Un alt film as spune cel putin bulversant e Breath. Filmul acesta m-a facut sa simt atata tandrete, atata tristete... Eroina principala traieste parca in doua dimensiuni distincte, una in peisajul familial, angoasant, alaturi de un sot care pare totusi sensibil, dar nu intelege sufletul femeii pe care o are alaturi, iar celalalt intr-un loc cu totul diferit, celula unei inchisori.
Acolo traieste cu adevarat, incercand sa aduca magia vietii, al fiecarui anotimp, in sufletul unui condamnat la moarte. Actorii sunt deosebiti, reusesc sa transmita fara cuvinte atatea emotii, de la privirea goala a barbatului cand e chemat prima oara la vorbitor, pana la schimbarea de expresie din final, cand ai impresia ca nu doar sufletul ci si privirile i se rup dureros, cand ea dispare. Se indragosteste de femeia care ii decoreaza celula si in acelasi timp si sufletul.
Filmul puncteaza asupra importantei comunicarii, poate nu atat prin cuvinte, cat a comunicarii sentimentelor. Sunt intense momentele cand cei doi se privesc in ochi, el aplecandu-se peste masa, sorbindu-i cuvintele, in timp ce ea povesteste copilaria ei, senzatiile pe care le-a incercat cand era atat de aproape de moarte, il ia de mana si trec impreuna prin toate anotimpurile, in cateva zile. E o foame de viata, de traire, de iubire in amandoi asa de mare incat te infioara.
La sfarsitul fiecarui anotimp ea ii daruieste cate o fotografie. Primavara buzele lor se apropie atat de mult incat astepti sa vezi sarutul acela care nu vine totusi, sunetul strident al sfarsitului de vizita rupe parca dureros vraja.
Asteptarea si toate emotiile lor se descarca in unul din cele mai tandre saruturi care mi-au fost dat sa le vad, la alta vizita pe care Yeoh o va face, de data aceasta aducand toamna lor in viata si sufletul barbatului insingurat care pare ca traieste de acum asteptand sa fie chemat la vorbitor. Un sarut flamand, cuprinzand suflet si trup deopotriva dar si dureros de tandru; din tristetea lui, primul zambet i-l va darui ei.
Un film cu un final neasteptat, m-a lasat in tacere, intrebandu-ma de cate ori acceptam sa traim langa persoana gresita, multumindu-ne sa evadam in vise, acele vise in care nu suntem singuri. Un spectacol al tacerii in care imaginile vorbesc de la sine.
ai surprins foarte exact spiritul filmului. Kim Ki Duc are marea calitate sa plece din situatii absolut normale spre a diseca realitatea "de langa noi" - care de multe ori trece neobservata. E un fel de a trai clipa.
RăspundețiȘtergere