Azi este ziua Oscarurilor. Pe lista, nominalizate, sunt diverse filme, printre care Inception (sofisticare cautata si pseudo-spirituala), un film social cu accente tragice - bine facut (Winter's Bone), supralicitatul The Social Network (absolut nimic deosebit, o istorioara si atât). Si altele pe care nu le-am vizionat deocamdata. Dar este si The King's Speech.
George VI (Colin Firth)
Vorbind despre Oscar, nu vom vorbi cam niciodata de film de arta, în adevaratul sens al cuvântului. Putem în schimb vorbi de performanţe actoricesti deosebite, de realizari regizorale excelente, de emoţie.
Ei bine, toate acestea se regasesc în The King's Speech. O realizare superba, pe stil britanic, unde jocul magnific al actorilor se întâlneste cu emoţia pura, cu mareţia regala si cu istoria.
Este istoria regelui britanic George VI, ajuns pe tron în 1936, ca urmare a abdicarii fratelui sau. Un om care trebuie sa-si învinga un mare defect: bâlbâiala, mai ales cu ocazia discursurilor publice. Doctorii nu îl pot ajuta, doar insistenţa soţiei Elizabeth îl poarta în cabinetul logopedului Lionel Logue. Si cu el începe o lupta dura cu propriile frici, temeri, amintiri. Vor deveni prieteni, umanul va iesi în evidenţa treptat, dincolo de titlurile nobiliare si rigiditaţile etichetei regale.
Lionel Logue (Geoffrey Rush)
Razboiul bate la usa. Regele este obligat sa rosteasca cel mai important discurs al sau. 9 minute, în care va pronunţa intrarea Angliei în razboi împotriva Germaniei naziste.
Queen Elizabeth (Helena Bonham Carter)
Actori excelenţi, care ar merita pe deplin premiul Oscar: Colin Firth, Geoffrey Rush, Helena Bonham Carter. Spunea Irina-Margareta Nistor - critic de film (vocea care traducea filmele care circulau mai pe ascuns pâna în 1989), ca "Discursul Regelui" ar fi cel mai bun film (de Oscar) din ultimii 10 ani. Eu spun doar ca este un film care merita pe deplin a fi vazut.
Vom vedea târziu în noapte premianţii Oscar. "The King's Speech" l-ar merita cu prisosinţa.
Filmul "The last station" inspirat din romanul lui Jay Parini, relateaza ultimii ani de viata ai scriitorului Lev Tolstoi. Un film emotionant cu o interpretare de exceptie a celor doi protagonisti, Christopher Plummer (Lev Tolstoi) si Helen Mirren (Sofia Tolstoi) secondati de intrigantul Paul Giamatti (asistentul lui Tolstoi) si James McAvoy, tanarul secretar al marelui scriitor.
In "The last station", regizorul incearca sa surprinda cat mai fidel daruirea cu care generatia acelor vremuri raspundea convingerilor tolstoiene si relatia tumultoasa dintre scriitor si sotia sa, Sofia Tolstoi. Filmul regizat de catre Michael Hoffman, relateaza de fapt, cum e perceput geniul artistic al lui Tolstoi si cum ii sunt vazute convingerile de viata de catre cei care-i sunt aproape, convingeri bazate pe iubire, asa cum declara insusi scriitorul intr-o discutie purtata cu Bulgakov "un singur adevar. Un singur principiu organizatoric. Poti ghici care e? Iubirea. Iubirea... Simplu." Astfel pentru unii, Tolstoi e geniul de care se apropie cu profunda reverenta si admiratie, pentru altii, e doar o sursa de venit. Sugestiv este citatul din "Razboi si pace" din secventa de deschidere a filmului: "Tot ce pot sa inteleg, inteleg doar din cauza ca te iubesc."
Portretul lui Tolstoi nu este cel al unui erou, desi ocazional, acesta este descris ca un vizionar. Imensa carisma a scriitorului, care face apel la pace universala, castitate, libertatea femeilor si desfiintarea proprietatii private, face ca in jurul sau sa se adune nenumarati discipoli "tolstoieni". Medicul sau, aflat in imediata sa apropiere, perfect constient de valoarea pacientului sau ca scriitor, atras de ideile sale vizionare si de carisma acestuia, consemneaza intr-o agenda pe care o poarta in permanenta asupra sa, fiecare cuvant, al lui Tolstoi sau al sotiei sale (fapt ce o exaspereaza pe aceasta). In una dintre numeroasele altercatii cu contesa, medicul va marturisi: "-Nu cred ca Lev Nikolaievici e Christos. Christos e Christos. Insa... -Insa ce? -Cred ca e unul dintre profeti. Dumnezeu vorbeste prin el."
Penduland intre nobletea sufletului si placerile carnii, Tolstoi e mai putin "tolstoian" decat adeptii sai, marturisindu-i lui Bulgakov, secretarul sau: "Da-mi voie sa te asigur ca nici eu nu sunt un foarte bun Tolstoian." Dorinta de a renunta la drepturile de autor asupra operelor sale "Razboi si pace" si "Anna Karenina" va da nastere unor violente conflicte conjugale intre scriitor si sotia sa. Ranit de faptul ca nu e inteles de contesa, in final, Tolstoi decide sa se indeparteze de aceasta, desi sentimentele pentru ea raman neschimbate. "...am fost incredibil, dureros de fericiti..." astfel descrie Tolstoi o casnicie de o jumatate de secol.
Femeie vulcanica, atragatoare in ciuda varstei inaintate, cu un spirit sclipitor si o inteligenta vie, Sofia Tolstoi atrage privirile, sau te face sa ti le apleci, evitand intr-un fel sa privesti in fata izbucnirile acestei femei temperamentale care isi doreste barbatul inapoi, care vrea sa asigure stabilitatea financiara a familiei cu orice pret. Rolul Sofiei Tolstoi este interpretat magistral de cate Helen Mirren. Cand seducatoare, cand calculata, cand calda, in ciuda faptului ca gesturile sotului ei le percepe ca pe o tradare fata de devotamentul, de dragostea ei, Sofia Tolstoi ii va ramane credincioasa si va face tot ce ii va sta in putinta pentru a-i fi alaturi in ultimele clipe.
Tulburatoare cuvintele cu care isi cere iertare pentru fiecare gest nesabuit, pentru fiecare clipa in care, desi iubindu-l, nu a putut trece dincolo de mandria, de gelozia ei. Constienta fiind acum, ca actiunile ei duse la extrem, sunt cele care l-au indepartat pe Tolstoi de ea. "Dragul meu, iarta-ma, te rog! Sunt o proasta! Sunt o femeie egoista, dar te iubesc, dragul meu. Te rog sa ma crezi. Te rog, te rog sa ma intelegi, si te implor sa-mi ierti slabiciunile si rautatile."
De-o nemasurata tristete ultimele scene in care contesa isi declara inca o data dragostea pentru barbatul aflat pe patul de moarte. Empatia care a existat intotdeauna intre ei, se pare ca o ajuta pe Sofia sa-i "citeasca gandurile", astfel incat descifreaza raspunsul omului iubit chiar si aflat in pragul mortii. "Nu vorbesti, dar eu te aud. - Ma iubesti, Leovochka? - Niciodata n-am incetat.."
Un scriitor extraordinar, o viata remarcabila. Doua ore intense alaturi de personaje pe care cu siguranta, nu le veti uita.
"Into the Wild", un film interesant, despre alegeri, despre libertate, despre cat de putine posesiuni materiale ne sunt necesare pentru a fi fericiti dar mai ales despre oameni. In drumul sau, personajul principal intalneste oameni care ii vor atinge sufletul, oameni care il vor indragi si pe care el la randul lui ii va primi in suflet.
Drumul sau spre Alaska pare unul aproape initiatic, sunt momente in care chiar viata ii este pe muchie de cutit, dar, ceea ce impresioneaza mai mult decat orice e puterea cu care isi urmeaza visul chiar si atunci cand i-ar fi atat de usor sa se intoarca in societate, sa accepte caldura unei case, stabilitatea financiara pe care i-ar da-o un loc de munca. Nu va renunta insa la libertate, o va alege chiar de asta inseamna privatiuni si singuratate uneori.
Filmul acesta m-a facut sa imi pun intrebarea cat din alegerile pe care le fac intr-o zi sunt facute din inima si cate supunandu-ma, involuntar poate, conformismului societatii in care toti traim. M-a facut sa ma intreb de cate ori am uitat cine sunt si am fost doar ceea ce imi spuneau altii ca sunt sau vroiau sa fiu... Alegeri... Poate vom invata sa nu punem atata pret pe micile necesitati materiale, sa deschidem ochii spre ceea ce e cu adevarat important in viata, iar alegerile mari si mici sa le facem cu sufletul. Sa nu uitam, "Happiness is true, only when it`s shared".
Sunt momente in care o anumita stare sufleteasca ne aduce un suvoi de cuvinte pe buze, simti nevoia sa exteriorizezi bogatia aceea de culori care iti imbraca sufletul. O astfel de emotie am simtit eu vizionand Andrei Rubliov. Primul film pe care l-am vazut al acestui genial regizor a fost Stalker (Calauza), nu credeam ca voi vedea curand ceva mai emotionant, mai profund uman, ca acel film, ei bine, ma inselam.
Andrei Rubliov m-a facut sa simt cate poate cuprinde un suflet de om, cata nevoie de credinta, cata sete de apropiere de ceva mai presus de umila noastra persoana, poate exista. Traind in simplitate, reuseste sa-si ridice sufletul deasupra murdariilor vietii de zi cu zi, traieste prin arta sa, arde si daruieste talentul sau fara jumatati de masura. Icoanele sale iau nastere filtrate prin ochii unui pictor care reuseste sa vada oamenii cum probabil i-a vazut Iisus cand a murit pentru noi.
La fel ca in Stalker, Tarkovsky ne trezeste brutal la realitate, ne face sa privim adanc in sufletul nostru, face din nou apel la reintoarcerea la credinta, singura care ne face sa nu renuntam si ne da rugaciunea care porneste din inima, cea cu care exorcizam "prea lumesc-ul" din noi.
In Andrei Rubliov am avut senzatia ca ma intorc cumva intr-un loc stiut, aceeasi atmosfera pe care am intalnit-o in Calauza, aceeasi lipsa a culorilor care apar insa in final, aceeasi cautare frenetica in sine.
Tarkovsky se intoarce iar si iar in el insusi, cautand prezenta lui Dumnezeu pe care o simte in mod visceral. Personajul sau, Andrei Rubliov o intuieste deopotriva atat in rugaciune cat si in actul de creatie.
Intre cer si pamant, sufletul acestui om se face cruce aducandu-ne si pe noi mai aproape de cer.
Un alt film as spune cel putin bulversant e Breath. Filmul acesta m-a facut sa simt atata tandrete, atata tristete... Eroina principala traieste parca in doua dimensiuni distincte, una in peisajul familial, angoasant, alaturi de un sot care pare totusi sensibil, dar nu intelege sufletul femeii pe care o are alaturi, iar celalalt intr-un loc cu totul diferit, celula unei inchisori.
Acolo traieste cu adevarat, incercand sa aduca magia vietii, al fiecarui anotimp, in sufletul unui condamnat la moarte. Actorii sunt deosebiti, reusesc sa transmita fara cuvinte atatea emotii, de la privirea goala a barbatului cand e chemat prima oara la vorbitor, pana la schimbarea de expresie din final, cand ai impresia ca nu doar sufletul ci si privirile i se rup dureros, cand ea dispare. Se indragosteste de femeia care ii decoreaza celula si in acelasi timp si sufletul.
Filmul puncteaza asupra importantei comunicarii, poate nu atat prin cuvinte, cat a comunicarii sentimentelor. Sunt intense momentele cand cei doi se privesc in ochi, el aplecandu-se peste masa, sorbindu-i cuvintele, in timp ce ea povesteste copilaria ei, senzatiile pe care le-a incercat cand era atat de aproape de moarte, il ia de mana si trec impreuna prin toate anotimpurile, in cateva zile. E o foame de viata, de traire, de iubire in amandoi asa de mare incat te infioara.
La sfarsitul fiecarui anotimp ea ii daruieste cate o fotografie. Primavara buzele lor se apropie atat de mult incat astepti sa vezi sarutul acela care nu vine totusi, sunetul strident al sfarsitului de vizita rupe parca dureros vraja.
Asteptarea si toate emotiile lor se descarca in unul din cele mai tandre saruturi care mi-au fost dat sa le vad, la alta vizita pe care Yeoh o va face, de data aceasta aducand toamna lor in viata si sufletul barbatului insingurat care pare ca traieste de acum asteptand sa fie chemat la vorbitor. Un sarut flamand, cuprinzand suflet si trup deopotriva dar si dureros de tandru; din tristetea lui, primul zambet i-l va darui ei.
Un film cu un final neasteptat, m-a lasat in tacere, intrebandu-ma de cate ori acceptam sa traim langa persoana gresita, multumindu-ne sa evadam in vise, acele vise in care nu suntem singuri. Un spectacol al tacerii in care imaginile vorbesc de la sine.
Inca nu stiu de unde si cum sa incep... Oare cu mana care mi se ridica involuntar pentru a face semnul crucii alaturi de Anatolie? sau sa incep cu senzatia ca filmul a fost alb-negru, nu color,pentru ca pe tot parcursul filmului, culorile s-au ascuns toate in sufletul acelui calugar.
Pentru cine inca nu a vazut filmul (si sunt foarte convinsa ca sunt multi), filmul se numeste "Ostrov", regia este a lui Pavel Lunghin. Nici actorii nici regizorul nu au nume sonore au reusit totusi sa creeze o capodopera. Si nu, nu e de vazut intr-o zi in care ne gandim ca vecinii fac galagie, sau la lista de cumparaturi, nici macar nu e de vazut ziua, priviti-l noaptea, in linistea camerei voastre, si lasati culorile lui Anatolie sa va inunde sufletul. Si daca simtiti forta cu care acest om se roaga, si daca reusiti sa simtiti imensa durere pe care o poarta in suflet si CREDINTA care-l face sa fie convins ca poate vindeca un copil, sau poate exorciza demoni, sau chiar mai mult, poate muri atunci cand ii e voia, rugati-va alaturi de el, pentru voi, pentru noi toti, faceti semnul crucii asa cum am facut si eu.
Filmul acesta e povestea noastra, suntem in femeia insarcinata care doreste sa avorteze, in mama care-si doreste vindecare pentru fiul sau, e dispusa sa faca drumul pana la ostrov, dar nu si sa intarzie o zi de la serviciu, in parintele Iov, in egumen care isi iubeste plapuma cumparata in Grecia si cizmele primite cadou.
Pe parcursul filmului m-am surprins privind picioarele lui Anatolie, urmele pasilor sai imprimate in zapada. Dar oare erau urmele lui? Eu cred ca nu, pentru ca ingerii nu au nevoie sa paseasca...
Scriitoarea Doina Jela, autoarea scenariului, declara la premiera filmului:
"Copiilor germani li s-a impus sa vada ororile lagarelor de prizonieri evrei de la Auschwitz, sa îsi aminteasca si sa înveţe. Este si motivul pentru care ei sunt unde sunt si noi suntem unde suntem".
Filmul reda povestea reala a unui om, a unui torţionar care traieste în durere si remuscare. Si care a avut forţa sa marturiseasca, desi justiţia a fost oarba în a-i pedepsi pe cei ca el.
Povestea este foarte aspra, puternica, reala. Ar fi putut sa sufoce filmul, sa îl lase doar în ipostaza unui documentar. Este meritul lui Lucian Pintilie ca totusi avem de a face cu o opera cinematografica puternica.
Gheorghe Dinica a realizat unul dintre marile sale roluri. Acompaniat de Coca Bloos în rolul soţiei oarbe, redusa la rolul unei aproape sclave, dar si singura care-si apara barbatul.
Deţinut de drept-comun este racolat de securitate pentru a-i tortura si ucide (avea norma) pe deţinuţii politici. Instruit de o femeie, care îi va bântui cosmarele, imaginaţia, viaţa.
Dupa 1989 rareori s-a amintit de torţionarii si bestiile nascute în comunism. Unii si-au continuat viaţa linistiţi, alţii au continuat nederanjaţi sa mânjeasca memoria victimelor lor (cum ar fi generalul criminal Plesiţa).
Puţini au marturisit, cum este si Franţ Ţandara, torţionarul din film. Traiesc printre noi condamnaţi dublu: de propria memorie, dar si de fostii tovarasi întru orori care aleg sa-si continue existenţa inumana.
Este unul dintre filmele cu o uriasa putere evocatoare, realizata nu prin imagine ci prin forţa marturisirii orale. Si care trebuie vazut, de noi, de copiii nostri. Pentru a putea renaste cu adevarat ca naţiune normala.
P.S. Franţ Ţandara a existat cu adevarat. Redau mai jos interviul din Observatorul Cultural, ultima sa marturisire. A murit în 2004, la 74 de ani, fara a fi deranjat vreodata de "organe" pentru crimele comise.
Cuvinte pentru comunisti. O convorbire cu tortionarul Franţ Ţandara
Domnule Tandara, atunci cind ne-ati primit in locuinta dumneavoastra din Giurgiu mi-ati spus un lucru pe care nu ma asteptam sa-l aud. Ati spus dumneavoastra ca va bucura faptul ca vin tinerii aici, acasa, ca sa afle, sa va intrebe tot soiul de lucruri...
Foarte mult ma bucura.
Se juca cu umbra. Mereu in miscare, umbra ii copia fidel, dansul improvizat. Era pe deplin multumit de propria-i umbra, era docila, era jucausa. Ne intersectam cu alti oameni grabiti, fara timp si chef sa se joace sau macar sa arunce o privire interesata in jur. Desi pasii le erau grabiti, umbra lor parea mai insufletita decat ei.
Cateodata se abate cu suflare rece cate un gand amar. Imi bate mereu in fata, imi face pasul anevoios si ravaseste toate sperantele ce-si facusera culcus in cosul pieptului. Il inchid in sertarul de jos al dulapului si-l amenint cu recluziunea prelungita si efectuarea anumitor munci foarte neplacute gandurilor rele. Cum ar fi ascultatul celorlalti, ascultatul ala de-adevaratelea sau exercitii zilnice de zambet. Sau pur si simplu sa ma ajute sa asez soarele in varful bradului, pentru ca orice gand, cat de marunt ar fi el, stie cat imi plac mie zilele de bradut impodobit.
Mi-am mai propus eu ca incepand cu anul asta sa nu ma mai simt stinghera pe niciun drum, sa nu ma sperie faptul ca nu-i vad sfarsitul, dar sa deschid ochii mari la cate intalnesc in cale.
Si cate nu-s de vazut. Si nu-i de plecat in plimbare fara sa am in buzunar cateva graunte, sau o bucata de biscuite. Poti intalni pe drum un porumbel de exemplu, sau un caine care te latra cu sfiala si se rusineaza de fapta-i cand ii intinzi o bucata de biscuite.
Sau poti sa gasesti la marginea unei paduri o troita si sti ca e primavara cand iti infloreste in suflet tandretea si dragul.
Si primavara asta tine atata cat vrei tu, cu conditia sa nu uiti sa dansezi din cand in cand cu umbra ta sau cand e o zi mohorata, neaparat sa agati soarele in varful cate unui copac, apoi sa-l privesti cu ochii mijiti pana iti vine sa zambesti de toate cele rele care fug din gand si din suflet cand intra lumina. Lasa-te gadilat de semintele din buzunar care fac zarva si se agita, gata sa se deschida intr-o explozie de verde si daca te gandesti la cat de departe esti de casa, opreste-te in fata unei troite si acasa vei fi.
"Le scaphandre et le papillon" in regia lui Julian Schnabel - castigator a numeroase premii si distinctii printre care Globul de Aur pentru cel mai bun film strain, Marele premiu pentru merite tehnice la Cannes, sau Cel mai bun scenariu la Premiile BAFTA - este unul dintre cele mai emotionante filme pe care le-am vazut.
Pentru doua ore, ai impresia ca esti si tu captiv in pielea personajului. Scene filmate din perspectiva unui ochi (singurul ramas deschis catre lume), senzatia angoasanta si frustranta de a incerca sa focalizezi ceva perceput doar cu ajutorul auzului, neputinta de a misca orice alta parte a corpului, vocea pe care o auzi clara si coerenta in mintea ta, dar pe care altii nu reusesc sa o auda.
Un film bazat pe povestea reala a lui Jean Dominique Bauby, redactor sef la revistei Elle si a ultimului an din viata sa de paraplegic. O fosta viata stralucitoare si marcata de frivolitate. "Viaţa mea a fost un sir de lucruri "cat pe-aci sa fie" ratate... Femeile pe care nu am fost capabil sa le iubesc, sansele pe care le-as fi avut ca sa ma bucur, dar pe care le-am lasat sa se piarda... O cursa in care, desi stiam rezultatul de la bun inceput, nu am reusit sa pariez pe castigator." O viata ramasa undeva, in urma, datorita comotiei cerebrale care-l aduce in imposibilitatea de a-si mai simti sau misca corpul.
Cum era de asteptat in asemenea situatii, durerea si revolta se concretizeaza intr-o singura dorinta: aceea de a muri. Dojenit de catre logopedul care considera o asemenea dorinta ca fiind lipsa de respect si obscen, Jean-Do decide sa nu-si mai planga de mila si sa foloseasca timpul ramas pentru a scrie o carte despre propria-i conditie, despre fericire, despre cat de important este sa stii sa-ti pastrezi umanitatea si sa traiesti cu bucurie si recunostinta fiecare clipa. "Am decis sa nu-mi mai plang de mila din nou. In afara de ochi, mai am doua lucruri care nu sunt paralizate. Imaginatia si memoria. Imaginatia si memoria ma ajuta sa scap de costumul de scafandru."
Nu intamplator, in multe secvente din film, cei cu care Jean-Do intra in contact apar fragmentati. Unora li se vede doar fata, mult marita, altora bustul, sau alte detalii anatomice. Ochiul care priveste in exterior, se fixeaza pe acele detalii, de multe ori nereusind sa cuprinda intregul in complexitatea lui, in timp ce ochiul care coboara in interior, vede o lume incredibil de colorata, unde nu exista siluete frânte sau incomplete.
Inchis in costumul de scafandrul, isi "rosteste" cuvintele cu ajutorul singurului ochi neafectat de paralizie, dar simte si traieste cu adevarat intre acele batai de pleoapa cu care construieste cuvinte si fraze. In lumea lui imaginara calatoreste inapoi in trecut, sau zboara pe aripi de fluture intr-un viitor pe care stie ca nu-l va mai putea trai.
Ce e fericirea? Cand devii constient de faptul ca esti fericit? Cum e sa-ti privesti copiii jucandu-se fara sa poti lua si tu parte la joaca lor, sau strange in brate. Cum e sa tanjesti dupa fiecare gest marunt efectuat mecanic, zi de zi, dar pe care te sufoca acum dorinta de-a putea sa-l faci din nou. Imaginati-va ca sunteti inchisi in costumul de scafandru al lui Jean Dominique Bauby si veti intelege cat de important e sa stii sa fi fluture. "Auzul nu mi-e grozav, si cateodata cred ca-mi aud bataile inimii. Dar imi zic ca e sunetul batailor de aripi ale fluturilor. Da, fac progrese remarcabile si pot auzi chiar si fluturii. Pot privi inspre viitor."
Am revazut Amadeus dupa 20 de ani. Acelasi film stralucitor, cu personaje de neuitat, muzica generoasa.
Film cu o poveste puternica dar care nu se opreste la fresca narativa. Ne propune sa reflectam despre condiţia geniului în societate.
Mozart (Tom Hulce)
Drama este construita în jurul ideii lui Alexander Puskin, care a imaginat confruntarea dintre doi maestri: Antonio Salieri - compozitorul curţii vieneze, si Wolfgang Amadeus Mozart - genial, bufon, simpatic, tragic. Doi mari actori i-au întruchipat: F. Murray Abraham si Tom Hulce. Din pacate doar primul a primit Oscar pentru interpretare.
Salieri (F. Murray Abraham)
Intre geniu si mediocritate. Mediocritatea lui Salieri (compozitor repus mai bine în valoare în secolul XX, ca urmare chiar a filmului de faţa), geniul lui Mozart. Salieri este fascinat pe de o parte de muzica lui Wolfgang. Pe de alta parte îsi duce lupta lui cu Dumnezeu, caruia i-a închinat toata viaţa (face juramânt de castitate), cerând doar putere creativa si faima, recunoastere. Si va cauta sa se razbune permanent, desi admiraţia îi va ramâne nealterata.
Geniul mozartian arde ca o flacara, se auto-consuma. Genial în muzica. Cazator în viaţa.
Salieri este bine situat la curtea împarateasca. Resimte propria mediocritate în muzica. Peste ani, la azil, înca resimte durerea caderii în uitare. Sfidându-l pe Dumnezeu, închinându-se înca o data lui ... Mozart.
Milos Forman ne ofera o simfonie cinematografica care ramâne nealterata peste timp.
