"Le scaphandre et le papillon" in regia lui
Julian Schnabel - castigator a numeroase premii si distinctii printre care Globul de Aur pentru cel mai bun film strain, Marele premiu pentru merite tehnice la Cannes, sau Cel mai bun scenariu la Premiile BAFTA - este unul dintre cele mai emotionante filme pe care le-am vazut.
Pentru doua ore, ai impresia ca esti si tu captiv in pielea personajului. Scene filmate din perspectiva unui ochi (singurul ramas deschis catre lume), senzatia angoasanta si frustranta de a incerca sa focalizezi ceva perceput doar cu ajutorul auzului, neputinta de a misca orice alta parte a corpului, vocea pe care o auzi clara si coerenta in mintea ta, dar pe care altii nu reusesc sa o auda.
Un film bazat pe povestea reala a lui
Jean Dominique Bauby, redactor sef la revistei Elle si a ultimului an din viata sa de paraplegic. O fosta viata stralucitoare si marcata de frivolitate.
"Viaţa mea a fost un sir de lucruri "cat pe-aci sa fie" ratate... Femeile pe care nu am fost capabil sa le iubesc, sansele pe care le-as fi avut ca sa ma bucur, dar pe care le-am lasat sa se piarda... O cursa in care, desi stiam rezultatul de la bun inceput, nu am reusit sa pariez pe castigator." O viata ramasa undeva, in urma, datorita comotiei cerebrale care-l aduce in imposibilitatea de a-si mai simti sau misca corpul.
Cum era de asteptat in asemenea situatii, durerea si revolta se concretizeaza intr-o singura dorinta: aceea de a muri. Dojenit de catre logopedul care considera o asemenea dorinta ca fiind lipsa de respect si obscen, Jean-Do decide sa nu-si mai planga de mila si sa foloseasca timpul ramas pentru a scrie o carte despre propria-i conditie, despre fericire, despre cat de important este sa stii sa-ti pastrezi umanitatea si sa traiesti cu bucurie si recunostinta fiecare clipa.
"Am decis sa nu-mi mai plang de mila din nou. In afara de ochi, mai am doua lucruri care nu sunt paralizate. Imaginatia si memoria. Imaginatia si memoria ma ajuta sa scap de costumul de scafandru."
Nu intamplator, in multe secvente din film, cei cu care Jean-Do intra in contact apar fragmentati. Unora li se vede doar fata, mult marita, altora bustul, sau alte detalii anatomice. Ochiul care priveste in exterior, se fixeaza pe acele detalii, de multe ori nereusind sa cuprinda intregul in complexitatea lui, in timp ce ochiul care coboara in interior, vede o lume incredibil de colorata, unde nu exista siluete frânte sau incomplete.
Inchis in costumul de scafandrul, isi "rosteste" cuvintele cu ajutorul singurului ochi neafectat de paralizie, dar simte si traieste cu adevarat intre acele batai de pleoapa cu care construieste cuvinte si fraze. In lumea lui imaginara calatoreste inapoi in trecut, sau zboara pe aripi de fluture intr-un viitor pe care stie ca nu-l va mai putea trai.
Ce e fericirea? Cand devii constient de faptul ca esti fericit? Cum e sa-ti privesti copiii jucandu-se fara sa poti lua si tu parte la joaca lor, sau strange in brate. Cum e sa tanjesti dupa fiecare gest marunt efectuat mecanic, zi de zi, dar pe care te sufoca acum dorinta de-a putea sa-l faci din nou. Imaginati-va ca sunteti inchisi in costumul de scafandru al lui Jean Dominique Bauby si veti intelege cat de important e sa stii sa fi fluture.
"Auzul nu mi-e grozav, si cateodata cred ca-mi aud bataile inimii. Dar imi zic ca e sunetul batailor de aripi ale fluturilor. Da, fac progrese remarcabile si pot auzi chiar si fluturii. Pot privi inspre viitor."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu