Sunt momente in care o anumita stare sufleteasca ne aduce un suvoi de cuvinte pe buze, simti nevoia sa exteriorizezi bogatia aceea de culori care iti imbraca sufletul. O astfel de emotie am simtit eu vizionand Andrei Rubliov. Primul film pe care l-am vazut al acestui genial regizor a fost Stalker (Calauza), nu credeam ca voi vedea curand ceva mai emotionant, mai profund uman, ca acel film, ei bine, ma inselam.
Andrei Rubliov m-a facut sa simt cate poate cuprinde un suflet de om, cata nevoie de credinta, cata sete de apropiere de ceva mai presus de umila noastra persoana, poate exista. Traind in simplitate, reuseste sa-si ridice sufletul deasupra murdariilor vietii de zi cu zi, traieste prin arta sa, arde si daruieste talentul sau fara jumatati de masura. Icoanele sale iau nastere filtrate prin ochii unui pictor care reuseste sa vada oamenii cum probabil i-a vazut Iisus cand a murit pentru noi.
La fel ca in Stalker, Tarkovsky ne trezeste brutal la realitate, ne face sa privim adanc in sufletul nostru, face din nou apel la reintoarcerea la credinta, singura care ne face sa nu renuntam si ne da rugaciunea care porneste din inima, cea cu care exorcizam "prea lumesc-ul" din noi.
In Andrei Rubliov am avut senzatia ca ma intorc cumva intr-un loc stiut, aceeasi atmosfera pe care am intalnit-o in Calauza, aceeasi lipsa a culorilor care apar insa in final, aceeasi cautare frenetica in sine.
Tarkovsky se intoarce iar si iar in el insusi, cautand prezenta lui Dumnezeu pe care o simte in mod visceral. Personajul sau, Andrei Rubliov o intuieste deopotriva atat in rugaciune cat si in actul de creatie.
Intre cer si pamant, sufletul acestui om se face cruce aducandu-ne si pe noi mai aproape de cer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu