Ingerul pazitor

       Cu siguranta ai facut vreo ghidusie în Rai, altfel nu mi te trimiteau tocmai mie. Exasperanta uneori, imprevizibila mai mereu, de multa rabdare aveai nevoie. Iti strangeai aripile la spate în semn de dezaprobare de câte ori îti spuneam ca nu ma intereseaza câti ghimpi voi gasi în suflet, câte rani va trebui sa-mi bandajez, ca sa simt acum ca traiesc. A venit o zi în care  nu ai vrut nici macar sa zbori, ti-ai fâlfâit aripile de câteva ori a lehamite, atunci când cuvinte amare îmi rasareau pe buze.

     Ti-am invidiat zborul, usurinta cu care aripile tale taiau în jumatati cerul, te-am întrebat ce fel de înger esti tu daca nu îmi poti îndeplini nici macar o dorinta, una singura aveam.. sa învat sa zbor.. Stiam ca te întristez, stiam efectul cuvintelor mele, o vedeam în privirea ta plecata, în aripile care maturau acum podeaua, în pasul cu care te îndepartai de mine.. Si-am simtit ce înseamna tristetea si dorul privind în urma ta.

    "Va reveni", "Va fi mereu aici" îmi spuneam cu o urma de neliniste, îngerii ne sunt alaturi o viata, nu? Târziu, în noapte, am visat cerul si înaltimi si aripile tale leganându-ma..

      M-am trezit a doua zi cu senzatia a ceva nou, dorit, visat, muguri cresteau de-o parte si de alta a sufletului meu. S-au lungit cu fiecare zi care trecea, mi-au umbrit ochii când erau înlacrimati, mi-au mângaiat sufletul când era trist, ca apoi, sa îmboboceasca aripi înlauntrul meu. De atunci am învatat sa zbor pe cerul inimii.

     Mi-e dor însa.. Pipai ca un orb aerul în jurul meu, te caut alaturi, te stiam mereu aici, undeva, în dreptul umarului meu stang. Simteam ca ma iubesti si atunci când fac cele mai mari nebunii, si când vorbesc prea mult si când imi pierd controlul si ranesc.. si ma ranesc..

     Azi însa zbor... Concentrata la lucirea alba a aripilor, la suierul vântului despicat de bataia lor, nu ti-am observat silueta decât într-un târziu.Ti-am zâmbit fericita, mi-am deschis aripile larg: "Hai sa zburam împreuna" ti-am strigat.

     Nu te miscai. Ma priveai însa zâmbind. Atunci am simtit ca esti "altfel", ceva se schimbase de când ai plecat.. Am realizat apoi ce-ti lipsea. Aripile. Frumoasele aripi albe, aripile cu care ma îmbratisai în fiecare vis. Disparusera acum.. In locul lor, îti sângera inima..

Din cutia Pandorei

          Am incercat sa fiu mereu atenta, sa-mi feresc sufletul de dezamagiri, sa ocolesc situatiile care ma obligau sa iau hotarari transante. Niciodata sigura de validitatea deciziei mele, mi-am dramuit cu zgarcenie bataile inimii, tocmai de teama dezamagirilor. Eu care prisosesc in sentimente, mi-am moderat curajul de a trai.

          Exista mereu in mine o anumita doza de autoironie, cea care ma face sa zambesc, mai devreme sau mai tarziu, cand constat ca dau greutate lucrurilor perfect tolerabile, e drept ca o fac cu o intarziere regretabila uneori. Ma implic cu vehementa, ard in razboaie care nu sunt ale mele, in discutii sterile din care nici autorespectul, nu mai stie cum sa scoata capul la lumina.

          De multe ori nici nu conteaza cine castiga, conteaza doar demonstratia pe care o faci altora ca ai ridicat manusa, ca accepti provocarea. Nu conteaza nici numarul victimelor colaterale, in orice razboi sunt doar "casualties", de ce ar fi razboiul asta altfel?

          Mi-am facut o promisiune, bataliile astea individuale ale orgoliilor, le voi lasa sa se stinga fara intromisiunea mea. Concluziile sa se traga dupa ce zgomotul "armelor" s-a stins, cat timp lupta e in plina desfasusare, nimeni nu e dispus sa asculte argumentele, fie ele bazate pe logica bunului simt.

          In locul incrancenarii cu care incercam sa ne doboram, nu ar fi mai usor sa ne facem bine? Sa credem ca ziua de maine si clipa de acum pot fi traite in iubire. Uite de aia Speranta nu a reusit sa zboare din cutia Pandorei, in locul aripilor, am ales relele, orgoliile care incovoaie umerii catre pamant. Putem sa traim cu convingerea ca celalalt poate fi umarul care te sprijina, nu pumnul care te doboara.

         Aud si azi glasul acesta care ma intreaba cu aceeasi ironie intepatoare de ieri: "Tu poti?", azi ii raspund cu mai multa convingere "Pot!", altfel mi-as pierde Speranta.

Vezi mai multe video din Muzica

Vise in alb

     Avem uneori tendinta de a ne folosi unii de altii, de a ne privi cu ochii goi, in care am devenit pietre, el e piatra care ma doboara, ea cea care ma ridica mai sus, acceptam sau indepartam oamenii in functie de ce credem ca pot fi ei pentru noi.

     Unde ne e curajul de a ne lua visele in brate, unde ne e iubirea cu care mangaiem ridurile din sufletul celor dragi?

     Daca asta inseamna a trai viata cu luciditate, prefer sa dorm visul meu frumos. Nu voi raci, cu cuvinte reci, caldura din sufletul tau, nu voi calca altfel decat pe varfuri pe langa un zambet arcuit de copil, nici o zi nu o voi mai trai ca pe pedeapsa, nu voi mai face din nici o clipa un bilant rece al vietii.

    Ma bucur ca exist, ca existi, ca undeva de la un punct, suntem "noi".. ca sufletul meu nu are chei.. ca e plin.. De drag.

Asculta mai multe audio Muzica

Icoana agatata de cuiul clipei - arta în nisip

         In pictura, muzica, prin arta, in general, incercam sa conservam ceva frumos ce a apartinut prezentului nostru, pentru viitorul copiilor nostri, arta in nisip insa, ne invata despre frumusetea efemerului. Din miscarea grabita a mainilor, din pumnii stransi care lasa sa curga un firicel de nisip, iau nastere povesti, fascinante imagini, schimbatoare ca intr-un caleidoscop.

        In fond asta e frumusetea, "icoana agatata de cuiul clipei." N. Petrescu.

De ce s-a călugărit unul dintre cei mai valoroşi actori români: Dragos Pâslaru

din România Libera:

fragment:

Veniţi pe 13 iunie 1990 la Bucureşti pentru a „planta panseluţe" în Piaţa Universităţii, minerii l-au recunoscut pe Dragoş Pâslaru şi l-au bătut cu bestialitate. Actorul a fost dus în comă la spital, aflându-se vreme de câteva zile între viaţă şi moarte. La puţină vreme după se s-a refăcut, el a decis să părăsească lumea şi să îmbrace haina monahală. La Mânăstirea Frăsinei a devenit ucenicul unuia dintre cei mai „dăruiţi" duhovnici pe care i-a avut Biserica noastră, părintele Ghelasie. Printre „ascultările" pe care le-a avut (sarcina pe care o primeşte un călugăr se numeşte în limbaj mânăstiresc „ascultare", aceasta fiind, alături de sărăcie şi castitate, unul dintre voturile monahale) s-au numărat cele de îngrijitor de vite, de ajutor la bu-că-tărie şi apoi una mai intelectuală, de şef al cancelariei mânăstirii. Chemat să depună mărturie în dosarul mineriadelor, monahul a refuzat să îi incrimineze pe cei care l-au maltratat, spunând că a iertat tot.


articolul complet pe linkul de mai sus.

Daca e Gaudi, e Barcelona

          "Those who look for the laws of nature as a support for their new works collaborate with the creator" (A.G.)

   Nu sunt o împatimita a verbului. Ma simt confortabil în necuvânt. Dar, uite, un film mi-a reinviat trairea. "Am fost acolo", am spus cu o voce alterata de emotie si am inchis ochii. In fata mea, Sagrada Familia. Acolo as plasa cuvintele lui Cioran: "Dupa ce mi-am secatuit rezervele de negare, poate insasi negarea, de ce nu as iesi in strada sa strig in gura mare ca ma gasesc in fata unui mare adevar. Al singurului adevar care conteaza. Dar ce e acest adevar, înca nu stiu, cunosc doar bucuria ce-l precede, bucuria si nebunia si frica."

   Week-end feminin la Barcelona, cadou de 8 Martie din partea baietilor. Cum niciuna nu descoperisem in noi vreun reper al cuminteniei, am spus DA si am plecat, trei, Doamne, toate trei ... Efervescente, ne-am facut tandari grijile cotidiene, am agatat prozaicul in cui, fiind ferm convinse ca-l vom regasi intact la intoarcere, apoi am umplut frigiderele de acasa si cu zambet larg pictat pe fete ne-am aruncat in lume, gata pentru evadare sau intalnire ...?

   Exista artisti autosuficienti, pentru care "Lumea incape intr-un Stil, iar Stilul e Omul". Lista mea s-a mai largit cu un nume: Antoni Gaudi, artist emblematic pentru Barcelona. Intalnirea cu arhitectura lui Antoni Gaudi la Barcelona a fost coplesitoare. Constructii excentrice,  uimitoare, sfidand parca gravitatia, linii curbe, ondulate, care curg firesc, pe alocuri ritmuri sincopate, toate formele fiind inspirate din natura, asimetrii fie in distributia maselor de constructii, fie in amplasarea ferestrelor sau a usilor, piatra, fier si ceramica, concavitati, contraste…

   Atatea povesti si un singur autor: Antoni Gaudi, supranumit si "arhitectul lui Dumnezeu", s-a nascut in provincia Tarragona, in sudul Catalaniei, la 25 iunie 1852. Avand o sanatate fragila, a stat departe de jocurile copiilor si a petrecut mult timp singur, plimbandu-se si contempland natura. Devine arhitect in 1878. In momentul inmanarii diplomei, Elios Rogent a spus retoric: "who knows if we have given this diploma to a nut or to a genius. Time will tell". S-a impus atat prin originalitate si fantezie fara limite, cat si prin solutii constructive indraznete. La inceputul carierei sale a fost ridiculizat de catre colegi, autoritatile nu au vizat multe initiative care i-au apartinut, considerandu-le prea extravagante, dar a avut si-un protector, in persoana lui Eusebiu Guell, un bogat industrias catalan. Toate operele sale sunt speciale, deosebite si presupun adevarate experiente vizuale care-ti taie respiratia: Palatul Guell, Casa Calvet, Casa Mila, Parcul Guell si halucinanta Sagrada Familia, simfonie neterminata, careia i-a daruit 43 de ani din existenta. Maestru absolut al modernismului catalan, si-a petrecut ultimii ani din viata intr-o reculegere religioasa, absorbit de munca, rupt de lume. A disparut la 73 de ani,  in 10 iunie 1926, in urma unui accident stupid. Dar arta lui, cu siguranta, este o batalie castigata impotriva mortii.

   Nu postez fotografii. Aerul Barcelonei trebuie respirat, iar Gaudi simtit. Dar va invit, la vara, pe Las Ramplas, la un pahar de Sangria. Barcelona, posa’t guapa!

PS: Acasa, copiii lasati in grija tatilor, au dormit la gramada, fara povesti spuse la culcare, au avut doar mese de ciocolata, iar ceaiul a fost un lux pe care nu si l-au putut permite.

Omenirea, incotro?

         Consumismul in care traim, nevoia de a schimba sau a redenumi concepte vechi, ne face sa "modernizam" si credinta. Uitam Cuvantul lui Dumnezeu caruia nu i se poate pune eticheta de modern, sau orice alt atribut, el e vesnic, deci la fel de actual ieri, azi, si maine.

          In goana vietii cotidiene, se intampla sa raspundem nevoii de iubire, cu o mangaiere absenta, un gest reflex, lipsit de caldura, asta e ceea ce Dumnezeu nu face niciodata cu noi, atunci cand  Il cautam din suflet, se apleaca asupra noastra cu dragoste, atent.

         Dupa ce toata creatia lui Dumnezeu a fost infaptuita cu un singur cuvant: "Sa fie!", in cazul omului, Dumnezeu a creat trup din tarana, insuflandu-i suflare de viata, "Sa facem om in chipul nostru si-n asemanarea noastra." In om a unit Dumnezeu si cerul si pamantul, eternitatea si vremelnicia.

          Tot Dumnezeu ne-a dat cuvantul, cel cu care ne apropiem de El: rugaciunea. Cea din suflet, singura autentica, singura care ajunge la urechile "iubitorului de oameni", cea care-L aduce in suflet si-n viata.

          Nepasarea, asa zisii "crestini de duminica" care se bat cu pumnul in piept ca-L cunosc pe Dumnezeu, nu fac altceva decat sa-L exileze aruncandu-ne intr-un vid in care vom trai singuri.