Film: Dupa-amiaza unui torţionar (Lucian Pintilie - 2001)

Scriitoarea Doina Jela, autoarea scenariului, declara la premiera filmului:

"Copiilor germani li s-a impus sa vada ororile lagarelor de prizonieri evrei de la Auschwitz, sa îsi aminteasca si sa înveţe. Este si motivul pentru care ei sunt unde sunt si noi suntem unde suntem".
Filmul reda povestea reala a unui om, a unui torţionar care traieste în durere si remuscare. Si care a avut forţa sa marturiseasca, desi justiţia a fost oarba în a-i pedepsi pe cei ca el.

Povestea este foarte aspra, puternica, reala. Ar fi putut sa sufoce filmul, sa îl lase doar în ipostaza unui documentar. Este meritul lui Lucian Pintilie ca totusi avem de a face cu o opera cinematografica puternica.

Gheorghe Dinica a realizat unul dintre marile sale roluri. Acompaniat de Coca Bloos în rolul soţiei oarbe, redusa la rolul unei aproape sclave, dar si singura care-si apara barbatul.
Deţinut de drept-comun este racolat de securitate pentru a-i tortura si ucide (avea norma) pe deţinuţii politici. Instruit de o femeie, care îi va bântui cosmarele, imaginaţia, viaţa.

Dupa 1989 rareori s-a amintit de torţionarii si bestiile nascute în comunism. Unii si-au continuat viaţa linistiţi, alţii au continuat nederanjaţi sa mânjeasca memoria victimelor lor (cum ar fi generalul criminal Plesiţa).
Puţini au marturisit, cum este si Franţ Ţandara, torţionarul din film. Traiesc printre noi condamnaţi dublu: de propria memorie, dar si de fostii tovarasi întru orori care aleg sa-si continue existenţa inumana.

Este unul dintre filmele cu o uriasa putere evocatoare, realizata nu prin imagine ci prin forţa marturisirii orale. Si care trebuie vazut, de noi, de copiii nostri. Pentru a putea renaste cu adevarat ca naţiune normala.

P.S. Franţ Ţandara a existat cu adevarat. Redau mai jos interviul din Observatorul Cultural, ultima sa marturisire. A murit în 2004, la 74 de ani, fara a fi deranjat vreodata de "organe" pentru crimele comise.

Cuvinte pentru comunisti. O convorbire cu tortionarul Franţ Ţandara


Domnule Tandara, atunci cind ne-ati primit in locuinta dumneavoastra din Giurgiu mi-ati spus un lucru pe care nu ma asteptam sa-l aud. Ati spus dumneavoastra ca va bucura faptul ca vin tinerii aici, acasa, ca sa afle, sa va intrebe tot soiul de lucruri...
Foarte mult ma bucura.

Perfect. Pentru toti cei care nu va cunosc si pentru cei care nu v-au citit cartea, v-as ruga, pentru inceput, sa ne spuneti citeva cuvinte despre dumneavoastra. Asadar, cine sinteti? Cind v-ati nascut?

in 1930, in februarie. Am implinit 72 de ani pe 22 februarie. M-am nascut intr-o familie decazuta, cum se spune acum. Am crescut prost, needucat... Dupa ce s-a destramat familia mea, nu m-a luat nici mama nici tata, si neavind incotro am mers la regiment.


Parintii dumneavoastra divortasera?

Da. S-au despartit, iar eu am ajuns la regiment, copil de trupa. Asta s-a intimplat prin 1941-1942, in timpul razboiului. Razboiul era in toi atunci. La regiment am dus-o foarte bine dar, bineinteles, nu la fel cum as fi dus-o alaturi de mama sau de tata. Era greu. Te culcai odata cu toata trupa, cind suna stingerea, la ora 21, iar la 5 dimineata se dadea desteptarea. Cu timpul insa m-am obisnuit cu viata asta de cazarma. Problemele pentru mine au inceput atunci cind s-a terminat razboiul caci regimentele si diviziile s-au contopit. Atunci pe noi, copiii de trupa, ne-au aruncat care incotro, pe la meserii, pe mai stiu eu unde... Eu am apucat sa plec la Tirgoviste unde mi-am inceput cariera de politician comunist, de tinar comunist.

Dar cum a inceput cariera asta? Asa, deodata, ati ajuns in Tirgoviste si ati devenit politician comunist?

E o poveste mai lunga. Totul a pornit de la Bizim Ion, asta era un moldovean despre care se spunea ca era ruda cu Gheorghe Apostol. Nu stiu daca era si adevarata povestea asta, dar asa se vorbea, chiar el pretindea ca este ruda cu Apostol. Bizim se ocupa cu UTC-ul acolo, in Tirgoviste. Eu am fost trimis initial la Arsenalul Armatei. Dar Arsenalul Armatei din Tirgoviste s-a transformat apoi in scoala de meserii a CFR-ului. A fost deci preluat de CFR si, in loc sa facem tunuri, sa reparam tunuri, lucram vagoane CFR. Eu n-am apucat nici d-alea sa fac ca am luat-o pe partea asta cu cariera politica. M-a luat Bizim asta pe linga el, mai erau vreo doi-trei si am facut organizatii. Umblam toata ziua prin oras, prin Tirgoviste. Ei, si asa, tinar fiind, m-a pus necuratul sa fur niste cearceafuri. Prins fiind, nu m-a mai iertat conducerea.
Trebuie sa stiti insa ca pe atunci, prin 1945, nu era cine stie ce organizare comunista, nu era toata lumea comunista. Cum m-au prins, m-au luat la ochi si mi-au pus gind rau. M-au exmatriculat din scoala asa ca a trebuit sa plec de acolo. Asa ca mi-am facut bagajele si am plecat din Tirgoviste, am revenit in Giurgiu. insa, inainte sa plec, Bizim mi-a spus ce am de facut cind vin in oras: sa caut Partidul Comunist. Dar de unde dracu’ sa gasesc Partid Comunist in Giurgiu? Pe vremea aia nu era. Era un Partid Socialist, de comunisti nici nu se vorbea pe atunci in oras. Era Frontul Plugarilor, Partidul Socialist, Partidul Social-Democrat... Erau toti grupati la un loc si, printre ei, erau si comunistii. Dar nu avea o firma, ceva gen „Partidul Comunist“. Era doar Partidul Socialist si cel Social-Democrat. Cam ca acum, cu PSD-ul. Pe atunci era Frontul National Democrat, acum am avut Frontul Salvarii Nationale... Sint niste chestii de te doare capul... Pe mine ma socheaza treaba asta ca mi-aduc aminte de cum era acum 50 de ani si stiu cum a inceput totul...

Dar acum sint democrati...


Pai si atunci tot „democrati“ erau. Atunci era Frontul National Democrat, acum este Partidul Social Democrat. Sa nu-l uitati insa pe Voitec, care era un social-democrat care statea alaturi chiar de Ceausescu... Dumneata nu stii, dar uite ce se spunea pe atunci, ce slogan era: spunea ca s-a dus coana Leana cu Voitec si cu Ceausescu sa cumpere din halele Obor trei capatini de porc. Si au vazut ca trei capatini de porc aveau trei preturi diferite. Iar Leana s-a sesizat si a intrebat de ce a ei este mai ieftina, de ce difera preturile. Iar macelaru i-a raspuns lui Ceausescu: „Tovarase Prim-Secretar, a dumneavoastra are limba, dar n-are creier. A tovarasului Voitec are creier, dar n-are limba. Iar a tovarasei Elena n-are nici limba n-are nici creier“. Asta era deci treaba, Voitec era acolo ca un manechin, doar sa arate ca el este social-democrat.
Si am ajuns acolo, la social-democrati. Acum fac o paranteza: semnatura pe gratierea mea din inchisoare este data de Sadoveanu. Sadoveanu... un mare poet. Mi-a placut si imi place tot ce a scris. Dar nu ca om politic, ca si el a activat chiar daca nu a avut carnet de membru de partid. Daca este vorba asa, carnet de membru n-am avut nici eu. Dar am activat, faceam totul pentru comunisti. Daca ma intreba cineva spuneam: „Carnetul meu e in inima!!!“. Asa spuneam la toti! Si am lucrat ferm convins pentru ei, sa stiti. Nu pot sa ma dau in laturi, sa spun ca n-am fost comunist!

Haideti atunci sa revenim... Ati revenit in Giurgiu si ati cautat Partidul Comunist...

Da. Pai la ei mi-am gasit adapostul. in Giurgiu mi-am gasit de lucru la CFR, acolo m-au plasat. Era un picher, Heiselhoff ii spunea, era neamt, care nu vroia sa ma primeasca, stia ca sint trimis de comunisti. Si am inceput sa lucrez la CFR, unde ma trimiteau. Eu eram slab pe atunci, distrofic, n-am fost niciodata gras. Ma puneau sa lucrez la traverse si, asa slab cum eram, luam traversa in spinare... Ca ei mi-au spus: „Stai acolo vreo doua-trei saptamini, pina iti reglam noi situatia...“. Si au reglat-o ca, dupa scurt timp, am ajuns sa muncesc la sindicat. Nu mai lucram la traverse, eram scos din productie si pus sa duc corespondenta colo, colo... Asta pina cind a ajuns in oras Pavel Stefan, care era prim-secretar, iar eu am ajuns ciinele lui credincios.

Cam in ce an era asta?

Cred ca prin toamna lui 1946, dupa alegeri. Pavel Stefan era galatean si era casatorit cu o ploiesteanca, Elena Pavel, care statuse pe la Doftana. Nu era un tip cine stie ce, cred ca a fost promovat datorita neveste-sii (ca apoi a fost avansat la Bucuresti, a ajuns ministru, ulterior a ajuns si in Comitetul Central). Dar ca meserie de baza era inginer, ca nu era mare lucru pentru Partid sa le dea astora o diploma, o licenta... Ei, si in Giurgiu, cind a venit el, erau tot soiul de comunisti, de vreo 30-40 de ani, mai mari decit mine. Dar eu am activat mai mult ca oricare dintre ei. Am activat cu credinta si cu suflet.

Ce anume faceati mai exact?

Un soi de spion eram. ii raportam lui Pavel Stefan tot ce se intimpla in institutii, pe unde se complota... Si asteptam si eu promovarea ca imi promiteau ca prin 1949-1950 o sa merg la Moscova. Dar n-am mai apucat ca s-a intimplat nenorocirea cu tata. L-am ucis pe tata!

Cum s-a intimplat asta?

Partidul Comunist cistigase alegerile in 1946, in noiembrie. Atunci a inceput schimbarea. Institutiile deveneau de stat, nu mai existau patroni, le luau morile, paminturile erau confiscate si puse laolalta. Trebuia ca, pina in 1948, sa lichideze toti burghezii. Iar in 1948 venea nationalizarea. Prin 1947, la inceputul anului, m-am trezit cu tata la mine, ma ruga sa ma intorc acasa. El tinuse intre timp vreo trei, patru femei. Avea vreo 30 de oi, nu mai putea sa munceasca singur, si ma chema acasa. Pavel Stefan mi-a spus insa sa nu ma duc la oi, ca-mi strica viitorul. Eu aveam viitorul in fata, si Pavel mi-a zis: „Unde te duci tu acum, te faci cioban?“. I-am zis: „Nu se poate. Eu ma intorc la tata!“. Tata plingea, ii curgeau lacrimile. Si-mi zice: „Eu, daca as fi in locul tau, i-as da una in cap!“.

Asta v-a spus Pavel Stefan...

Da. El a prevazut ca nu voi putea sta la tata. Aflase cu ce se ocupa tata, unde lucreaza, si spunea ca este un om de nimic. Probabil ca asa si era. Desi mi-e tata, nu pot sa-l condamn. Dar, asa cum era, era tatal meu, il priveam ca pe un tata si eram bucuros ca s-a intors cu mila catre mine. Mi-am zis ca, totusi, este ceva ca, la 17-18 ani ai mei, dupa atita timp, sa se intoarca cu mila catre mine. Mi-am zis ca are suflet, asa ca m-am dus. Dar m-am inselat, n-a fost asa si n-am putut sta cu el decit vreo sapte, opt luni de zile. Si, intr-o zi, s-a intimplat ca ma goneste. imi spunea sa plec si sa-mi iau tot ce este al meu. Dar eu n-aveam nimic, nu realizasem nimic la el. Banii ii lua el, mincarea la fel... Eu n-aveam nimic. Cu ce venisem pe mine se rupsese, si eram si fara haine. L-am intrebat: „Pai ce-mi dai?“. O caciula am vrut sa iau si nici p-aia nu mi-a dat-o: „Aia e caciula mea!“. O tinea pe a lui, sa plec cu ce am venit. Eu nu venisem cu mare lucru, nu aveam mai nimic. Si-atunci mi-am adus aminte de ce a spus Pavel, ca ala nu este tata, si mi-am zis: „A avut dreptate Stefan, il termin! N-am decit sa-l termin!“. Si, hotarit cum eram, dupa incaierare eu am fugit, am luat un topor si... scurt! Asta a fost!

V-ati luat la bataie?

Da. A fost o incaierare. Dar eu am fugit dupa topor, afara. Am venit cu toporul, iar el, cind sa iasa din casa, i-am dat cu toporul in cap si l-am terminat! A fost o furie, un exces de nebunie, caci crimele astea se fac in exces de nebunie, nu mai rationezi. Toate crimele asa se fac, cred eu, nu mai rationezi. Mi-am revenit din soc si mi-am spus: „Ma duc imediat la tovarasul Pavel!“. Pavel era la Bucuresti, nu l-am gasit decit pe adjunctul lui, Costache Vasile, unul pe care eu il ajutasem sa promoveze. Eu il saltasem in fata lui Pavel, intotdeauna spuneam: „Nea Costache este omul potrivit. Locul lui este aici, in locul dumneavoastra!“. Si asa s-a si intimplat. Si m-am dus la el, la Costache, si i-am spus: „Uite ce am facut nea Costache. A avut dreptate tovarasul Pavel Stefan. Trebuia sa-l omor mai demult, dar uite, acum l-am omorit!“. ala mi-a zis zimbind: „Pai ce, tovarasul Pavel te-a invatat sa-i dai in cap?! Sa nu pomenesti asta undeva ca nu trebuia sa faci asa! Dar nu-i nimic. Du-te acasa, eu dau un telefon, tu stai linistit si trimit eu militia. Am eu grija de taica-tau!“. Si chiar asa s-a intimplat.

Eu m-am dus acasa, n-am spus nimanui nimic, si, dupa un timp, calculase el cam dupa cit timp sa vina militia, au venit si m-au ridicat. Chiar ei imi spuneau ce sa declar: ca a avut tata un cutit, ca a fugit cu cutitul dupa mine, tot soiul de lucruri care nu erau adevarate. Militia ma invata. Pe atunci la Siguranta era unu’, Marin Dumitru il chema, care fusese legionar si, dupa alegeri, se facuse comunist. asta, Marin Dumitru, a stat linga mine si-mi dicta ce sa declar. A fost o declaratie scurta caci a doua zi urmau sa ma trimita la penitenciar, la cabinetul de instructie.
Cind am ajuns la penitenciar lucrurile erau deja aranjate. Directorul penitenciarului era fratele lui Teohari Georgescu. Teohari era ministru de interne, iar frate-sau venise la Giurgiu ca director de penitenciar. Si el m-a primit. A stiut si ora cind vin. Probabil ii dadusera aia telefon. M-a intrebat doar atit: „Tu esti Tandara?“ „Da!“ Si m-a introdus, a spus primului gardian sa aiba grija de mine, mi-au dat pachete de la Partid... Eram ingrijit foarte bine la penitenciarul ala! Si, vazind asa, asteptam eliberarea, imi spuneam: „Eee, scap eu repede de aici!“. Si asa a si fost.
Initial, mi-au zis ca plec la Arad. Stia ca pleaca ala director la Arad si vroiau sa ma transfere odata cu el. Dar n-am mai apucat asta ca Pavel m-a cautat la inchisoare, la Vacaresti.

Dar la Vacaresti cum ati ajuns?

Am fost trimis. Asta pentru ca in Giurgiu nu se judecau procesele criminale. Asta se facea numai la Curtea Criminala din Bucuresti. Si m-au dus acolo, sa ma judece. Comunistii mi-au pus aparator, ala ma invata ce sa declar... Nu s-a putut sa scap ieftin. Mi-au spus ca iau pedeapsa zece ani de inchisoare, dar in proces m-am procopsit cu 12 ani temnita grea si un an de interdictie. Au spus ei „temnita grea“, ce urma sa o fac inchis in celula, dar am scapat, ca in realitate m-au pus ba la bucatarie, ba nu mai stiu unde... Am vrut sa fac recurs, dar mi-au spus aia sa renunt la recurs ca plec la Canal. Eu nu prea vroiam sa plec la Canal ca mi-era bine acolo, ma acomodasem cu viata interlopa, cu mediul acesta in care intrasem, mediul acesta placut. Dar a trebuit sa suport si, la presiunile lor, am plecat la Canal.
La Canal a fost bine la inceput, imi parea libertate. Pavel Stefan mi-a spus chiar de la plecare ca raza mea de actiune, unde ma puteam misca in voie, era de 60 de kilometri. Nu aveam voie sa depasesc raza asta, sa trec de Cernavoda de pilda, dar nici n-aveam nevoie. Mi-era de ajuns ca puteam sa merg de la Midia sau de la Periprava la Constanta. Nu aveam unde sa plec. Si ei imi spusesera: „Vezi ca esti tot ingradit. Daca pleci, te aduc inapoi si atunci nu mai ai sanse de reabilitare. Tu ai sanse mari de reabilitare“.
Eu ii intelegeam si ii ascultam. Iar ei, din cind in cind, imi vorbeau de Partidul Comunist. Asta imi reimprospata sentimentele. Eu uitasem de comunism pentru o scurta perioada, dar nu eram pe deplin vindecat.

In inchisoare la ce va foloseau?

Pai in inchisoare eram tot un soi de informator, dadeam informatii. Si aveam dreptul sa aleg prim-brigadierii, de pilda. L-am ales pe unul, un tigan. Stie toata lumea care a facut puscarie politica pe la Poarta Alba si care mai este in viata cine a fost Marin Stanciugel, tiganul asta. Despre el n-am prea multe sa va spun ca era un om... asta a bagat in cuptorul de caramida un om, un profesor... Bietul om abia venise in colonie, fusese adus cu o cursa de vreo doua zile, si Stanciugel l-a maltratat si l-a omorit. Eu nu am fost de fata atunci, dar i-am vazut oasele la cuptor, ca deja arsese.

Stati putin... La Canal dumneavoastra ati ajuns ca detinut?

Da, ca detinut!

Si cu ce drept puteati numi dumneavoastra acest brigadier?


Pai la Canal era autoconducere. Asa se numea. Era biroul tehnic, biroul administrativ, sefii de santier, tehnicienii si brigadierii. Astia din urma tineau cont de norma, de cit s-a excavat, cit s-a sapat, de incarcari si descarcari, de cita piatra s-a spart, de toate lucrarile astea. Fiecare brigada avea vreo 80-90 de detinuti si erau vreo 110 brigazi. La Poarta Alba n-au fost niciodata mai mult de 12.000 de detinuti, nu suporta mai mult. Era destul de aglomerat si asa, nu aveau cum sa mai aduca. Initial au fost 32 de baraci, 16 pe-o parte si 16 pe alta, si apoi au facut niste H-uri, asa se numeau, unde aduceau pe cei condamnati politic.

Si Stanciugel asta a ucis un profesor?

Uite cum a fost: la fiecare baraca, la intrare, era un gardulet si in stinga si in dreapta erau niste parcele pentru flori. Parcelele alea aratau insa ca niste morminte. Profesorul asta, un om tinar, la vreo 30 de ani, ar fi spus celorlalti detinuti: „Uite, aici sint ingropati detinutii!“. Eu nu l-am cunoscut pe omul asta, i-am vazut doar oasele in cuptor. Ca m-a chemat un tigan ungur, Horvath il chema, si mi-a zis: „Vino incoace si vezi ca la cuptor l-au ars pe unu’...“. „Pai cine l-a bagat bai?“ „Nu ma spui pe mine?“ „Nu te spun!“ „Marin l-a ars!“ Adica Stanciugel, intelegeti? L-am intrebat apoi: „Pai si cum a ajuns acolo?“. Zice: „Nu stiu!“. Cind m-am dus la cuptor, am vazut ca profesorul fusese impins inauntru cu capul in fata, ca oasele de la picioare se mai vedeau. Am luat eu un lemn de salcie, am scos afara piciorul, m-am uitat la el si apoi l-am aruncat si eu indarat, in foc. Ca era jar mare, bagase lemne de cite doi metri inauntru, lemne de salcie, in cuptoarele de caramida.
A doua zi a inceput controlul, numaratoarea, ca nu iesea unu’. Se facea o numaratoare la iesire si apoi, dupa ce ieseau brigazile, se facea si interiorul. Si m-am dus si i-am spus lui Paun, care numarase de trei ori pina atunci: „Nu mai numarati, ca unu’ lipseste!“. „Ce e cu el?“ Si l-am dat atunci de-o parte ca sa n-auda plutonierul, care era seful garzii si lua in primire interiorul, si i-am zis comandantului: „Pai, sa va spun, Marin l-a bagat pe unu’...“. „Ai vazut tu?“ „Am vazut eu piciorul, am mirosit! Si oamenii care au fost la WC au mirosit!“ Bine, era si tiganul printre aia unde se numara, era afara, la careu, facut ca pe-un teren de fotbal. Acolo erau numarati si aia de la auxiliar, la infirmerie, la bucatarie... Numai plantoanele in fata baracilor ramineau. Ii numara cu plantoanele, intrasera in dormitor, se uitasera pe sub paturi... „Unde e unu’?“

Comandantul a inteles atunci situatia si a oprit numaratoarea, sa nu se mai numere. Deci, pe la ora noua si jumatate s-a terminat numaratoarea, cautarea prin diverse locuri si au spus: „Gata, asta este...“.
L-au chemat pe Marin si el a simtit cam care era treaba si a recunoscut. Ce-au facut ei mai departe nu mai stiu ca eu, de pilda, n-am fost apoi chemat de nicaieri ca sa fiu intrebat ce stiu de lipsa acestui om, cum a disparut omul acesta. Ca, in mod normal, trebuia sesizata procuratura Constanta, de care apartineam, dar nu a aparut nimeni de la procuratura. Pentru alte lucruri am mai fost eu intrebat, dar pentru acest caz nu m-a intrebat nimeni nimic. Desi se spune ca ar sti procuratura ceva de cazul acesta. Dar nu stiu ce si in ce fel.
Uite, de-aici au plecat insa toate treburile. Pentru ca eu, de aici, din 1950, am fost transferat la Culmea. Acolo a venit unu’, colaboratorul meu apropiat, cu care am lucrat mult. Nicolau il chema, era basarabean, avea un accent de basarabean. S-ar putea spune ca era rus, nu stiu daca si era, dar vorbea romaneste cu accent. Era un tip blond. Asta a venit dupa mine, la Culmea, sa-mi spuna ca merg la Bucuresti. Mi-a explicat, mi-a spus el cam despre ce este vorba... M-a intrebat daca am vazut pina acum vreun nebun, cum vorbeste un nebun, cum face... Eu, cind am auzit, fiind tinar, mi-au cam placut aventurile astea. Si am plecat cu el la Bucuresti.

Cind am ajuns la Bucuresti m-a predat unuia, Cocos il chema, care era medic, cunostea ceva specialitate. Acum, stiu si eu daca era Cocos sau asta era un nume conspirativ? Ca acolo se lucra pe nume conspirative.
Am ajuns la Spitalul nr. 9 unde am avut prima mea lucrare, pe 8 august 1951. Pe atunci erau tot soiul de evenimente in tara: probleme cu studentimea, cu organizatia „Sumanele negre“, cu tot soiul de organizatii d-astea impotriva comunismului. Erau fel si fel de tineri d-astia iar noi cautam, prin diverse metode, sa scoatem informatii de la ei, sa-i facem sa marturiseasca. Adica sa spuna despre unul si altul, despre cine stie ce caz, despre cine stie ce organizatie, despre citi membri sint intr-o anume organizatie... Asta nu putea sa faca securitatea si o faceam noi... Dupa ce ii tortura, ii aducea aici, la sectia asta nr. 9. Sectia asta nu era de mult infiintata, o facusera cu citeva luni inainte de a veni eu acolo. Era condusa de unu’, Tomorug, un medic legist la MAI, grec de origine. Omul asta nu a cautat niciodata sa ma apropie sau sa ma intrebe ce caut eu acolo. Dar stia, mai ales ca eu nu venisem acolo cu fisa. Un bolnav, in mod normal, ar fi trebuit sa aiba o fisa. Eu am vazut, la dreptul comun erau unii care veneau pentru expertiza, ca-i trimitea la expertiza la noi. Doctorul asta insa nu s-a ocupat de „politici“, asta stiu sigur. Eram odata cu un sanitar si am putut sa-mi arunc ochii pe registre, sa vad. Si am vazut ca „politicii“ nu se tratau acolo.

Erau trei celule de drept comun, trei celule cu patru paturi. Asta inseamna 12 pacienti. Niciodata nu erau mai multi. Cum terminau cu tratamentul acolo, un tratament care era scurt, nu de lunga durata, te trimiteau inapoi. Dar mai aveam inca trei celule care erau la dispozitia Securitatii. Si eu pe partea aia stateam.
Doctorul asta deci n-avea treaba cu mine, sa ma intrebe ce caut acolo sau pentru ce am venit. Ca lucram doar o luna. Asa era conventia cu ei, cu Nicolau si cu maiorul Jidic, ca nu stau mai mult de o luna. Nu se putea sta. Desi aveam libertatea sa ies ziua si era mincare nemaipomenit de buna si multa (erau trei feluri de mincare: clasa I-a, a II-a si a III-a). Eu luam de la clasa I-a si luam pe alese: azi serveam rate. Luam rate, doua-trei rate si dadeam si la gardieni. Bolnavii, pacientul meu, pe care trebuia sa-l lichidez, nu minca. Pai ii dadeam eu mincare lui ala?! Eu cautam sa-l termin pe cit se putea. Ca aveam ordin, nu trebuia sa-l tinem doua zile. In 24 de ore trebuia sa-i facem ceva.
Il aduceau la 11 noaptea, la cel tirziu 11 noaptea era venit, iar a doua zi, tot la ora 11, pleca de acolo, dar pleca rece. Venea cald si pleca rece. Asa se intimpla. Imi aduc aminte ca, de multe ori, ma intreba Nicolau: „Cite capatini ai facut luna asta? Cite capatini?“. Adica sa-i dau raportul.

Nu mai tineam minte. Deci faceai una, doua pe noapte. Cam asa era, o capatina pe noapte. De multe ori ii spuneam: „Pai n-am facut decit vreo 19...“. „N-ai facut 30?“ Adica, daca am stat 30 de zile trebuia sa fac 30 de capatini. Dar nu faceam atit.
Acest om, Nicolau – nu stiu daca mai traieste ca, in 1951, avea vreo 38-39 de ani – s-ar putea sa fi ajuns precum colonelul Craciun, care spunea ca el a facut numai bine detinutilor. Dar nu le facea. Poate la dreptul comun sa le fi facut bine, dar la politici nu le facea, ca nu avea interesul. Interesul ala era in 1950: sa scurtam intelectualii! Era atunci lupta de clasa si trebuiau eliminati toti filfizonii. Ca asa le spunea: „filfizoni care au facut studii la Paris!“. Fie ca facusera, fie ca nu, mi-i bagau pe git ca au facut studii la Paris. Poate ca facusera studii la Iasi, Cluj, Timisoara sau Bucuresti, dar noua ne spuneau ca au facut la Paris. Ca nu-i priveam cu ochi buni pe astia.

Si trebuia sa-i lichidati...

Da! Si ii lichidam. Dar nu eram numai eu. Ca aici este problema: nu cu mine s-a facut comunismul asta. Comunismul s-a facut cu multi ca mine. Si erau oameni care stiau sa te incite la nenorociri, care reuseau asta.
Deci... veneau la Spitalul nr. 9 pacienti, detinuti care trebuiau sa fie eliminati...
Nu erau detinuti trimisi cu un dosar, sa stiti. Ei nu aveau decit o fisa.

Probabil erau saltati de pe strada...

Nu se stia de unde vin. Nici mie nu mi se spunea cine sint. Nici nume nu aveau. Aveau doar o fisa. Iar pe fisa asta scria doar atit: 45. Sau 59. Asta era fisa lui.

Un numar.

Un numar, atit era. Venea, il lasa duba...

Deci nu stiati cine este, cum il cheama...

Daca stiai, de la el aflai.

La tortura?

Da. Ca altfel nu spunea. Il aduceau doi securisti in uniforma. Aia il insoteau si il predau aici, la noi.

Asta dupa ce erau torturati?

Nu. inainte. Desi veneau si unii batuti.

Adica ii torturau si apoi ii aduceau la dumneavoastra?

Da. Erau inceputi de acolo, iar noi ii terminam.

Cum ii terminati?

Prin diferite metode. Nu aveam un singur stil. Erau electrosocurile dar, prin 1952, ne luase aparatul. Chiar eu le spusesem: „Luati-l ca nu-i nevoie de asta!“. Aveam alte metode. De pilda batutul la testicole (aia era cea mai crunta bataie).
Problema era ca nu doreau sa aiba urme. Veneau insa unii cu urme si raportam asta, ca au venit cu urme. Apoi, cind mureau, nu stiam unde ii duc. Pe mortii de drept comun ii duceau la morga spitalului, sa le faca autopsia. Dar „politicii“ nu mai erau dusi la autopsie. Venea aceeasi duba a penitenciarului, o masina Praga, si ii ducea.

- Era o placere sa torturezi
in volumul Lexiconul negru, la fisa dumneavoastra scrie asa: „Ca tortionar a aplicat victimelor lui urmatoarele metode de tortura: strivirea degetelor cu usa..."


Da. Cu unii nu ne puteam lupta. Eram doi insi si nu ne puteam lupta cu detinutul, nu vroia sa bage degetele la usa. Veneau unii mincati, mai in forta si nu puteai lupta cu ei. Si le-am spus sa nu-i mai aduca mincati, ca nu reusim sa le rezistam... Asa ca, dupa un timp, ni-i trimitea epuizati, nemincati de sapte, opt, zece zile. La astia se cunostea ca nu au mincat atita timp, nu se mai puteau tine, se clatinau pe picioare. Le puneam atunci repede mina si stringeam dupa putere, la usa.

Aici mai spune de bataia la testicole...

Era o satisfactie pentru noi sa-i batem la testicole! Asta invatasem de la o femeie...

Ce anume?

Ideea asta de la o femeie a venit. Ea, se spune, ii batea cu creionul. Eu, neavind creion, mi-am facut o nuielusa. Era un pom in curtea spitalului si din ramurile alea mi-am facut o nuielusa de vreo 50 de centimetri, de grosimea unui pix. Cu aia ii bateam. Dadeam pina lesinau. De multe ori majoritatea mureau. Se umflau testicolele si mureau. Putini au scapat cu viata de la bataia asta.
Dar, chiar daca scapau de la bataia asta, nu scapau neterminati. Asta in nici un caz. Era o placere sa torturezi.

O distractie, o joaca...

Da. Era o distractie. Asta recunosc, nu pot sa ma dau inapoi. Niciodata. De aceea spun ca nu ma pot pocai de cite rele am facut. Ca nu pot spune: „Doamne iarta-ma!“. Mi-e greu sa-i spun sa ma ierte, ca n-are pentru ce ma ierta.

Aici se mai pomeneste, ca metode de tortura, de sugrumare, asfixiere, lovirea cu saculeti de nisip si cu cearceafuri ude...

Da. Erau niste saculeti facuti dintr-un fel de salopeta, un material foarte dur. Aveau diametrul de opt, noua centimetri si erau indesati cu nisip. Bateai cu saculetii aia pe spinare pina spuneau ce aveau de spus. Asteptai sa scoti ceva de la ei... Si, daca intr-o ora, doua nu scoteai nimic de la ei, le spuneam colegilor: „Da-l dracu’, nu mai are rost sa continuam! Termina-l! Nu vezi ca ne apuca 12 noaptea cu el aici?!“.

Si daca marturisea, daca va spunea ce doreati sa stiti, scapa?

Nu scapa!

Deci oricum il ucideati?

Da. Dar trebuia sa avem ceva scris: un nume, o adresa, daca are armament, pistol...

Ce marturisea el... Si apoi tot il ucideati?

Bineinteles. Nu aveai de ce sa-l lasi in viata!
Am tot auzit cazuri de detinuti care au scapat cu viata. Dar va spun sincer un lucru: oamenii curati la suflet nu au scapat! I-am terminat pe toti! in 1953 noi nu mai aveam ce sa lichidam! Ca ramasese Coposu, care era o piesa de nimic... Coposu... Sau Diaconescu... Ce mare piesa era?! S-a vazut de fapt... Asta va spun: adevaratii oameni politici i-am terminat!
Era tineret in inchisoare, oameni de vreo 30, 40 de ani, de care mie trebuie sa-mi fie mila ca mi-au fost victime... aia erau adevarati intelectuali!!!
Eu ma imbolnavesc cind il aud pe „profetul“ ala, Brucan, ca face „profetii“ despre trecut. Domnule, cum sa vorbesti, sa faci profetii despre trecut?! Pai sa spuna trecutul lui, nu ala de o saptamina, doua... Trecutul lui sa-l spuna, asa cum mi-l spun eu acum.

Va mai aduceti aminte de Iliescu atunci cind, la prima candidatura, si-a spus biografia? A spus ca a inceput comunismul la 12 ani. Ceausescu incepuse la 10, el la 12 si eu la 15 ani. Ne spunea Iliescu atunci ca din convingere s-a facut comunist! Si eu tot la fel, sa stiti! Ceausescu tot din convingere s-a facut. Dar eram oportunisti, oportunisti curati! Nu eram oameni curati la suflet. Nici Ceausescu nu a fost! Pai nu exista detinut de drept comun pe atunci care sa nu-l fi cunoscut pe Ceausescu de prin trenuri, de prin gari... Ceausescu a fost detinut de drept comun.
Astalalt, Iliescu, a plecat in Rusia... Ce a cautat el in Rusia? A plecat la studii... Dar ce a invatat acolo, cum curg apele sau cum sa tulbure apele? Ce a invatat?! A invatat un singur lucru: leninismul. Nu marxismul, leninismul!!!
Asta trebuie sa stie tineretul in facultati si peste tot!!!

Si de ce nu stie tineretul asta? Ca s-a tot spus asta la televizor, in reviste, in ziare...

Nu este de ajuns!

Pai ce trebuie sa facem mai mult?

In toate scolile sa se vorbeasca despre ceea ce a insemnat cu adevarat comunismul. Sa se faca istorie adevarata! Sa nu vorbeasca elevilor de faza aia cu taranistii care au impuscat trei insi in 1929 si de povestea cu sirena lui Roaita...

Pai sa nu uitam cine a tras in 22 si dupa 22... Cine a tras in noi? Cine a tras in noi, nu comunistii? Care este, unde este ala prins??? Pai pe mine m-au imbolnavit atunci, am spus: „Domnule, astia sint mortii mei!“. Eu spuneam: „Sint mortii mei!“. Nu va mint! Ca daca nu eram eu si ala si celalalt nu mureau astia asa, nevinovati... Ca-si aruncau carnetele de partid...
Iliescu sa nu uite treaba asta, cum tinerii isi rupeau carnetele de partid si le aruncau. El isi pastreaza si acum carnetul! Va asigur ca nu l-a rupt! Va asigur eu ca nu l-a rupt!!!
De aceea va spun, prea putin se vorbeste de adevarata istorie. Am vazut numai eroi. Prea putine victime si prea multi eroi, prea multi tortionari. Ca am fost o groaza domnule!
In zilele revolutiei cind la mine in bloc incepusera sa se apere, le spuneam: „De cine va aparati?“. „De teroristi!“ „De care teroristi? Voi va aparati de comunisti!“ Am martori, mai sint vreo sapte, opt care mai traiesc! Si erau membri de partid. Plingeam, am plins in zilele alea. Dar nu stiam ca vor muri atitia.

Stiam ca au murit la Timisoara si spuneam ca erau mortii mei. Si aia erau mortii mei! Mortii din 22 si toti mortii din 1989 tot ai mei sint. Ii iau asupra mea pe toti. Pentru ca, daca nu eram noi, nu mureau astia.
Ca strigau in piete: „Fara comunism!“ si ma deranja treaba asta, ca strigau asa. Nu am uitat asta nici pina in ziua de azi: „Fara comunism!“. Este dureros!
Si astazi, cind il vad in fruntea tarii pe Iliescu cum triumfa, cum spune ca a cistigat Romania, ca o sa intram in NATO, ca o sa intram in UE, sint ca un nebun. Nu o sa intre nicaieri, ca el este murdar la suflet...
Eu fug de Vadim, sa stiti. Fug de Vadim Tudor! Pentru ca si ala este tot un fel de nimic, o minte tulbure ca si a mea.

Va aude poate si o sa se supere...

Nu-i nimic, poate sa se supere! Si Paunescu as vrea sa se supere, ca a facut „Cintarea Romaniei“! Astia sint oameni murdari domnule!

Pai vedeti, ei spun ca au facut numai bine tarii!

Cum au facut bine?! Pai ei fac si acum bine!
Sa nu va suparati pe mine, dar este dreptul tinerilor sa fie in tara asta. Pe mine m-ar bucura sa vad in Parlamentul Romaniei numai oameni pina in 40 de ani. Sa nu vad pe nimeni de la 40 de ani in sus. Ca numai asa se va schimba mentalitatea.

De multe ori spun ca era mai bine in comunism, dar apoi ma intreb: „cum era bine?“. Caci romanul are un mare defect: uita repede. Si eu am mai uitat, dar n-am uitat faptele rele pe care le-am facut, sa stiti. Aproape toate, in intregime, le stiu. Ca le ocolesc este altceva caci, sa stiti, un criminal se fereste foarte mult. Un criminal fuge. Dar intotdeauna apare adevarul in fata lui si asta este foarte dureros.
Iar eu, daca v-am spus toate astea este pentru ca stiu ca un om care nu are trecutul pus la punct nu poate avea viitor. Nu este om ala.
Comunistii nu au fost rai cu totii... Erau si oameni cumsecade printre ei, oameni care si-au vazut de treaba lor, profesionisti. Ca erau activisti si membri cotizanti. aia cotizanti isi vedeau de treaba lor. Iar Iliescu spune ca au fost 3.800.000 de comunisti! Nu se poate asa ceva! Nu trebuie sa-i bagam pe toti in aceeasi oala. Au fost membri care au facut rau acestei tari si membri care si-au vazut de treaba lor.

Si, deocamdata cel putin, singurul care a facut rau tarii sinteti dumneavoastra...

Numai eu! Pai si eu ma intreb: numai eu???

Un interviu de Fabian Anton
21 martie 2002
Giurgiu