi nici nu simte că a trăit destul."

Film - Seraphine - 2008

Povestea, trista, a celei cunoscute drept Seraphine de Senlis.

O viaţa umila - servitoare, munci umile. Iesea din diurn pictând. Noaptea la lumina lumânarilor. Aranjamente florale, culori puternice, exprimând parca tumultul unui suflet îndelung încercat, prizonier sorţii. Folosea culori numai de ea stiute, nedivulgate nimanui.

Avea 48 de ani când din întâmplare a fost descoperita de un colecţionar german. Seraphine deschide ochii spre alte posibilitaţi. Intrevede altceva. Speranţa îi este rapid sugrumata: primul razboi mondial este inevitabil. Colecţionarul este nevoit sa paraseasca rapid Franţa. Seraphine este nevoita sa-si reia viaţa mizera.

Trec 15 ani. Domnul Uhde revine în Franţa si are ocazia sa vada câteva lucrari ale Seraphinei într-o expoziţie locala. Se reîntâlnesc, Uhde remarca schimbarile survenite în arta ei, picteaza acum canvasuri mari, gigante, culorile erup în aceleasi aranjamente florale la dimensiuni enorme. Lucrurile se precipita. Uhde îi asigura o suma lunara, lucrarile se vând, Seraphine are acum o locuinţa încapatoare, vrea si mai mult (o alta locuinţa, chiar o masina "va trebui sa am una când voi fi celebra"). Vorbeste în continuare cu copacii, cu iarba, cu Fecioara ... cu îngerii ...

Continua sa picteze. Are promisiunea unei expoziţii la Paris. Noua viaţa nu dureaza mult. Criza mondiala declansata în 1929 loveste cumplit. Susţinatorul neamţ nu face faţa. Incepe caderea ireversibila. Seraphine se închide în lumea ei, va fi internata într-un asezamânt psihiatric. Uhde o viziteaza, nu mai este nimic de facut. Ii poate doar asigura o rezerva mai civilizata, o iesire într-un spaţiu verde, copaci ... "pictura a disparut în noapte".

Se stinge în 1942. Interesant este ca Uhde a organizat diferite expoziţii cu lucrarile Seraphinei prin mari muzee ale lumii, fara ca ea sa stie sau sa poata înţelege.

Extraordinara interpretarea personajului Seraphine: actriţa Yolande Moreau.

Alte informaţii pe Wikipedia.

Film: The City of Your Final Destination (James Ivory - 2009)

Am ezitat sa-l vad. Pus eventual în categoria filmelor amânate, de rezerva.

A fost o surpriza. James Ivory a conceput un film care aminteste de arta maestrilor cinematografiei ruse: Nikita Mihalkov în special (Câteva zile din viaţa lui Oblomov, Piesa neterminata pentru pianina mecanica).

Atmosfera este tipica acelor spaţii unde timpul nu mai are valoarea strict fizica. Si ce spaţiu poate întruchipa mai bine dezideratul unei fiinţari aproape diluate, pierdute între vise, magie si exotic ? America de Sud, precum odata (înainte de cataclismul comunist) Rusia imperiala, Rusia paradoxala a filozofilor ori exaltarilor mistice.

Pretextul este obţinerea autorizaţiei scrierii unei biografii a unui oarecare scriitor uruguaian, din partea familiei. Tânarul profesor pleaca în Uruguay. Lasa acasa iubita-decisa, femeia-puternica. Si se sufunda în alta lume, în alt timp. Unde poate dori liber, unde este El, unde traieste. Si iubeste.

Personaje complexe, o saga care curge linistit, într-un timp dilatat, joc actoricesc de excepţie. Anthony Hopkins, Charlotte Gainsbourg, Omar Metwally. Un film ce merita a fi vazut, un film care nu îsi cauta spectatori grabiţi, un film despre visare, spaţiu, timp ... dragoste. O încântare.

Film: Pas în doi (1986 - Dan Piţa)

Revad cu placere "Pas în doi". Dupa 25 de ani de la premiera, filmul si-a pastrat prospeţimea, chiar daca a fost realizat în fostul regim apus (doar cu numele în parte).

Regizorul Dan Piţa, autor al unor filme remarcabile în epoca (Concurs, Faleze de nisip), a creat o serie de personaje extrem de vii, a stiut sa împleteasca emoţia cu başcalia, iubirea cu umorul, ritmul alert cu scenele lungi deloc plictisitoare.

Un grup de tineri, cu probleme si iubirile lor, dincolo de sistemul în care fara voia lor traiau, îsi cautau destinul, normalitatea, viaţa. Personaje splendid întruchipate de actori de prima marime: Claudiu Bleonţ, Ecaterina Nazare, Anda Onesa sau excelentul Petre Nicolae. In alta cinematografie si alte timpuri, poate ar fi fost cu adevarat celebri.

De menţionat coloana sonora, absolut superba, marca Adrian Enescu, care ajuta plasarea filmului într-o zona a realismului magic.

Filmul îmi aminteste ca încarcatura satirica - în anumite momente - de "Croaziera" lui Daneliuc. In Croaziera satira era în prim-plan, în schimb Dan Piţa o mânuieste pentru a-si refuza melodrama, excesul emoţional.
Pe undeva îmi aminteste de alt film celebru în epoca: "Moscova, nu crede în lacrimi" (Oscar pentru film strain în 1981). Relaţii, tineri, sistemul de abia zarit .. care nu putea sa se interpuna direct în destine.

"Pas în doi" a primit o menţiune de onoare la Berlin în 1985 în secţiunea Ursul de argint.